David, regele

Teme: Biblic.
.
Publicat la 20 septembrie 2014.
Partea 21 din 42 din seria Marile figuri ale Vechiului Testament.
Print Friendly

Autor: Paul Maiberger
Traducere: pr. Adrian Dancă
Sursa: ProFamilia.ro

Regele David

Regele David

Semnificaţia numelui ar trebui pusă în legătură cu denumirea copilărească ebraică „dod”, cu sensul de „iubit”, „fratele tatălui”. În acest caz, modul cel mai fericit de a înţelege numele lui David ar fi acela de „preferat”, „beniamin”. Este foarte frecvent ca părinţii să-şi numească fiii cu aceşti termeni, cum denotă şi exprimarea corespondentului feminin „Iedida” (2 Rg 22,1). De altfel, David poate fi înţeles şi ca formă prescurtată, cu sensul de „iubit, predilect al lui Iahve”. Alţii interpretează numele lui David pornind de la „dawidum”, cunoscut ca titlu din textele de la Mari, din perioada medio-babiloniană. În acest caz, substantivul ar desemna o demnitate sau o poziţie în rangurile puterii.

David a intrat în istorie ca rege ideal şi compozitor al psalmilor. A domnit după Saul, între anii 1000 – 961 î.C., fiind al doilea rege peste împărăţia lui Israel, care a rămas pentru evrei ca timpul de aur din istoria lor şi obiectul dorinţei lor. Restaurarea acelei epoci este aşteptată de la Mesia şi de aceea iudeii îl vor întreba pe Isus: „Doamne, acesta este timpul în care vei restaura împărăţia lui Israel?” (Fap 1,6).

Începuturi modeste

David a avut origini modeste şi din păstor a devenit rege străbătând un parcurs plin de evenimente. Viaţa lui, cu piscurile şi abisurile ei, este povestită în cărţile biblice care merg de la 1Sam 16, întreaga 2 Sam până la 1 Rg 2,12 (cf şi prezentarea paralelă din 1 Cr 10,1-29,30). Cu toate că ştirile despre el provin din surse diferite şi unele dintre ele, mai ales despre tinereţe, par legendare, rămâne adevărat că ne mişcăm pentru prima dată în istoria Israelului pe un teren de cea mai mare credibilitate istorică.

David era ultimul din cei opt copii ai lui Iesse (Isai, în ebraică), originar din Betleem unde era păstor. Biblia ne descrie înfăţişarea cu aceste cuvinte: „David era bălan, cu ochi frumoşi şi plăcut la faţă” (1 Sam 16,12). La fel, îl prezintă ca om priceput la vorbă şi curajos, precum şi războinic îndrăzneţ. Trebuie să fi fost extraordinar de robust şi curajos, dacă era în măsură să ucidă leii şi urşii care atacau turmele sale.

Respingându-l pe Saul din cauza păcatelor lui în timp ce acesta era încă pe tron, Dumnezeu l-a trimis pe profetul Samuel să ungă rege, în ascuns, pe David. Prin ce mijloace David a ajuns de pe păşunile Betleemului la curtea lui Saul, nu este posibil să cunoaştem cu certitudine, pentru că Scriptura ne transmite două versiuni diferite despre cele întâmplate. Ipoteza cea mai probabilă rămâne aceea că a intrat la curte ca scutier al lui Saul, graţie vitejiei şi îndrăznelii sale. Biblia însă privilegiază versiunea care îl vrea ca ales de Saul şi adus la curte graţie calităţilor lui muzicale, pentru a îndepărta malincolia monarhului întunecat cântând la harpă (pe baza datelor arheologice trebuie să fi cântat nu la o harpă tradiţională ci mai degrabă la o liră). Potrivit celei de a treia versiuni, Saul l-a luat pe David în slujba sa pentru că acesta îl abătuse pe gigantul Goliat. Dar pentru că în 2 Sam 21,19 găsim că Goliat a fost ucis de Elcanan, fiul lui Iair din Betleem, ori această vitejie a fost atribuită lui David mai târziu ori, lucru mai puţin probabil, Elcanan trebuie înţeles ca numele propriu al lui David înainte de a ajunge rege. La curte, David o ia în căsătorie pe Micol, fiica lui Saul, şi încheie cu Ionatan, fiul regelui, o prietenie adâncă, de nedesfăcut. Reuşeşte, în acelaşi timp, spre dezamăgirea lui Saul, să cucerească simpatia poporului, depăşindu-l în aceasta chiar pe rege: „David reuşea în orice situaţie, pentru că Domnul era cu el” (1 Sam 18,14).

Dacă pe de o parte imaginea lui David devine tot mai luminoasă, cea a lui Saul se întunecă de la o zi la alta. Saul devine bănuitor şi invidios pe David, admiraţia şi simpatia sa de la început se transformă în ură, duşmănie şi violenţă, încât într-o zi a încercat să-l străpungă cu sulţia, hotărât cum era să-l ucidă. David fuge de Saul, devenit periculos pentru el şi imprevizibil, şi merge într-un prim moment la filisteni. Suspectat de aceştia, caută refugiu în peştera de la Adullam, în deşertul Iudeii. Aici, i se alătură fraţii şi câţiva fărădelege, circa 400 în total, care sub conducerea lui, din ascunzători sigure, întreprinde incursiuni în zonele de stepă din sud, între populaţiile ghesurite, gheresite şi amalecite. Aici, David este prezentat sub înfăţişarea puţin onorabilă de şef de bandă şi prădător: „David devasta teritoriile acelea, nu lăsa în viaţă nici oameni nici animale, şi lua ca pradă oi, boi, măgari, cămile şi haine” (2 Sam 27,9). Se arată binevoitor numai cu Saul, care orbit de acum de mânie, continuă să-l persecute ca pe un duşman, în tentativa inutilă de a se debarasa de el. David, la rândul lui, cu toate că a avut de două ori posibilitatea de a se elibera de Saul, considerat duşman de moarte, inspirat de frică sfântă nu îndrăzneşte să se atingă de „unsul Domnului”. Când Saul cade, la sfârşit, în bătălia împotriva filistenilor, David compune un cânt funebru în cinstea lui.

Urcarea pe tron

Ajuns de acum la circa 30 de ani, David, potrivit poruncii unui oracol al Domnului, merge la Hebron unde este consacrat rege peste casa lui Iuda. Abner, însă, căpetenia armatei lui Saul, numise rege peste Israel pe Isbaal, unul din fiii lui Saul. Ciocnirea era inevitabilă şi David a ieşit victorios. Încet încet, David a reuşit să se impună asupra tuturor triburilor lui Israel şi a forţelor rivale, iar în cele din urmă a fost recunoscut ca suveran peste întregul Israel.

După ce a domnit în Hebron 7 ani şi 6 luni, David se foloseşte de o stratagemă: trece printr-un canal subteran al Ierusalimului şi îl cucereşte; fortăreaţa iebuseilor ce părea de nedoborât devine acum capitala regală, „cetatea lui David”, de unde va domni de acum înainte. Interesul său imediat este acela de a supune oraşele-state ale cananeilor şi să unească teritoriul lor cu cel al triburilor israelitice. A combătut cu succes împotriva filistenilor, duşmanii prin excelenţă ai Israelului. Cucereşte în grabă toată Transiordania şi prin campanii biruitoare supune alte popoare limitrofe: Ammon este supus în întregime şi asimilat în noua împărăţie, Edom şi Aran devin provincii administrate de guvernatorii regelui, Moab un stat vasal cu obligaţii tributare. Pentru a face să funcţioneze împărăţia sub orice aspect, Davide pune pe picioare o armată şi un aparat birocratic bine organizate. Israelul a atins culmea măreţiei şi a puterii sale.

Pentru a face din Ierusalim nu numai un centru politic dar şi nucleul religios al împărăţiei, David face să vină arca legământului în capitală. Proiectează o casă pentru Iahve, un templu grandios şi începe pregătirile pentru a-l construi. Dar profetul Natan îi vesteşte că, dimpotrivă, Domnul este cel care vrea să construiască o casă regelui (o dinastie), de aşa natură că va dura în veşnicie. Pe această făgăduinţă se întemeiază speranţa mesianică, care aştepta vlăstarul din rădăcina lui Iese (Is 11,1.10) şi vedea în Mesia un David redivivus, sau chiar un fiu al lui David.

Umbrele puterii

Împărăţia lui David este prezentată ca un regat glorios şi marcat de succese fără număr în timp ce regele este descris ca un suveran fidel în toate faţă de Iahve. Dar nu lipsesc umbre din viaţa personală şi familială a lui David. A comis un adulter cu Betsabea, soţia hititului Urie, pe care o văzuse când aceasta făcea baie, dorind-o cu ardoare. Ca să o poată aduce în haremul său (avea deja numeroase soţii şi concubine; în total, a avut şase fii la Hebron şi unsprezece la Ierusalim, între băieţi şi fetiţe), a dat poruncă pentru ca soţul Betsabeii să fie trimis în război în prima linie, unde a şi murit. Profetul Natan l-a dojenit fără cruţare pe rege pentru un asemenea delict. Fiul născut din adulter moare la scurt timp după naştere. David s-a căit amar de propria vinovăţie, implorând iertare prin psalmul penitenţial 50 (51): „Ai milă de mine, Dumnezeule, şi după marea ta bunătate, şterge fărădelegea mea”. Betsabea a rămas din nou însărcinată şi l-a născut pe Solomon, pe care David l-a desemnat ca succesor. Succesiunea la tron a fost marcată de lupte şi neînţelegeri între fraţi. Succesorul legitim ar fi fost primul născut, Amnon, care însă a dormit cu sora lui vitregă Tamar şi a fost eliminat de fratele ei Absalon, care apoi voia să-i succeadă ca pretendent la tron şi a organizat o revoltă împotriva tatălui său David. Bătrânul David a scăpat fugind din Ierusalim. În bătălie, Absalon a rămas cu părul prins în ramurile unui stejar şi a fost ucis. La puţin după aceasta, un alt fiu al lui David, Adonia, a reuşit să atragă de partea sa o parte a dregătorilor de la curte şi s-a proclamat rege în valea Cedronului. Dar Solomon a reuşit în cele din urmă să se impună şi odată ajuns pe tron, l-a justiţiat pe Adonia şi pe ceilalţi duşmani ai lui David. David a murit după circa patruzeci de ani de domnie şi a fost înmormântat la Ierusalim.

Figura teologică a lui David

În viaţa lui David, autorii biblici au recunoscut lucrarea ascunsă a lui Dumnezeu şi au motivat urcarea lui pe tron afirmând că „spiritul Domnului locuia asupra lui” şi „spiritul Domnului era cu el”. Ulterior, personajul şi timpul lui au fost idealizate şi lăudate din ce în ce mai mult, devenind paradigma tuturor regilor care au urmat. Din acest motiv, în cărţile Cronicilor, scrise în perioada de după exil, toate informaţiile negative despre David, ca şi anii lui de prădător şi adulterul cu Betsabea, au fost lăsate de o parte şi în schimb, adesea în mod anacronistic, au fost accentuate meritele lui în ce priveşte organizarea cultului şi pregătirile pentru construirea templului.

David, printre altele, a fost obiectul memoriei şi veneraţiei nu numai ca rege de importanţă fundamentală dar şi ca psalmist genial. În rugăciunile psalmilor, adevărate cântări poetice, se percepe ceva din viaţa interioară bogată şi neliniştită a acestui om fascinant. În psalmi, credinţa lui profundă, chiar pasionantă, a găsit expresia cea mai potrivită. Din cei 150 de psalmi, 73 sunt atribuiţi lui (în subtitluri, care au fost adăugate ulterior) astfel încât se poate vorbi de „Psaltirea lui David”. Cunoscuta Stea a lui David (Maghen Dawid, lit. „scutul lui David”) este parte din steagul noului stat Israel. În artă, regele David este pictat cu nelipsita lui harpă. Din el se va naşte Iosif, logodnicul Mariei, din care s-a născut Isus.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *