Solomon, ideal şi realitate

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Paul Maiberger
Traducere: pr. Adrian Dancă
Sursa: ProFamilia.ro

Solomon

Solomon

Pentru unii filologi, numele „Şelomo”, reluat în greacă şi latină prin „Salomon”, are legătură cu numele divin „Şalem” (cf „Ieru-şalem” = cetatea lui Şalem). Dar întru cât „Şalem” era un zeu păgân, este mai normal ca Solomon să fie raportat la cunoscutul termene ebraic „şalom” („pace”, „bunăstare”, „împlinire”) de la care provin şi numele masculine „Şelomi” (Num 34,27) şi „Şelomit” (1 Cr 23,9; 24,22), precum şi un nume feminin (Lev 24,11; 1 Cr 3,19). În acest caz, Solomon ar însemna „paşnic”, „pacific” precum şi „îmbelşugat de pace”.

Pentru israeliţi, Solomon întruchipa concepţia ideală a regelui. În orice timp au fost preamărite bogăţia şi splendoarea lui fabuloasă (Mt 6,29 şi Lc 12,27) dar mai ales înţelepciunea lui proverbială (cf Mt 12,42 şi Lc 11,31). În timpul domniei lui, 961-931 î.C., marea împărăţie construită de tatăl său David a atins maximum prosperităţii. A fost perioada cea mai faimoasă şi strălucită din istoria Israelului.

Viaţa unui copil

Copilul născut ilegitim din adulterul lui David cu Bersabea, soţia lui Urie hititul, cel trimis de rege să moară în bătălie, a murit (cf 2 Sam 11-12). Dar pentru că David şi-a arătat o căinţă sinceră pentru vinovăţiile sale, Betsabeii i-a fost dat să-l aducă pe lume pe viitorul rege. David l-a chemat Solomon, voind să exprime astfel faptul că prin acest copil el îşi regăsise pacea cu Dumnezeu. Când Solomon avea circa 20 de ani (1 Rg 11,42 şi 14,21), în faţa unui David bătrân şi slăbit, constrâns aproape la imobilizare, Adonia, care după moartea violentă a primului născut Amnon şi a lui Absalon, devenise fiul cel mai mare, se foloseşte de sprijinul comandantului armatei Ioab şi de preotul Abiatar pentru a revendica demnitatea regală. Profetul Natan, însă, din partida opusă, cu mare abilitate diplomatică reuşeşte să îndrepte evenimentele în favoarea lui Solomon.

Solomon, regele lui Israel

Pe patul de moarte, David îl îndeamnă pe tânărul Solomon la fidelitate faţă de Dumnezeu şi de legea sa. Îi cere să răzbune asasinarea comandantului armatei Abner şi a lui Amasa, de care Ioab se făcuse vinovat, şi să-l pedepsească pe Simei, care îl blestemase când era constrâns să fugă din faţa lui Absalon. După moartea lui David, Solomon îi elimină pe toţi cei care într-un fel sau altul puteau fi periculoşi pentru împărăţia sa.

După ce a eliminat toţi rivalii şi a luat toată puterea, Solomon caută acum un semn divin care să-l legitimeze. De aceea, merge la Gabaon, locul de cult cel mai important de atunci (la circa 9 km nord-vest de Ierusalim), unde aduce o jertfă impunătoare. Îi apare în vis Domnul şi îi acordă, cu bunăvoinţă suverană, dreptul de a cere ceea ce vrea. Solomon nu cere de la Dumnezeu ceea ce de obicei îi fascinează şi îi face să viseze pe oameni, ceea ce toţi caută cu înfrigurare şi de care totul depinde, dar imploră înţelepciune. Îşi doreşte să obţină de la Dumnezeu o inimă capabilă de discernământ, pentru ca în ciuda tinereţii şi lipsei lui de experienţă, să poată conduce poporul cu dreptate. Pentru israeliţi, inima nu este ca pentru noi doar sediul iubirii şi al sentimentului, dar şi al gândirii, al cunoaşterii şi al voinţei, centrul energiilor interioare ale unei persoane. Dumnezeu primeşte această cerinţă şi îi făgăduieşte lui Solomon: „Pentru că ai cerut acest lucru şi nu ai cerut pentru tine o viaţă lungă, nici bogăţie, nici moartea duşmanilor tăi, dar ai cerut pentru tine discernământul ca să judeci, iată, fac aşa cum spui tu. Îţi dau o inimă înţeleaptă şi inteligentă. Ca tine nu a mai fost nimeni înaintea ta şi nici nu se va ridica după tine” (1 Rg 3,11-13; cf şi Înţ 7,7-14 şi 8,19-9,19).

Solomon, model de înţelepciune

Foarte curând regele avea să-şi dovedească înţelepciune pronunţând o judecată „solomonică”: într-un litigiu aparent fără soluţie între două femei care susţineau că sunt amândouă mama aceluiaşi copil, reuşeşte cu abilitate să descopere care dintre ele este adevărata mamă (1 Rg 3,16-28). Întregul Israel recunoaşte în el, cu stupoare şi frică, suveranul legitimat de Dumnezeu. Cu abundenţă de cuvinte, Sf. Scriptură elogiază înţelepciunea incomparabilă a lui Solomon. Dumnezeu i-a dăruit înţelepciune, inteligenţă şi discernământ în aşa măsură încât înţelepciunea lui Solomon depăşeşte cu mult faimoasa înţelepciune a „fiilor Orientului” (semi-nomazi din sud-estul Damascului) şi a egiptenilor. Niciun înţelept al timpului respectiv nu reuşeşte să fie la înălţimea lui. Potrivit unei tradiţii succesive, Solomon ar fi compus 3000 de proverbe şi 1005 de cântări.

Datele verificate la nivel istoric despre raportul lui Solomon cu înţelepciunea ne spun că în timpul domniei lui Israel a intrat în contact cu înţelepciunea internaţională, mai ales de sorginte egipteană, şi la curtea din Ierusalim au fost cultivate cu deosebită intensitate ştiinţa şi cultura în general. Opinia comună a cercetătorilor susţine că în această perioadă a fost scrisă opera şcolii iahviste, cea mai veche schemă teologică a istoriei Israelului, pentru care au fost utilizate numeroasele surse scrise păstrate în arhive. Pentru că Solomon era considerat în mod tradiţional model de înţelepciune, după exilul babilonic i-au fost atribuite cu generozitate alte cărţi sacre precum Qohelet, Cântarea Cântărilor şi Cartea Înţelepciunii. Poartă numele lui şi două scrieri extrabiblice: Psalmii lui Solomon (secolul I î.C.) şi Odele lui Solomon (secolul II î.C.).

Solomon, constructorul templului sfânt

Dar faima lui Solomon este legată de faptul că a construit în Ierusalim un templu grandios, care avea să fie însă distrus după cucerirea Ierusalimului de către babilonieni, în 586 î.C. Deja David avea intenţia să construiască un templu şi a cumpărat pentru acest scop terenul iebuseul Arauna (2 Sam 24,18-25; 1 Cr 31,18-30), dar a fost prea ocupat cu ciocnirile belice. Făcând să fie vărsat în timpul acestora prea mult sânge, după cum subliniază opera istorică a cronicarului (1 Cr 22,8 şi 28,3), el nu a fost considerat vrednic pentru această lucrare sacră. În realitate, condiţiile politice şi economice potrivite pentru folosirea unor resurse enorme şi adoptarea măsurilor adecvate construcţiei s-au verificat abia cu domnia lui Solomon.

Solomon a cerut colaborarea arhitecţilor şi meşterilor fenicieni pentru o construcţie care trebuia să se inspire din modelele siro-feniciene. Când regele Chiram al Tirului (969-936 î.C.), care a fost prieten cu David, la urcarea pe tron a lui Solomon a trimis o delegaţie cu felicitări pentru a întări relaţiile de bună vecinătate, Solomon a încheiat cu el un contract comercial. Chiram şi-a dat disponibilitatea să taie din ţinutul Sidonului şi să trimită pe malurile Israelului lemnul de cedru şi chiparos, foarte apreciat în acea vreme în întregul Orient Mijlociu. În schimb, Solomon se angaja să furnizeze lui Chiram în fiecare an 20.000 kor de făină (circa şapte-opt milioane de kg) şi 20 kor de ulei (circa şapte-opt mii de litri). În plus, Solomon i-a dat lui Chiram 20 de localităţi situate în teritoriul din sudul Galileii.

Ca să nu atingă cifre astronomice costul construcţiei, întregul Israel a fost chemat la muncă gratuită. Treizeci de mii de reclute urmau un sistem prin rotaţie: zece mii de oameni lucrau pentru o lună în Liban şi petreceau două luni acasă. În plus, Solomon ar fi angajat 70.000 de muncitori necalificaţi, 80.000 de cioplitori şi alţi 3.600 de meşteri pentru a extrage şi prelucra din munţi blocuri de piatră preţioasă. Cu toate acestea, considerând că întreaga populaţie israelitică nu depăşea un milion, aceste cifre rezultă exagerate. Numerele cu siguranţă excesive subliniază mai degrabă pietatea şi generozitatea lui Solomon. Efectiv, în faţa acestor cifre ale forţei de muncă, exagerate şi pentru marile proiecte edile moderne, templul final apare, după criteriile noastre actuale, destul de modest, cu atât mai mult dacă se ţine cont de suprafaţa întinsă pe care a fost amplasat templul. Construcţia se afla aproximativ pe locul actualei moschei şi reprezenta tipul templului sirian cu navată, având un antreu, o navată şi Sfânta Sfintelor, aceasta din urmă înălţându-se pe roca sfântă. Măsurile acestui templu nu sunt comparabile cu templele egiptene colosale şi cu giganticele catedrale europene, ci mai degrabă cu o biserică parohială de mărime medie. Spre exemplu, navata măsura 30 de metri lungime, 10 înălţime şi 15 în lărgime, iar antreul doar 10 metri lungime şi 5 lărgime. Puţin ştiu că din întâmplare sau nu, Capela Sixtină de lângă bazilica San Pietro are aproximativ aceleaşi dimensiuni.

Sfânta Sfintelor era un ambient fără ferestre, în formă de cub cu latura de 10 metri. Cubul era considerat, după cum se pare, forma arhitectonică perfectă, cf Ap 21,16. Era îmbrăcată cu lemn de chiparos, decorată cu incisiuni de motive floreale şi de buchete de flori, acoperită cu aur fin. În acest spaţiu întunecos, în care numai marele preot putea intra o singură dată pe an, Solomon, la consacrarea templului, a introdus arca legământului, pe care David la rândul său a transportat-o la Ierusalim şi care de atunci era venerată într-un cort-sanctuar. Aşezată în Sfânta Sfintelor, arca avea la cele două laturi doi heruvimi, înalţi fiecare de 5 metri, sculptaţi din lemn de măslin şi acoperiţi în întregime cu aur, aşezaţi în aşa fel încât aripile lor exterioare atingeau pereţii laterali din partea opusă, iar cele interioare se atingeau în mijlocul încăperii. (…) Cei doi heruvimi şi arca erau expresie a teologiei israelitice despre prezenţa divină, o prezenţă puternică şi invizibilă a lui Iahve în templu şi înlocuiau – în cultul fără imagini adus lui Dumnezeu, tipic pentru Israel – simulacru zeului pe care alte religii îl adorau de obicei în navată.

După ce construcţia templului a ajuns la final, cu mare risipă de artă şi splendoare, după ce Iachin şi Boas au turnat cele două coloane de bronz de la intrare şi vasul de fier pentru spălările rituale, după ce toate obiectele şi vasele de cult era gata, Solomon putea să treacă la consacrarea solemnă a sanctuarului. Era în jurul anului 950 î.C., al unsprezecelea al domniei, iar lucrările construcţiei au durat şapte ani şi jumătate.

Solomon, constructorul oraşului sfânt

După aceasta, Solomon a constrâns mai departe pe supuşii săi la munci forţate pentru alţi treisprezece ani, la construcţia palatelor regale (1 Rg 7,1-12). A ieşit deosebit de impresionant aşa numitul „Palat al pădurii Libanului”, lung de 50 de metri, larg de 25 şi înalt de 15 (aşadar, mai mare decât templul) ale cărei numeroase bârne şi coloane de lemn trimiteau cu gândul la o pădure din Liban. În plus, a construit Sala coloanelor şi Sala tronului, cu somptuosul tron de fildeş (cf 1 Rg 10,18-20), alături de palatul său şi o locuinţă pentru fiica faraonului, pe care o luase în căsătorie. Tot prin munci forţate, Solomon a extins zidurile Ierusalimului şi a construit aşa numitul Milo (1 Rg 9,15.24; Milo înseamnă „umplere” şi arată un sistem de terase construit pe colinele orientale ale capitalei, cu ziduri de sprijin robuste, atestate încă din secolele XIV-XV î.C.; cf şi 2 Sam 5,9). Pentru că Solomon va fi amintit ca un mare constructor, mai târziu îi vor fi atribuite edificii impunătoare. Astfel, purtau numele lui coloanele de pe latura orientală a templului irodian (In 10,23; Fap 3,11), sub care se aduna cu regularitate prima comunitate creştină (Fap 5,12); bolţile datând din aceeaşi perioadă, în colţul sud-oriental de pe aria templului, au fost numite de cruciaţi „depozitele lui Solomon” precum şi cele trei mari bazine de apă, construite şi ele în timpul lui Irod la 11 km sud de Ierusalim, atribuite de tradiţia populară lui Solomon.

Solomon, organizatorul statului

Dar Solomon a desfăşurat o activitate intensă şi în ce priveşte organizarea şi administrarea regatului său (cf 1 Rg 4,1-5,8). Asemeni lui David, şi el dispunea de o birocraţie riguros ierarhizată, care ulterior a fost diferenţiată şi ampliată după modelul celor mai întinse state din Orientul antic, prin înfiinţarea, printre altele, a funcţiilor de şef de palat, inspector al muncilor forţate şi supervizorul guvernatorilor.

Solomon a cultivat şi raporturi de prietenie cu statele învecinate şi în această privinţă a jucat un rol important politica sa de căsătorii. A avut soţii femei moabite, ammonite, edomite, hitite, di Sidon, provenind de obicei din cercurile dominante (1 Rg 11). Despre prestigiul de care se bucura în lumea de atunci, rezultă şi mai clar din faptul că pînă şi faraonul (probabil Psusennes al II-lea, anii 984-950, sau Shoshenk, anii 950-929) i-a dat o fiică de soţie, lucru considerat o mare onoare, chiar dacă atunci Egiptul nu mai era imperiul puternic din trecut (1 Rg 3,1; 7,8; 9,16; 11,1).

Solomon, apusul unei epoci de lumină

Unde este multă lumină, şi umbrele sunt multe. Acest lucru este valabil şi pentru Solomon care, în ciuda înţelepciunii lui ieşite din comun, la bătrâneţe a căzut în idolatrie. Numeroasele lui soţii străine l-au constrâns şi indus să adore alţi zei, ca şi în cazul tatălui său David, astfel că nu mai putea să se prezintă nepătat înaintea lui Iahve (cf şi avertismentul din Dt 1,717). A construit locuri de cult pentru Kamos, zeul naţional al moabiţilor, şi pentru Milkom, zeul naţional al ammoniţilor, ca să permită soţiilor să aducă tămâie şi sacrificii în respectivele sanctuare, suscitând în acest fel mânia şi pedeapsa lui Dumnezeu. Problemele politice cauzate de Edom şi Aram, precum şi dezbinarea împărăţiei, au fost interpretate ca urmare a pedepsei lui Iahve. Solomon nu a reuşit să împiedice începutul destrămării regatului lui David, mai ales la extremităţi. Adversarul său cel mai periculos avea să fie Ieroboam, viitorul rege al regatului de Nord, numit apoi Israel. După 40 de ani de domnie, şi aici numărul nu arată o precizie istorică ci o cifră rotundă pentru a spune o perioadă lungă, Solomon a murit în anul 931 î.C. şi a fost înmormântat la Ierusalim (1 Rg 11,26-43). Regatul său s-a dezbinat în două: regatul lui Iuda, în sud, având capitala la Ierusalim, cu fiul lui Solomon, Roboam pe tronul lui David, şi regatul din nord, unde Ieroboam a deschis seria anti-regilor, consideraţi ilegitimi.

Lectura posterităţii

Analiza literală a capitolelor 1-11 din prima carte a regilor a arătat că imaginea devenită populară despre „Solomon în toată splendoarea lui” (Mt 6,29), provine dintr-un timp succesiv şi nu poate fi susţinută din punct de vedere istoric. În mod ciudat, acest rege considerat atât de important, care ar fi fost elogiat în lumea întreagă pentru bogăţia şi înţelepciunea sa, nu este menţionat în niciun document egiptean, mesopotamian sau fenician. Autorul sacru, voind să elogieze meritele marelui rege, a pus pe seama lui Solomon iniţiative şi lucrări care istoric nu porneau de la el.

Pentru istoria Israelului, Solomon a fost fără îndoială un rege important. Faptul că mai târziu a fost elogiat şi glorificat tot mai mult nu se datorează unei viziuni istorice în sensul modern al cuvântului, ci mai mult intenţiei de a restaura sentimentul naţional privind în urmă ca la o presupusă eră de aur. Dar dincolo de carenţele istorice, rămâne determinant faptul că Israelul a interpretat trecutul în optica credinţei, recunoscând pericolul pe care îl poate constitui puterea şi bogăţia (cf din nou, avertismentul din Dt 17,16-17) şi cât de repede trece gloria acestei lumi. Privind, probabil cu dezamăgire şi sobrietate, la fragmentarea figurii lui Solomon, poleită cu atâta aur de epocile succesive, izvorăşte şi mai impetuos necesitatea de a îndrepta privirea spre cel pe care Solomon îl întruchipa într-o oarecare măsură, spre Isus Cristos, care avea să spună: „Aici, este unul mai mare decât Solomon” (Mt 12,42).



Posted in Biblic.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *