5 lucruri pe care nu le ştiaţi despre „Mica floare”

Teme: Personalităţi.
.
Publicat la 1 octombrie 2014.
Print Friendly

Autor: Joe Sparks
Traducere: Adela Porumbel
Sursa: CatholicHousehold.com, 25 august 2014

Sf. Tereza de Lisieux

Sf. Tereza de Lisieux

Odată ce o poveste e spusă greşit, ea devine greu de îndreptat. În cazul Sfintei Tereza de Lisieux, povestea ei nu a fost spusă greşit, ci mai degrabă parţial. Când autobiografia ei editată a fost publicată în 1898, a devenit clasică aproape peste noapte, captivând imaginaţia a milioane de oameni. Şi totuşi, portretizarea Sf. Tereza în acea publicare a memoriilor ei a fost înşelător de limitată. A contribuit la o înţelegere care preamărea sfinţenia ei, dar în ultimă instanţă trecea cu vederea câteva dintre încercările care au dus-o spre sfinţenie. Biografiile selective publicate ulterior şi lipsa de informaţii despre ea au dus la dezvoltarea unei cenzuri accidentale în jurul prezentării vieţii sfintei.

Ca urmare, deşi numele sfintei se găseşte adesea pe buzele catolicilor, ea rămâne una dintre cele mai neînţelese figuri ale Bisericii de astăzi. Mulţi catolici simt că nu se pot raporta la Sf. Tereza în mare parte datorită sentimentalităţii inseparabil întreţesute în firul narativ al vieţii ei. Unii cred că acea „cale mică” este doar o „cale uşoară”, cu care propriile vieţi dificile par să fie în dezacord. Prezentarea adesea zaharisită a poveştii ei dă câteodată impresia că Tereza s-a apropiat fără mare efort de Dumnezeu, fără să parcurgă drumul întunecat al durerii pământeşti şi al suferinţei. (Chiar şi Sf. Faustina a căzut victimă acestei presupuneri. Când Sf. Tereza i-a apărut Faustinei ca să o consoleze în suferinţele ei, Faustina i-a răspuns cu asprime că i se părea că Sf. Tereza nu a suferit cu adevărat prea mult.)

Pe scurt, persistă o înţelegere comună conform căreia Sf. Tereza este mai ales o sfântă a sufletelor simple, delicate, a acelor suflete ce nu sunt împovărate de crucile mai grele ale vieţii. Totuşi, Sf. Papă Pius al X-lea – un om despre care nimeni nu poate spune că era un sentimental – a numit-o „cea mai mare sfântă a timpurilor moderne”. Papa Benedict al XV-lea, pontiful care a văzut Biserica trecând prin ororile fără precedent ale primului război mondial, a prezentat-o cu empatie pe sfântă şi doctrina ei ca pe un model anume pentru creştini. De fapt, fiecare Papă de la Sf. Pius al X-lea încoace a vorbit despre ea la superlativ.

Insistenţa constantă a Papilor ne arată că aceia care o consideră o sfântă a sufletelor simple au înţeles lucrurile total invers. Ea este mesagerul Domnului într-un timp al ateismului şi al raţionalismului, trimisă pentru a ne conduce pe toţi, chiar şi pe cei mai îndepărtaţi de simplitatea spiritului creştin, la simplitatea radicală a Evangheliei. Şi dacă nu am descoperit aceasta încă, Sf. Tereza este călăuza providenţială care ne va conduce acolo.

Ca o modalitate de a reaprinde interesul pentru sfântă şi doctrina ei, iată cinci elemente ce sunt adesea trecute cu vederea în prezentările poveştii ei de viaţă. Mulţumită publicării scrierilor ei originale alături de relatări ale acelora care au cunoscut-o, avem acum o imagine mult mai completă a sfintei. Unele dintre aceste elemente scot la lumină umanitatea şi încercările ei. Facem aceasta nu a pentru a fi cusurgii, ci pentru a releva victoriile sfintei. Când sunt ignorate suferinţele, triumful este la rândul lui diminuat. Sperăm că aceste consideraţii pot duce la o mai profundă apreciere pentru „Mica Floare” a Domnului.

1. Cele mai multe ediţii ale autobiografiei sfintei sunt modificate din plin.

Un preot, scriind într-o ediţie din 1958 a publicaţiei The Catholic Herald, relatează istoria surprinzătoare din spatele autobiografiei Sf. Tereza, „Istoria unui suflet”. Este binecunoscut faptul că Sf. Tereza a cerut superioarei mânăstirii să facă orice schimbări considera necesare în autobiografia ei. În timp ce sora ei, Maica Agnes, a avut cu siguranţă cele mai nobile intenţii în munca ei editorială (iar corecturile ei stilistice au contribuit cel mai probabil la succesul cărţii în întreaga lume), mulţi au considerat că aceste corecturi au ascuns faţete importante ale vieţii sfintei prin omisiune şi simplificare.

Iată ce spune fragmentul din The Catholic Herald: „Am calculat că, şi dacă excludem multe tăieri de un rând sau mai puţin, mai mult de 20.000 de cuvinte au fost lăsate pe dinafară în ediţiile publicate. Aceasta este echivalentul a cel puţin 50 de pagini a câte 400 de cuvinte fiecare… Un mare număr de tăieturi par să fi fost făcute cu scopul clar de a ascunde cât mai mult posibil din tot ceea ce, în mintea Maicii Agnes, se izbea de noţiunile ei privind ceea ce era nepotrivit pentru un sfânt şi lipsit de pudoare pentru a fi cunoscut de publicul larg.”

Alţi cărturari au atras şi ei atenţia asupra stilizărilor operate asupra manuscrisului şi, în final, Biserica li s-a alăturat din dorinţa de a avea o cât mai completă şi fidelă relatare a vieţii sfintei. În 1947, superiori de la Roma au intervenit şi au cerut ca manuscrisele originale ale sfintei să fie publicate pentru „a se evita şi respinge interpretările parţiale sau greşite ale doctrinei Sf. Tereza.” Astfel, la mai mult de cincizeci de ani de la publicarea iniţială, s-au făcut eforturi pentru a reproduce manuscrisele originale lăsate de Sf. Tereza.

În relatările despre ultimele cuvinte ale sfintei există şi o conversaţie pe care a avut-o cu o soră carmelitană referitor la părerea ei despre cărţile citite la mănăstire. Ea a mărturisit că afla puţină bucurie în lecturarea unei anumite biografii a Sf. Alois de Gonzaga, pe care o găsea prea excepţional redată, prea lipsită de autenticitate. Prefera poveştile sfinţilor spuse chiar în cuvintele lor comparativ cu cele filtrate de peniţele editorilor. Cât de ironic că tocmai lucrul pe care îl găsea neplăcut la biografia Sf. Alois avea să marcheze, în multe feluri, înţelegerea publică a Sf. Tereza.

2. Încercările în credinţă i-au adus o simpatie unică în obstacolele întâmpinate cu ateii moderni.

„Sunt obosită de întunericul ce mă înconjoară. Întunecimea însăşi pare să împrumute, de la păcătoşii ce trăiesc în ea, darul vorbirii. Aud vorbele-i batjocoritoare: ‘Este totul un vis, toată vorbăria aceasta despre o ţară cerească, despre un Dumnezeu care a creat totul, care ar fi al tău în eternitate! Bine, jinduieşte după moarte în continuare! Dar moartea va transforma speranţele tale într-un nonsens; va fi doar o noapte mai întunecată ca oricând, noaptea non-existenţei!'” (Istoria unui suflet).

Deşi agonia finală a Sf. Tereza aflată sub povara tuberculozei este amintită adesea, cea mai pătrunzătoare încercare a ei, aşa cum a amintit Papa Benedict al XVI-lea, a fost „pătimirea sufletului, cu o foarte dureroasă încercare a credinţei”. Ispitele împotriva credinţei se vor prelungi optsprezece luni şi vor înceta cu numai câteva momente înaintea morţii. Ea le-a descris ca fiind ca nişte „şerpi urâţi sâsâindu-mi în urechi” sau ca nişte nori „de întuneric gros”. Într-o conversaţie cu una dintre fostele ei novice, ea a mărturisit: „Nici n-aş vrea să-ţi spun gradul de întuneric din sufletul meu de teamă să nu te fac părtaşă la ispitele mele”.

Această precauţie caritabilă a împiedicat-o pe sfântă să aştearnă pe hârtie în prea multe detalii natura exactă a încercărilor ei (deşi expuneri ample apar totuşi în toate ediţiile autobiografiilor ei). Totuşi, o înţelegere suplimentară poate fi întrevăzută din relatarea unei conversaţii cu sora ei: „Dacă ai şti numai ce gânduri înspăimântătoare mă obsedează. Roagă-te foarte mult pentru mine ca să nu ascult de diavol, care vrea să mă convingă de atâtea minciuni. Este raţionamentul celor mai răi materialişti cel ce se impune minţii mele.”

Pe durata acestor mari ispite, nu s-a clătinat niciodată în credinţă şi a oferit totul cu hotărâre „pentru a dobândi lumina credinţei pentru sărmanii necredincioşi, pentru toţi aceia ce se despart de crezul Bisericii”. Papa Benedict al XVI-lea avea să spună mai târziu despre fidelitatea ei eroică în aceste lupte: „Cu Maria alături de Crucea lui Isus, Tereza a trăit apoi cea mai eroică credinţă ca pe o lumină în întunericul ce îi invada sufletul. Carmelitanele erau conştiente că ea trăia această mare încercare pentru salvarea tuturor ateilor lumii moderne, pe care îi numea fraţi”.

3. Sf. Tereza înţelegea ispitele suicidului.

Există un fel de mit pios care pretinde că sufletele devotate nu experimentează niciodată „ispitele negre”. În imaginaţia unora, este aproape de negândit că până şi gândul ispitelor unor păcate grave ar putea intra în minţile sfinţilor. Viaţa Sf. Tereza dezaprobă acest mit şi arată că tocmai sufletele devotate sunt acelea care intră în lupta ascuţită cu satana pentru a-l înfrânge.

În ciuda bucuriei profunde pentru care era cunoscută, ispita de a dispera şi de a se sinucide i-a trecut prin minte în timpul suferinţelor intense ale ultimei ei boli. Suferinţele agonizante avute datorită morţii lente de tuberculoză şi noaptea neagră a sufletului pe care a experimentat-o au fost îndeajuns pentru a pune la încercare chiar şi cel mai tare dintre suflete. Credinţa ei a fost fundamentul şi puterea în timpul acestor ispitiri, dar a făcut cunoscut familiei sale spirituale câte ceva din intensitatea durerii ei. Cu doar o săptămână înainte de a se stinge, una dintre surorile carmelitane a făcut o remarcă asupra suferinţelor Sf. Tereza, la care aceasta a răspuns: „Da! Ce har să ai credinţă! Dacă nu aş fi avut credinţa, m-aş fi sinucis fără nicio ezitare.”

Cu o lună înainte de moarte, a adresat o rugăminte urgentă Maicii Superioare: „Veghează cu atenţie, Maică, când vei avea pacienţi pradă durerilor violente, nu lăsa pe lângă ei niciun fel de medicamente otrăvitoare. Te asigur, este nevoie de doar o secundă de suferinţă intensă ca să-ţi pierzi minţile. Atunci, oricine s-ar putea otrăvi cu uşurinţă.” Una dintre asistentele care au ajutat-o în timpul ultimelor zile a dat următoarea mărturie în timpul procesului de beatificare: „Cu trei zile înainte de a muri, am văzut-o într-o asemenea durere că îmi sfâşia inima. Când m-am apropiat de patul ei, a încercat să zâmbească şi, cu o voce gâtuită, a spus: ‘Dacă nu aveam credinţă, nu aş fi putut niciodată să îndur o asemenea suferinţă. Mă mir că nu sunt mai multe sinucideri printre atei’.”

Faptul că Sf. Tereza a vorbit în acest fel permite o oarecare înţelegere asupra incredibilei dureri suferite. Dar, mai mult decât atât, este o consolare şi o încurajare pentru creştinii care suferă sub povara unor grave dureri fizice sau psihice şi cărora le-a trecut prin faţa ochilor gândul neaşteptat al sinuciderii sau al disperării. Iată o sfântă care înţelege, care a suferit asemenea lor şi care a obţinut victoria. Credinţa a fost stânca ei şi satana nu a putut-o smulge din acea ancoră.

4. Sf. Tereza făcea eforturi în rugăciunile şi devoţiunile ei.

Un aspect al vieţii Sf. Tereza cu totul scos din publicarea iniţială a memoriilor ei a fost detalierea dificultăţilor pe care le avea în a se dedica rugăciunii. Un anumit fragment menţionează această luptă legată de Rozariu. Detaliile ar trebui să servească drept consolare, şi nu una minoră, pentru aceia care întâmpină piedici în recitarea zilnică a Rozariului sau în orice alte obiceiuri pioase: „Simt atunci că fervoarea surorilor mele ţine locul lipsei mele de fervoare; dar în singurătate (şi mi-e ruşine să recunosc) recitarea Rozariului este mai dificilă pentru mine decât purtarea unui instrument de penitenţă. Simt că l-am spus atât de rău! Mă silesc în van să meditez misterele Rozariului; nu reuşesc să-mi fixez mintea asupra lor.”

„Un timp îndelungat am fost extrem de nefericită de această lipsă de devoţiune care m-a uimit, pentru că o iubesc pe Preasfânta Fecioară atât de mult încât ar trebui să-mi fie uşor să recit în onoarea ei rugăciunile care-i sunt atât de plăcute. Acum sunt mai puţin nefericită; cred că Regina cerurilor, de vreme ce este Mama mea, vede bunele mele intenţii şi este mulţumită. Câteodată când mintea îmi este cuprinsă de o asemenea ariditate încât este imposibil să scot la lumină chiar şi un singur gând care să mă unească cu Domnul, recit foarte lent un ‘Tatăl nostru’ şi apoi ‘Bucură-te Marie’; atunci, aceste rugăciuni îmi produc o mare încântare; ele îmi hrănesc sufletul cu mult mai mult decât dacă le-aş fi recitat pripit de o sută de ori.”

5. Sf. Tereza a fost un copil foarte dificil.

Cu siguranţă va fi o consolare pentru mulţi părinţi cu copii dificili să afle că Sf. Tereza îşi făcuse un renume încă de mică. În timpul procesului de beatificare, una dintre mărturiile ce au ieşit la suprafaţă a fost o scrisoare a mamei Sf. Tereza, care scria: „Trebuie să-i dau câte o palmă acestui biet copil care face crize de furie înspăimântătoare când nu facem cum vrea ea. Se tăvăleşte pe jos disperată ca şi cum totul ar fi pierdut. Este un copil foarte nervos.”

Sf. Tereza relatează şi ea diferite întâmplări anecdotice din copilărie în manuscrisele ei originale, ceea ce ne dă o idee despre copilul dificil cu care avea de-a face familia Martin. Ea îşi aminteşte: „[Părinţii mei] nu puteau nici măcar să spună: ‘Este cuminte când doarme’, pentru că noaptea eram mai agitată decât în timpul zilei… aruncându-mă în toate direcţiile şi lovindu-mă de lemn în timpul somnului. Durerea mă trezea şi ţipam: ‘Mama, m-am lovit!’… [aceasta s-a întâmplat atât de des şi într-o asemenea măsură] încât au fost nevoiţi să mă lege de pat. Şi astfel, în fiecare seară, micuţa Celine venea să mă lege… pentru a împiedica mica neastâmpărată să se lovească singură… această metodă a avut atâta succes că, de atunci, am devenit cuminte în somn.”

În altă parte, Sf. Tereza ne dă exemple despre lucrurile minunate pe care mama ei le spunea despre copilul devenit sfânt. Este clar că mama ei o iubea foarte mult. Dar a existat întotdeauna recunoaşterea că avea de-a face cu un copil deosebit de epuizant uneori. Mama ei scria despre Sf. Tereza şi sora ei, Celine: „Mica mea Celine este atrasă de practicarea virtuţii; face parte din firea ei; este onestă şi are oroare de rău. Cât despre mica obrăznicătură, nu putem şti cum vor decurge lucrurile, este atât de mică, atât de necugetată! Are o inteligenţă superioară Celinei, dar este mai puţin blândă şi are o sămânţă de încăpăţânare în ea care este aproape de neînvins.”

Aşadar, dragi părinţi, luaţi aminte: chiar şi cei mai dificili şi neascultători copii pot ajunge sfinţi. Şi poate chiar bătaia de cap în plus va ajuta şi la sfinţirea părinţilor lor. La urma urmei, soţii Martin au fost ei înşişi beatificaţi în 2008.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *