Ilie, focul profetului şi profetul focului

Teme: Biblic.
.
Publicat la 30 septembrie 2014.
Partea 23 din 42 din seria Marile figuri ale Vechiului Testament.
Print Friendly

Autor: Paul Maiberger
Traducere: pr. Adrian Dancă
Sursa: ProFamilia.ro

Ilie

Ilie

Numele „Elijahu” înseamnă „Dumnezeul meu e Iahve”. Acest nume, expresie a unei mărturisiri de credinţă, proclamă unicitatea lui Iahve ca singurul Dumnezeu adevărat spre deosebire de celelalte zeităţi.

Originile modeste ale celui mai mare profet

Profetul este originar din Tisba lui Galaad, o localitate din Cisiordania, de altfel, foarte modestă. Activitatea lui, însă, se desfăşoară în regatul de Nord, sub domnia regilor Ahab (873-852) şi Ahaz (853-852), ambii, regi infideli faţă de Iahve. Numele lui este un program: cu zel arzător, combate împotriva cultului lui Baal şi pentru adorarea exclusivă a lui Dumnezeu. În aceste vremuri de început ale monarhiei în Israel, mesajul profeţilor încă nu era fixat în scris. De aceea, despre Ilie avem numai o colecţie şi povestiri care ni s-au transmis în 1 Rg 17-19.21 şi 2 Rg 1-2, puse în scris încă în jurul anilor 800 î.C. Cu toate că nu există o carte separată a profetului Ilie, acest neînfricat luptător pentru Iahve, îmbrăcat cu o mantie de piele de capră şi încins cu o centură de piele (2 Rg 1,8), a lăsat posterităţii o impresie atât de adâncă încât şi în Noul Testament şi în primul iudaism era unul dintre profeţii cei mai populari şi legendari.

Cuvântul profetic intră în acţiune

Predica lui Ilie, prin rigoarea sa extremă, a devenit necesară pentru că în timpul regelui Ahab cultul lui Baal se răspândise din ce în ce mai mult în Israel. Motivul venea de la căsătoria regelui cu o prinţesă feniciană, Izabela, fiica regelui Et-Baal, din Tir, care a promovat prin orice mijloc cultul divinităţilor patriei natale şi în fanatismul ei a eliminat aproape toţi profeţii lui Iahve. Ahab, care în realitate a rămas adorator al lui Dumnezeu (numele fiilor săi sunt toate compuse cu Ia-, Iahve), a devenit însă şi adorator al lui Baal. Mai mult, a poruncit să se ridice un templu şi un altar dedicat acestei zeităţi străine chiar în capitala sa, Samaria, recunoscând în acest fel şi la nivel oficial cultul acestui zeu în Israel. Dar acest demers, evident, a trezit protestele şi opoziţia cercurilor fidele lui Iahve.

Determinarea cu care erau conduse atunci aceste ciocniri rezultă cu o claritate extremă şi din tradiţiile amplu dezvoltate despre Ilie şi Elizeu, introduse în Cărţile biblice ale Regilor, o operaţie care, printre altele, a îngreunat foarte mult expunerea, de obicei, concisă, a evenimentelor din viaţa regilor respectivi.

Ilie a început activitata sa profetică vestindu-i lui Ahab, în numele lui Iahve, o lungă perioadă de secetă. În acest fel, Ahab trebuia să-şi dea seama că stăpânul forţelor naturii nu este Baal, zeul vegetaţiei, ci Iahve. Ilie însă a trebuit să fugă din faţa mâniei regelui, refugiindu-se în albia râului Cherit, la est de Iordan, unde a fost alimentat în mod miraculos de un corb, care în fiecare zi îi aducea pâine şi carne. Când râul a secat din cauza secetei, Ilie a mers la Sarepta, un sat pe malul Mării Mediterane, în apropiere de Sidon. Aici, întâlneşte o văduvă, căreia îi cere ceva de mâncare. Femeia i-a răspuns că i-a mai rămas doar o mână de făină în amforă şi puţin ulei într-un ulcior. Dar din dispoziţia profetului, făina din vas nu s-a terminat şi uleiul din ulcior n-a scăzut, astfel încât în timpul secetei au avut strictul de hrană. Când fiul văduvei a murit, Ilie l-a readus la viaţă pe tânăr, întinzându-se deasupra lui. În acelaşi fel vor învia un tânăr profetul Elizeu ( 2 Rg 4,34) şi Sf. Paul (Fap 20,10).

Profetul şi opţiunea radicală pentru Dumnezeu

Dar episodul cel mai relevant şi admirat în viaţa lui Ilie, căruia îi datorează faima sa, este aşa numita „judecată a lui Dumnezeu pe Carmel” (1 Rg 18). Acest promontoriu stâncos, care intră în mare în apropiere de actualul oraş Haifa, situat în teritoriul disputat pe atunci între fenicieni şi israeliţi, era un străvechi loc de cult. Altarul dedicat lui Iahve, construit în timpul lui Solomon sau al lui David, a fost dărâmat la porunca Izabelei, astfel încât era din nou Baal zeul care domina peisajul de pe înălţimea Carmelului, vizibil cu uşurinţă şi din depărtare. În acest important loc de cult trebuia să se decidă cine este Dumnezeu pentru Israel, Iahve sau Baal. Ilie a cerut astfel lui Ahab să strângă pe muntele Carmel tot Israelul şi pe cei 450 de profeţi ai lui Baal. Aici, s-a adresat poporului: „Pînă când oscilaţi într-o parte şi alta, fără să vă hotărâţi? Dacă Iahve este Dumnezeul adevărat, slujiţi-i lui; dacă este Baal, urmaţi-l pe Baal” (1 Rg 18,21). Un semn divin trebuia să constrângă poporul nehotărât să aleagă. Adevăratul Dumnezeu trebuia să facă să cadă foc din cer şi să consume unul din cei doi viţei puşi ca victime de ardere-de-tot (holocaust): unul, de către profeţii lui Baal, pe altarul lor, celălalt, de profetul Ilie, pe altarul reconstruit al lui Iahve. Slujitorii lui Baal au dansat în extaz în jurul altarului lor toată ziua, invocându-l pe Baal, dar nu s-a întâmplat nimic. Când apoi Ilie, spre seară, l-a invocat pe Iahve, a căzut foc din cer şi a ars victima, cu toate că profetul a vărsat asupra ei şi în jurul ei numeroase amfore de apă. În acest moment, întregul popor l-a recunoscut pe Iahve ca Dumnezeu şi Ilie putea să combată nestingherit profeţii lui Baal. I-a capturat, i-a dus la pârâul Chişon şi i-a ucis. Imediat după aceea, s-a ridicat din mare un mic nor care lua proporţii tot mai mari pînă când a revărsat o ploaie abundentă care a pus capăt secetei şi foametei.

Fuga profetului şi noua imagine a aceluiaşi Dumnezeu

Izabela, însă, mâniată de uciderea profeţilor lui Baal, căuta să-l ucidă pe Ilie, care a fugit în pustiul Negheb, unde profetul s-a culcat sub un ienupăr, descurajat şi înfricoşat, încât a cerut şi moartea. Dar un înger al Domnului l-a întărit cu pâine şi apă şi cu energiile acestei hrane, profetul a mers 40 de zile şi 40 de nopţi, pînă la Horeb, muntele lui Dumnezeu (Sinai). Aici, în trecut, Iahve se revelase în mijlocul fulgerelor şi al tunetelor (Ex 19, 16-19) ca un Dumnezeu sfânt şi înfricoşător. Şi Ilie a avut în acest loc experienţa unui vânt impetuos, a cutremurului şi a focului, dar Dumnezeu nu se mai arăta prin aceste puteri ale naturii (…) ci în „murmurul unei adieri de vânt” (1 Rg 19,12). Ilie trebuia să înţeleagă astfel că Iahve nu mai intervine în mod spectaculos şi teatral, ci în linişte şi prin urmare, poate fi experimentat numai în linişte şi în reculegere interioară. Iahve i-a cerut lui Ilie să-l consacre pe Hazael ca rege al Damascului, pe Ieu rege în Israel şi pe Elizeu ca succesor al său. Hazael trebuia să combată regatul păgân al lui Ahab şi Ieu să elimine dinastia acestuia. În ce-l priveşte pe Ilie, întorcându-se, l-a întâlnit pe Elizeu, l-a făcut succesor al său aruncând asupra lui mantia sa ca semn al faptului că ia în stăpânire existenţa acestuia. Mai târziu, Hazael a fost numit rege de Elizeu şi Ieu, de unul din discipolii lui. Dacă tradiţia a atribuit aceste fapte lui Ilie, înseamnă că el era considerat părintele spiritual şi forţa motrice a acestor schimbări tulburătoare.

Profeţia, incomodă pentru autorităţi

Ilie se va confrunta încă o dată cu Ahab când acesta intenţiona să cumpere via lui Nabot, care se afla în vecinătatea palatului regal. Dar Nabot este hotărât să nu piardă moştenirea paternă sub nicio formă şi regelui, pus în faţa acestei situaţii, neavând niciun temei legal la care să apeleze, nu-i mai rămâne decât să renunţe. Gândirea rece şi nemiloasă a Izabelei, însă, fără nicio atenţie pentru dreptul israelitic, nu-şi face scrupule în a păşi peste cadavre din dorinţa de a-şi impune dreptul regal absolutist pe care ea îl reprezenta. Face astfel încât Nabot este acuzat pe nedrept de blestem împotriva lui Dumnezeu şi a regelui, apoi, este ucis prin lapidare. După ce Ahab a luat în stăpânire via sărmanului Nabot, Domnul îi face cunoscut prin intermediul lui Ilie că pe locul unde câinii au lins sângele lui Nabot, tot acolo vor linge şi sângele regelui; mai mult, tot neamul său va fi eliminat şi câinii vor devora cadavrul Isabelei. Câţiva ani mai târziu, în timpul războiului împotriva arameilor, Ahab este lovit de o săgeată şi sângele curge pe carul său de luptă. Când carul este spălat în lacul din Samaria, câinii ling sângele regelui, aşa cum Ilie îl ameninţase.

Asemeni tatălui său, Ahaz, care i-a urmat pe tron, ţine mai mult la zeii străini decât la Iahve. Într-o zi, Ahaz cade de la fereastra etajului superior şi este grav rănit. Trimite să fie consultat Baal-Zebub, zeul cetăţii feniciene Accaron, să afle dacă se va vindeca (Baal-Zebub sau Beelzebul înseamnă „principele Baal”, dar în textul ebraic numele zeului este alterat în mod voit în Beel-zebub care înseamnă atât „Baal al muştelor” cât şi „stăpânul bălegarului”; în Noul Testament – Mc 3,22 şi Mt 10,25 – numele este folosit pentru a-l indica pe principele diavolilor). Ilie îi reproşează regelui: „Ai trimis mesageri ca să-l consulte pe Baal-Zebub, zeul lui Accaron, ca şi cum în Israel nu ar fi un Dumnezeu pe care să-l consulţi” (2 Rg 1,16). Datorită acestui gest de dispreţ faţă de Iahve, profetul îi vesteşte regelui moartea şi Ahaz moare pentru urmările căderii lui.

Ilie şi focul

Dar episodul cel mai relevant din viaţa profetului Ilie rămâne „înălţarea” lui, care mai mult decât minunile care-i sunt atribuite, se substrage oricărei evaluări istorice. Înainte de „înălţarea” lui la ceruri, Ilie face o ultimă vizită, însoţit de Elizeu, la „fiii profeţilor” la Betel şi Ierihon. Apoi, tot împreună cu Elizeu, traversează Iordanul ca pe uscat, după ce a despărţit apele în două lovind apa cu mantia înfăşurată. Dincolo de Iordan, Elizeu, destinat să-i succeadă în slujirea profetică, cere învăţătorului două treimi din spiritul lui (cf Dt 21,17). După care apare un car de foc tras de cai de foc şi pe acest car, Ilie urcă spre ceruri în văpaie, lăsând în urma lui mantia profetică. Este căutat trei zile de fiii profeţilor, dar nu-l găsesc.

Lectura posterităţii

Marea importanţă atribuită profetului Ilie şi veneraţia adâncă de care se bucură această figură vetero-testamentară îşi găseşte expresie, secole mai târziu, de exemplu în cartea lui Ben Sirah unde găsim scris: „Atunci s-a ridicat profetul Ilie ca focul şi cuvântul lui ca făclia ardea” (Sir 48,1). Şi apoi, autorul sacru îi adresează cuvinte de admiraţie: „Cât de renumit te-ai făcut, Ilie, prin minuni! Şi cine se poate lăuda că este asemenea ţie?” (48,4). Pentru că Ilie nu a murit ci a fost răpit în ceruri, este aşteptată reîntoarcerea lui în timpul mesianic. Se spune astfel în profetul Malahia: „Mai înainte să vină ziua Domnului, zi mare şi înfricoşătoare, vi-l trimit pe profetul Ilie” (Mal 3,23). În cartea lui Ben Sirah, referindu-se la acest text, afirmă că „Ilie este gata să se întoarcă în timpul sfârşitului” să restaureze triburile lui Israel, o îndatorire care în cartea lui Isaia (49,6) este rezervată Slujitorului lui Dumnezeu. În literatura rabinică Ilie a devenit predecesorul lui Mesia, destinat ori să-l preceadă de trei zile ori să vină odată cu Mesia însuşi, drept care şi astăzi la evrei se păstrează obiceiul ca în timp ce se pregăteşte ospăţul pascal, să se pună un pahar şi pentru Ilie şi să lase uşa deschisă, pentru ca profetul la sosirea lui să poată intra.

Şi în timpul lui Isus, Ilie este considerat predecesorul lui Mesia. Atât Ioan Botezătorul (In 1,21.25) cât şi Isus însuşi (Mc 6,15; 8,28) au fost consideraţi un Ilie redivivus. Cărturarii din vremea lui Isus nu acceptau mesianicitatea lui pentru că în viziunea lor Ilie încă nu a venit (Mc 9,11), în timp ce Isus însuşi, la rândul său, îl defineşte pe Ioan Botezătorul „Ilie redivivus” (Mt 11,14; 17,12), dar numai în raport cu funcţia sa (Lc 1,17), nu ca încarnare a profetului din vechime. Ioan Botezătorul, îmbrăcat şi el cu o piele de cămilă şi o centură de piele în jurul brâului (Mc 1,6) aminteşte puternic figura lui Ilie, dar neagă posibilitatea de a-i fi reîncarnarea (In 1,21). Ilie apare împreună cu Moise, în conversaţie cu Isus, în timpul schimbării lui la faţă (Mc 9,4), un episod care intenţionează să documenteze mesianicitatea lui Isus.

Potrivit credinţei iudaice, care a reflectat la răpirea profetului, Ilie este fără încetare în acţiune în favoarea lui Israel şi intervine în evenimentele pământeşti ca protector al celor nevinovaţi, prieten al săracilor şi eliberatorul celor asupriţi. Când Isus strigă de pe cruce: „Eli, Eli, lemah sabachtani”, cei prezenţi cred că îl invocă pe Ilie şi afirmă: „Să vedem dacă vine Ilie să-l ajute” (Mt 27, 46-49). În credinţa populară islamică, Ilie trăieşte în continuare ca tămăduitor şi sprijin în nevoi.

Spre deosebire de tradiţia Bisericii din Occident, în cea din Orient, Ilie are un rol de mare importanţă ca vindecător şi sprijin în necesităţi de diferite feluri, precum şi cel de control asupra ploii, fulgerelor şi tunetelor. La noi este venerat ca „ghid şi părinte” al Ordinului Carmelit.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *