Sunt după imaginea lui Dumnezeu: ce înseamnă şi ce comportă?

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Mons. Raffaello Martinelli
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: Ercis.ro

Pe ce se întemeiază afirmaţia că „sunt creat după imaginea lui Dumnezeu” (Imago Dei)?

Se întemeiază pe Biblie. De fapt, chiar în primele sale pagini citim: „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu i-a creat; bărbat şi femeie i-a creat” (Gen 1,27).

Când începe omul să fie imagine a lui Dumnezeu?

Începe din primul moment al zămislirii sale. Aşadar această demnitate este prezentă în fiecare fază a vieţii umane. Biserica vesteşte acest adevăr nu numai cu autoritatea evangheliei, dar şi cu forţa care derivă din raţiune, şi tocmai pentru aceasta simte datoria de a face apel la fiecare om de bunăvoinţă, având siguranţa că primirea acestui adevăr nu poate decât să folosească fiecăruia şi societăţii.

De unde vine la om faptul de a fi imagine a lui Dumnezeu?

1. Vine de la Dumnezeu. Însuşi Dumnezeu face omului acest dar special. Omul îl primeşte în mod gratuit. Aşadar nu este o cucerire umană sau o lucrare a omului.

2. Omului îi revine:

– să recunoască acest dar;

– să-i mulţumească donatorului, lui Dumnezeu;

– să manifeste şi să facă să crească în viaţa sa roadele acestui dar;

– să mărturisească cu curaj, în propria acţiune zilnică, faptul că este imagine a lui Dumnezeu.

Ce înseamnă: Dumnezeu ne-a creat după chipul său?

1. „A spune că Dumnezeu ne-a creat după chipul său înseamnă că:

– el a voit ca fiecare dintre noi să manifeste un aspect al strălucirii sale infinite;

– el are un proiect cu privire la fiecare dintre noi;

– fiecare dintre noi este destinat să intre, printr-un itinerar care îi este propriu, în veşnicia fericită. Deci creatura este imagine a lui Dumnezeu tocmai datorită faptului că este părtaşă de nemurire – nu prin natura sa, ci ca dar al Creatorului.

Orientarea spre viaţa veşnică este ceea ce îl face pe om să devină corespundere creată a lui Dumnezeu.

2. Demnitatea omului nu este ceva care se impune ochilor noştri, nu poate fi măsurată şi nici calificată, ea intră în parametrii raţiunii ştiinţifice sau tehnice; însă civilizaţia noastră, umanismul nostru, nu au făcut progrese decât în măsura în care această demnitate a fost mai universal şi mai deplin recunoscută tot mai multor persoane” (card. Joseph Ratzinger, Discurs adresat Consiliului Pontifical pentru Pastoraţia Sănătăţii, 28 noiembrie 1996).

3. „Dacă spui: «Arată-mi-l pe Dumnezeu tău», eu îţi voi spune: «Arată-mi omul care este în tine şi eu ţi-l voi arăta pe Dumnezeul meu»” (sfântul Teofil din Antiohia, Cartea către Autolic).

În ce sens omul este creat după „chipul lui Dumnezeu”?

„Omul este creat după chipul lui Dumnezeu în sensul că este capabil să-l cunoască şi să-l iubească, în libertate, pe Creatorul său. Este singura creatură, pe acest pământ, pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăşi şi pe care a chemat-o să împărtăşească viaţa sa divină, în cunoaştere şi iubire. Deoarece este creat după chipul lui Dumnezeu, el are demnitatea de persoană: nu este ceva, ci cineva, capabil să se cunoască, să se dăruiască în mod liber şi să intre în comuniune cu Dumnezeu şi cu celelalte persoane” (Compendiul CBC, nr. 66).

„Voind să specifice, omul este «imagine» a lui Dumnezeu din cauza a cel puţin şase caracteristici:

1. raţionalitatea, adică capacitatea şi obligaţia de a cunoaşte şi de a înţelege lumea creată;

2. libertatea, care implică capacitatea şi obligaţia de a decide şi responsabilitatea pentru deciziile luate (Gen 2);

3. o poziţie de conducere, însă în nici un fel absolută, ci sub stăpânirea lui Dumnezeu;

4. capacitatea de a acţiona în conformitate cu acela pentru care persoana umană este imagine, sau de a-l imita pe Dumnezeu;

5. demnitatea de a fi o persoană, o fiinţă «relaţională», capabilă să aibă raporturi personale cu Dumnezeu şi cu celelalte fiinţe umane (Gen 2);

6. sfinţenia vieţii umane” (Comisia Biblică Pontificală, Biblia şi morala).

Ce dimensiuni ale persoanei implică faptul de a fi creată după chipul lui Dumnezeu?

1. Implică întregul om şi pe fiecare om.

Îndeosebi:

– demnitatea sa;

– unitatea sa de trup şi suflet;

– faptul de a fi bărbat sau femeie;

– relaţia sa cu Dumnezeu, cu sine însuşi, cu celelalte persoane, cu lumea.

2. Prin urmare, omul în întregimea sa este creat după chipul lui Dumnezeu. „Creatura fără Creator dispare” (GS 36). Biblia prezintă o viziune a fiinţei umane în care dimensiunea spirituală este văzută împreună cu dimensiunea fizică, socială şi istorică a omului.

În ce mod faptul de a fi chip al lui Dumnezeu implică demnitatea omului?

1. Implică demnitatea sa deoarece constituie fundamentul ei.

Omul, tocmai în faptul că este creat după chipul lui Dumnezeu găseşte fundamentul ultim al demnităţii sale.

2. De fapt, demnitatea omului:

– nu se identifică cu genele ADN-ului său;

– nu depinde de faptul de a avea sau de capacitatea sa de a face, cu atât mai puţin de apartenenţa sa la o rasă sau cultură sau naţiune;

– nu scade din cauza eventualei prezenţe de diversităţi fizice sau de defecte genetice.

3. Fundamentul demnităţii autentice şi depline, existentă în fiecare om, se află în faptul de a fi creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. „Demnitatea persoanei umane îşi are rădăcina în crearea după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Dotată cu un suflet spiritual şi nemuritor, cu inteligenţă şi voinţă liberă, persoana umană este rânduită spre Dumnezeu şi chemată, cu sufletul şi cu trupul, la fericirea veşnică” (Compendiul CBC, nr. 358).

4. Această demnitate întemeiată astfel, îl deosebeşte în mod esenţial pe om de toate celelalte fiinţe create (pentru aceasta se vorbeşte de diferenţă ontologică – pe planul fiinţei şi nu numai pe planul funcţional al acţiunii – între fiinţele umane şi restul lumii). Biblia evidenţiază această diferenţă deja în primele sale pagini, atunci când afirmă că Dumnezeu, după ce a creat lucrurile din lumea aceasta, spune: „Şi Dumnezeu a văzut că erau bune” (Gen 1,26), dar după ce l-a creat pe om exclamă: „Dumnezeu a văzut ceea ce făcuse şi iată, erau foarte bune” (Gen 1,31).

În om, în ce raport se află faptul de a fi imagine a lui Dumnezeu cu comuniunea sa cu Dumnezeu?

1. Faptul de a fi creat după chipul lui Dumnezeu este fundamentul orientării omului spre Dumnezeu. Tocmai pe această asemănare radicală cu Dumnezeu unul şi întreit se întemeiază posibilitatea comuniunii omului cu Preasfânta Treime.

Aşa a voit însuşi Dumnezeu. De fapt, Dumnezeul unul şi întreit a voit să împărtăşească comuniunea sa trinitară cu persoane create după chipul său. Mai mult, omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu pentru această comuniune trinitară. De aceea, scopul omului este să-l cunoască, să-l iubească şi să-l slujească pe el în această viaţă şi apoi să se bucure de el în viaţa cealaltă, şi să-l iubească pe aproapele aşa cum îl iubeşte Dumnezeu.

2. „Creat după chipul lui Dumnezeu, omul exprimă adevărul raportului său cu Dumnezeu Creatorul şi prin frumuseţea propriilor opere artistice” (CBC, 2501).

Este părtaş şi trupul de această imagine a lui Dumnezeu?

1. Da, însuşi trupul, ca parte intrinsecă a omului, este părtaş de crearea sa după chipul lui Dumnezeu.

2. În credinţa creştină:

– sufletul este creat după chipul lui Dumnezeu;

– însă, deoarece sufletul este forma substantialis a trupului, persoana umană în ansamblul său este purtătoare a imaginii divine într-o dimensiune atât spirituală cât şi trupească;

– omul nu are trupul său, ci este şi trupul său;

– deci este exclus dualismul trup-suflet;

– omul este considerat în întregimea sa, în unitatea sa: este spirit întrupat, adică suflet care se exprimă în trup şi trup informat de un spirit nemuritor;

– deci corporalitatea este esenţială pentru identitatea personală;

– afirmarea învierii trupului, la sfârşitul lumii, ne face să înţelegem că omul există şi în veşnicie, după moarte, ca persoană fizică şi spirituală completă.

3. De aceea credinţa creştină afirmă în mod clar unitatea omului şi înţelege corporalitatea ca esenţială pentru identitatea personală atât în viaţa aceasta cât şi în viaţa cealaltă.

De ce imaginea lui Dumnezeu se manifestă şi în diferenţa sexelor?

1. Pentru că fiinţa umană există numai ca bărbat sau femeie, şi această diferenţă sexuală, departe de a fi un aspect accidental sau secundar al personalităţii, este un element constitutiv al identităţii personale. Aşadar, şi dimensiunea sexuală aparţine faptului de a fi imagine a lui Dumnezeu. Bărbatul şi femeia sunt la fel creaţi după chipul lui Dumnezeu, chiar dacă fiecare este imagine a lui Dumnezeu în manieră proprie şi specială. Pentru aceasta, credinţa creştină vorbeşte de reciprocitate şi complementaritate între sexe.

2. Create după chipul lui Dumnezeu, fiinţele umane sunt chemate la iubire şi la comuniune. Deoarece această vocaţie se realizează în mod special în unirea unitivă-procreatoare dintre soţ şi soţie, diferenţa dintre bărbat şi femeie este un element esenţial în constituţia fiinţelor umane făcute după chipul lui Dumnezeu. „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a creat; bărbat şi femeie i-a creat” (Gen 1,27; cf. Gen 5,1-2). Deci, conform Scripturii, Imago Dei se manifestă, încă de la început, şi în diferenţa dintre sexe.

3. „Sexualitatea umană are influenţă asupra tuturor aspectelor persoanei umane, în unitatea trupului şi sufletului ei. Ea priveşte în mod deosebit afectivitatea, capacitatea de a iubi şi a procrea şi, într-un mod mai general, aptitudinea de a lega relaţii de comuniune cu alţii” (CBC, 2332).

4. Rolurile atribuite unui sex şi celuilalt pot să varieze în timp şi în spaţiu, însă identitatea sexuală a persoanei este o construcţie culturală sau socială. Aparţine modului specific în care există Imago Dei.

5. Această specificitate sexuală este întărită de întruparea Cuvântului. El a asumat condiţia umană în totalitatea sa, asumând un sex, dar devenind om în ambele sensuri ale termenului: ca membru al comunităţii umane şi ca fiinţă de sex masculin (cf. CTI, 34).

6. În afară de aceasta, întruparea Fiului lui Dumnezeu şi învierea trupurilor la sfârşitul timpurilor extind şi la veşnicie identitatea sexuală originară a lui Imago Dei.

Pentru ce faptul de a fi imagine a lui Dumnezeu implică şi raportul nostru cu celelalte persoane?

1. Tocmai pentru că Dumnezeu este treime, comuniune adică de trei persoane în unica natură divină, şi persoana, creată după chipul lui Dumnezeu este deci capabilă de relaţie cu celelalte persoane, este o fiinţă care:

– are o orientare fundamentală spre celelalte persoane;

– este chemată să formeze cu ele o comunitate.

2. „Prin urmare, fiinţa umană este cu adevărat umană în măsura în care actualizează elementul în mod esenţial social în constituţia sa, ca persoană în cadrul grupurilor familiare, religioase, civile, profesionale sau de alt tip, care formează împreună societatea înconjurătoare la care aparţine” (CTI, 42).

3. Căsătoria constituie o formă elevată de comuniune între persoanele umane şi una din cele mai mari analogii ale vieţii trinitare. Mai mult, „primul exemplu al acestei comuniuni este unirea procreatoare a bărbatului şi a femeii, care oglindeşte comuniunea creatoare a iubirii trinitare” (CTI, 56). Atunci când un bărbat şi o femeie îşi unesc trupul lor şi spiritul lor într-o atitudine de totală deschidere şi dăruire de sine, formează o nouă imagine a lui Dumnezeu. Unirea lor într-un singur trup nu răspunde doar unei necesităţi biologice, ci intenţiei Creatorului care îi conduce să împărtăşească fericirea de a fi făcuţi după chipul său (cf. CBC, 2331).

4. Însăşi omenirea, în unitatea sa originară (a cărui simbol este Adam), este făcută după imaginea Treimii divine.

„Toţi oamenii formează unitatea neamului omenesc, prin originea comună pe care o au de la Dumnezeu. În afară de aceasta, Dumnezeu a creat «dintr-unul singur tot neamul omenesc» (Fap 17,26). Apoi, toţi au un unic Mântuitor şi sunt chemaţi să împărtăşească fericirea veşnică a lui Dumnezeu” (Compendiul CBC, nr. 68).

Cum implică faptul de a fi imagine a lui Dumnezeu şi relaţia noastră faţă de lucrurile create?

Faptul de a fi creaţi după chipul lui Dumnezeu este fundamentul:

– relaţiei noastre cu lucrurile create;

– superiorităţii noastre asupra lumii vizibile: omul este culmea creaţiei vizibile deoarece este singurul care este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu;

– participării noastre la conducerea divină a creaţiei.

În ce mod participă omul la domnia lui Dumnezeu asupra lumii?

1. Faptul de fi părtaş de domnia lui Dumnezeu asupra lumii înseamnă că omul:

– exercită această domnie asupra creaţiei vizibile numai în virtutea privilegiului conferit lui de către Dumnezeu;

– recunoaşte în Dumnezeu pe creatorul tuturor lucrurilor, îi aduce laudă şi mulţumire pentru darul creaţiei, preamărind numele lui Dumnezeu;

– nu este stăpânul principal asupra lumii. Dumnezeu, creatorul lumii, este stăpânul prin excelenţă asupra lumii. Omul este un stăpân subordonat (stăpânire ministerială şi subordonată);

– este desemnat de Dumnezeu să fie ca un colaborator al său, administrator al său. Omul este chemat de Dumnezeu să exercite, în numele lui Dumnezeu însuşi, o administrare responsabilă asupra lumii create. Această administrare „este măsurată de grija pentru calitatea vieţii aproapelui, inclusiv a generaţiilor viitoare; cere un respect religios faţă de integritatea creaţiei” (CBC, 2415);

– ca administrator, trebuie să dea cont de gestiunea sa, şi Dumnezeu va judeca acţiunile sale.

2. Această stăpânire se realizează în respectul faţă de creaţie: omul, ca imagine a lui Dumnezeu, nu este un dominator asupra lumii. Administrarea umană a lumii create este tocmai o slujire desfăşurată prin participarea la conducerea divină. „Fiinţele umane desfăşoară această slujire dobândind o cunoaştere ştiinţifică a universului, ocupându-se în mod responsabil de lumea naturală (inclusiv animalele şi ambientul) şi ocrotind însăşi integritatea lor biologică” (CTI, 61).

3. Însăşi munca umană „izvorăşte direct de la persoane create după chipul lui Dumnezeu şi chemate să prelungească, unele cu şi pentru celelalte, lucrarea creaţiei” (CBC, 2427), colaborând cu Dumnezeu creatorul.

Care este raportul dintre faptul de a fi imagine a lui Dumnezeu şi legea naturală?

Creându-l pe om după chipul său, Dumnezeu a pus în intimitatea conştiinţei umane o lege, pe care „tradiţia o numeşte lege naturală. Această lege este de origine divină şi conştiinţa pe care o are omul despre ea este ea însăşi participare la legea divină” (CTI, 60). Legea naturală este lumina raţiunii infuzată de Creator în inima omului: aşadar ea este o lege interioară omului, sculptată în sufletul său şi cunoscută cu raţiunea, pe care toţi pot s-o cunoască. Având caracter universal, ea precedă şi uneşte toate drepturile şi obligaţiile, fiind un numitor comun pentru toţi oamenii şi pentru toate popoarele. Şi Compendiul CBC afirmă în acest sens: „Legea naturală, înscrisă de Creator în inima fiecărui om, constă într-o participare la înţelepciunea şi la bunătatea lui Dumnezeu şi exprimă simţul moral originar, care îi permite omului să discearnă, prin raţiune, binele şi răul. Ea este universală şi neschimbătoare şi pune bazele obligaţiilor şi drepturilor fundamentale ale persoanei, ca şi ale comunităţii umane şi chiar ale legii civile” (nr. 416). Ea „constituie adevărata garanţie oferită fiecăruia pentru a trăi liber şi respectat în demnitatea sa de persoană şi pentru a se simţi apărat de orice manipulare ideologică şi de orice samavolnicie făcută pe baza legii celui mai puternic” (Benedict al XVI-lea, Discurs adresat CTI, 5.12.2008).

Este percepută de toţi această lege?

„Din cauza păcatului, legea naturală nu este percepută mereu şi de toţi cu egală claritate şi promptitudine” (Compendiu, 417).

Pentru aceasta Dumnezeu „a scris pe tablele Legii ceea ce oamenii nu reuşeau să citească în inimile lor” (sfântul Augustin).

Ce consecinţe a provocat şi provoacă păcatul asupra faptului că omul este imagine a lui Dumnezeu?

1. Păcatul nu distruge, nu anulează imaginea lui Dumnezeu în om. Omul este imagine a lui Dumnezeu deoarece este om. Şi până când el este om, este o fiinţă umană după chipul lui Dumnezeu. Imaginea divină este legată cu esenţa umană ca atare şi nu este în puterea omului să o distrugă complet.

2. Păcatul, în funcţie de gravitatea sa obiectivă şi de responsabilitatea subiectivă a omului, desfigurează imaginea lui Dumnezeu în om, o răneşte, o întunecă. Şi tocmai pentru că păcatul este ca o rănire a imaginii lui Dumnezeu în om, îl răneşte, îl întunecă pe om:

– în demnitatea sa, provocând o dezbinare în interiorul său între trup şi spirit, cunoaştere şi voinţă, raţiune şi emoţii;

– în relaţia sa cu Dumnezeu, cu sine însuşi, cu ceilalţi, cu creaţia.

3. Rănit de păcat, omul are nevoie de mântuire. Şi Dumnezeu infinit de bun, îi oferă această mântuire nici mai mult nici mai puţin decât în Fiul său unul născut Isus Cristos, care eliberează, vindecă rana omului prin moartea şi învierea sa.

4. Desfigurarea lui Imago Dei din partea păcatului, cu inevitabilele sale consecinţe negative asupra vieţii personale şi interpersonale este de aceea învinsă de pătimirea, moartea şi învierea lui Cristos.

Ce model are omul în realizarea faptului de a fi imagine a lui Dumnezeu?

1. Înainte de toate, omul se înţelege în mod deplin pe sine însuşi şi mai ales faptul că este imagine a lui Dumnezeu numai în lumina lui Cristos. „De fapt, numai în misterul Cuvântului întrupat se luminează cu adevărat misterul omului. Căci Adam, cel dintâi om, era prefigurarea aceluia ce avea să vină, Cristos Domnul, Cristos, noul Adam, prin însăşi revelarea misterului Tatălui şi al iubirii acestuia, îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii” (Conciliul al II-lea din Vatican, Gaudium et spes, nr. 22).

2. De aceea, misterul omului se clarifică numai la lumina lui Cristos, care este imagine perfectă „a lui Dumnezeu cel nevăzut, născut înainte de orice creatură” (Col 1,15) şi care ne introduce, prin intermediul Duhului Sfânt, la o participare la misterul lui Dumnezeu unul şi întreit. „Deci ce înseamnă a fi creaţi ca Imago Dei ne este dezvăluit pe deplin numai în Imago Christi” (CTI, 53).

3. „Dumnezeu ne cheamă să fim «asemenea chipului Fiului său» (Rom 8,29), prin lucrarea Duhului Sfânt, care acţionează în mod misterios în toate fiinţele umane de bunăvoinţă, în societăţi şi în cosmos, pentru a transfigura şi a diviniza fiinţele umane. În afară de aceasta, Duhul Sfânt acţionează prin intermediul sacramentelor, îndeosebi prin intermediul Euharistiei” (CTI, 54).

4. Graţie Duhului Sfânt, „harul mântuitor al participării la misterul pascal al lui Cristos reconfigurează Imago Dei conform modelului Imago Christi […]. În acest sens, existenţa zilnică a omului este definită ca un efort de conformare tot mai deplină cu imaginea lui Cristos, încercând să se dedice propria viaţă luptei pentru a ajunge la victoria finală a lui Cristos în lume” (CTI, 56). Aşadar, noi devenim pe deplin imagine a lui Dumnezeu prin intermediul participării la viaţa divină în Cristos.

În ce mod Cristos este modelul oricărui om în trăirea după imaginea lui Dumnezeu?

Cristos este modelul pentru om în trăirea după imaginea lui Dumnezeu în sensul că:

– imaginea originară a omului, care la rândul său reprezintă imaginea lui Dumnezeu, este Cristos, iar omul este creat pornind de la imaginea lui Cristos, după imaginea sa. Creatura umană este în acelaşi timp proiect preliminar în vederea lui Cristos, adică: Cristos este imaginea perfectă şi fundamentală a Creatorului, iar Dumnezeu îl formează pe om tocmai în vederea lui, a Fiului său;

– posibilităţile pe care Cristos le deschide omului nu înseamnă suprimarea realităţii omului ca şi creatură, ci transformarea şi realizarea sa conform imaginii perfecte a Fiului;

– în acelaşi timp, există o tensiune între ascunderea şi viitoarea manifestare a imaginii lui Dumnezeu: putem aplica aici cuvântul din Scrisoarea întâi a lui Ioan: „Acum suntem copii ai lui Dumnezeu, dar nu s-a arătat încă ce vom fi” (1In 3,2).

Toate fiinţele umane sunt deja încă de acum imagine a lui Dumnezeu – după imaginea lui Cristos, chiar dacă încă nu este arătat ceea ce ele vor deveni mai ales la sfârşitul timpurilor, atunci când Domnul Isus va veni pe norii cerului, pentru ca Dumnezeu să fie „totul în toţi” (1Cor 15,28). Imago Dei poate deci să fie considerată, într-un sens real, încă în devenire: caracterul său dinamic;

– conformarea noastră cu imaginea lui Cristos se împlineşte în mod perfect numai la învierea noastră la sfârşitul timpurilor, în care Cristos ne-a precedat şi deja a asociat-o la sine pe mama sa, preasfânta Fecioară Maria.

În ce sens se poate spune că Dumnezeu este după imaginea noastră?

Într-un dublu sens:

– „Noi suntem imaginea ta, iar tu imaginea noastră prin unirea pe care ai stabilit-o între tine şi om, învăluind divinitatea veşnică cu norul sărac al omenităţii corupte a lui Adam. Care este motivul? Desigur, iubirea” (sfânta Ecaterina de Siena, Dialogul Providenţei Divine, cap. 13);

– Fiul lui Dumnezeu, de aceeaşi substanţă cu Tatăl prin divinitate, făcându-se om a asumat natura noastră umană, a devenit de aceeaşi substanţă cu noi prin omenitatea, „asemenea nouă în toate, în afară de păcat” (Ev 4,15).

NB: Pentru a aprofunda tema, să se citească:

– Comisia Teologică Internaţională (prescurtat CTI), Comuniune şi Slujire, LEV, 2005;

– Card. Joseph Ratzinger, Conferinţă la Consiliul Pontifical pentru Pastoraţia Sănătăţii, cu tema: „După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu: Mereu? Dificultatea minţii umanei” (28 noiembrie 1996);

Catehismul Bisericii Catolice (CBC), nr. 355-420;

Compendiul CBC, nr. 66-78.



Posted in Teologie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *