A evangheliza: pentru ce şi cum?

Teme: Teologie.
.
Publicat la 17 septembrie 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Mons. Raffaello Martinelli
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: Ercis.ro

A evangheliza

A evangheliza

Ce înseamnă a evangheliza?

Înseamnă a-l vesti pe Domnul Isus prin cuvinte şi acţiuni, adică a deveni instrument al prezenţei şi acţiunii sale în lume.

Aşadar, obiectivul primar al evanghelizării este de a-i ajuta pe toţi să-l întâlnească pe Cristos în credinţă. „Faptul social şi evanghelia sunt pur şi simplu indisolubile între ele. Acolo unde ducem oamenilor numai cunoştinţe, abilităţi, capacităţi tehnice şi instrumente, acolo ducem prea puţin” (Benedict al XVI-lea, omilie în timpul sfintei Liturghii pe esplanada Neue Messe, 10 septembrie 2006).

Această întâlnire cu Cristos implică întreaga persoană (inteligenţă, voinţă, sentimente, activităţi şi proiecte) şi orice persoană: destinatara evanghelizării este întreaga omenire.

Pentru ce trebuie să evanghelizăm?

Din motive diferite şi complementare:

– Pentru a îndeplini porunca lui Cristos, care a spus: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată făptura. Cine va crede şi va fi botezat se va mântui; iar cine nu va crede va fi condamnat” (Mc 16,15-16). „Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi” (In 20,21; cf. 17,18). Această poruncă a lui Cristos îşi are fundamentul şi justificarea în iubirea sa infinită faţă de mântuirea veşnică a oamenilor.

– Pentru a urma exemplul apostolilor, care „mişcaţi de Duhul Sfânt, îi invitau pe toţi să-şi schimbe viaţa, să se convertească şi să primească botezul” (Ioan Paul al II-lea, scrisoarea enciclică Redemptoris missio, nr. 47).

– Pentru a realiza o triplă iubire: faţă de cuvântul lui Dumnezeu, faţă de Biserică şi faţă de lume.

– Pentru a satisface dreptul oricărei persoane: „Orice persoană are dreptul să audă «vestea cea bună» a lui Dumnezeu care se revelează şi se dăruieşte în Cristos, pentru a realiza în mod deplin propria sa vocaţie” (Ioan Paul al II-lea, scrisoarea enciclică Redemptoris missio, nr. 46). E vorba de un drept conferit de către Domnul fiecărei persoane, prin care fiecare bărbat şi fiecare femeie poate într-adevăr să spună împreună cu sfântul Paul: Isus Cristos „m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine” (Gal 2,20). Inima fiecărui om doreşte, aşteaptă întâlnirea cu Cristos. Acestui drept îi corespunde obligaţia de a evangheliza: „Dacă vestesc evanghelia nu am nici un motiv de laudă pentru că datoria mă obligă. Vai mie dacă nu vestesc evanghelia” (1Cor 9,16; cf. Rom 10,14). „Caritas Christi urget nos – iubirea lui Cristos ne constrânge” (2Cor 5,14) să vestim tuturor evanghelia.

– Pentru a împărtăşi cu alţii, în respect şi în dialog, propriile bunuri: „Primirea veştii bune în credinţă stimulează de la sine la această comunicare. Adevărul, care mântuieşte viaţa, aprinde inima celui care îl primeşte cu o iubire faţă de aproapele, care mişcă libertatea ca să dea din nou ceea ce a primit gratuit (…). Biserica vrea să-i facă părtaşi pe toţi, pentru ca astfel să aibă plinătatea adevărului şi a mijloacelor de mântuire, «pentru a intra în libertatea gloriei fiilor lui Dumnezeu» (Rom 8,21) (…). Această împărtăşire, caracteristică a adevăratei prietenii, este o ocazie preţioasă pentru mărturia şi pentru vestirea creştină” (Nota, 7-8).

– Pentru a realiza o formă originală şi indispensabilă de slujire a persoanei: „Vestirea şi mărturia evangheliei sunt prima slujire pe care creştinii pot s-o aducă oricărei persoane şi întregului neam omenesc, chemaţi fiind să comunice tuturor iubirea lui Dumnezeu, care s-a manifestat în mod deplin în unicul Răscumpărător al lumii, Isus Cristos” (Benedict al XVI-lea, Discurs adresat participanţilor la Întâlnirea internaţională cu ocazia celei de-a 40-a aniversări a decretului conciliar „Ad gentes”, 11 martie 2006).

– Pentru a ajuta persoanele îndeosebi să iasă din diferitele forme de deşert în care trăiesc: tocmai pentru a ajuta aceste persoane care se află în „deşertul întunericului lui Dumnezeu, al golirii sufletelor fără o conştiinţă a demnităţii şi a drumului omului, (…) Biserica în ansamblul său, şi păstorii în ea, asemenea lui Cristos, trebuie să pornească la drum, pentru a-i scoate pe oameni din deşert, spre locul vieţii, spre prietenia cu Fiul lui Dumnezeu, spre acela care ne dăruieşte viaţa, viaţa în plinătate” (Benedict al XVI-lea, omilia în timpul sfintei Liturghii pentru începutul pontificatului, 24 aprilie 2005).

– A evangheliza nu este numai o obligaţie, ci este şi un drept la care nu se poate renunţa, expresie a propriei libertăţi religioase a persoanei, ca şi a dreptului persoanei de a căuta fericirea deplină. Paul al VI-lea obişnuia să repete: „Creştinismul nu este uşor, dar este fericit”.

– A se citi, în această privinţă şi schema de cateheză: De ce este necesar să-l vestim pe Isus Cristos?

Ce obiecţii se aduc evanghelizării?

1. Evanghelizarea este un atentat la libertatea persoanei?

Înainte de toate trebuie amintit că libertatea persoanei:

a. este în raport strâns cu adevărul:

– libertatea nu este indiferenţă, ci tindere spre adevăr, spre bine (bonum et verum convertuntur: binele şi adevărul coincid). A separa libertatea de adevăr este una din expresiile „acelui relativism care, nerecunoscând nimic ca definitiv, lasă ca ultimă măsură numai propriul eu cu voinţele sale, şi sub aparenţa libertăţii devine pentru fiecare o închisoare” (Benedict al XVI-lea, Discurs adresat participanţilor la Întâlnirea eclezială a Diecezei de Roma despre „Familia şi comunitatea creştină: formarea persoanei şi transmiterea credinţei”, 2005);

– a nega că există posibilitatea de a cunoaşte adevărul şi/sau că adevărul nu are un „caracter exclusiv, pornind de la ideea că el se manifestă în mod egal în învăţături diferite, chiar contradictorii între ele” (Ioan Paul al II-lea, scrisoarea enciclică Fides et ratio, nr. 5) îl face pe om să piardă „ceea ce în mod unic poate să uluiască inteligenţa sa şi să fascineze inima sa” (Nota, 4).

b. Are nevoie, în căutarea adevărului, de ajutorul altora:

– Omul „încă de la naştere, este cufundat în diferite tradiţii, de la care primeşte nu numai limbajul şi formarea culturală, ci adevăruri multiple în care, aproape instinctiv, crede (…). În viaţa unui om, adevărurile pur şi simplu crezute rămân mai numeroase decât cele pe care el le dobândeşte prin verificarea personală” (Ioan Paul al II-lea, scrisoarea enciclică Fides et ratio, nr. 31);

– adevărul este obţinut şi având încredere în cei care pot garanta certitudinea şi autenticitatea adevărului însuşi: „Capacitatea şi alegerea de a ne încredinţa pe noi înşine şi propria viaţă unei alte persoane constituie desigur unul din actele cele mai semnificative şi expresive din punct de vedere antropologic” (o.c., nr. 33).

Conciliul al II-lea din Vatican, după ce a afirmat obligaţia şi dreptul fiecărui om de a căuta adevărul în materie religioasă, adaugă: „Adevărul trebuie însă căutat într-un mod corespunzător demnităţii persoanei umane şi naturii ei sociale, adică printr-o cercetare liberă, cu ajutorul învăţământului sau al educaţiei, al discuţiei şi al dialogului, prin care unii expun altora adevărul pe care l-au găsit sau socotesc că l-au găsit”. În orice caz, adevărul „nu se impune decât în virtutea adevărului însuşi” (Conciliul al II-lea din Vatican, Declaraţia Dignitatis humanae, 3 şi 1).

„De aceea, a solicita cu onestitate inteligenţa şi libertatea unei persoane la întâlnirea cu Cristos şi cu evanghelia sa nu este un amestec necuvenit în treburile sale, ci o ofertă legitimă şi o slujire care poate face mai rodnice raporturile dintre oameni (…). Adeziunea deplină la Cristos, care este adevărul, şi intrarea în Biserica sa nu diminuează, ci exaltă libertatea umană şi o îndreaptă spre împlinirea sa, într-o iubire gratuită şi plină de grijă faţă de binele tuturor oamenilor” (Nota, 5. 7).

2. Deoarece necreştinul se poate mântui, atunci evanghelizarea este inutilă?

„Deşi necreştinii se pot mântui prin harul pe care Dumnezeu îl dă pe «căi cunoscute de el» (Ad gentes, 7), Biserica nu poate să nu ţină cont de faptul că lor le lipseşte un bine foarte mare în această lume: a cunoaşte adevăratul chip al lui Dumnezeu şi prietenia cu Isus Cristos, Dumnezeu cu noi. De fapt, «nimic nu este mai frumos decât să ajungă la noi, să fim surprinşi de evanghelie, de Cristos. Nimic nu este mai frumos decât a-l cunoaşte pe el şi a comunica altora prietenia cu el» (Benedict al XVI-lea, omilie în timpul sfintei Liturghii pentru începutul pontificatului, 24 aprilie 2005). Pentru fiecare om este un mare bine revelaţia adevărurilor fundamentale despre Dumnezeu, despre sine însuşi şi despre lume; în timp ce a trăi în întuneric, fără adevărul cu privire la ultimele lucruri, este un rău, adesea la originea suferinţelor şi sclaviilor uneori dramatice. Iată pentru ce sfântul Paul nu ezită să descrie convertirea la credinţa creştină ca o eliberare «din împărăţia întunericului» şi o intrare «în împărăţia Fiului preaiubit, în care avem răscumpărarea şi iertarea păcatelor» (Col 1,13-14)” (Nota, 7).

3. A evangheliza exprimă intoleranţă? Este oare un pericol pentru pace?

„Cine raţionează astfel ignoră că plinătatea darului de adevăr pe care-l face Dumnezeu, revelându-se omului, respectă acea libertate pe care el însuşi o creează ca şi caracteristică indelebilă a naturii umane: o libertate care nu e indiferenţă, ci tindere spre bine. Acest respect este o exigenţă a însăşi Bisericii Catolice şi a carităţii lui Cristos, un constitutiv al evanghelizării şi deci un bine ce trebuie promovat în mod inseparabil de angajarea de a face cunoscută şi a îmbrăţişa în mod liber plinătatea de mântuire pe care Dumnezeu o oferă omului în Biserică” (Nota, 10).

Cum are loc evanghelizarea?

Evanghelizarea are loc:

a. Respectând libertatea persoanei: „Biserica interzice cu severitate ca cineva să fie constrâns sau influenţat sau atras prin mijloace incorecte să îmbrăţişeze credinţa, după cum ea revendică ferm dreptul oricui de a nu fi îndepărtat de la credinţă prin vreun mijloc de presiune” (Ad gentes, 13). „Încă de la începuturile Bisericii, ucenicii lui Cristos s-au străduit să-i convertească pe oameni la mărturisirea lui Cristos Domnul nu prin constrângere, nici prin artificii nedemne de evanghelie, ci mai presus de toate prin puterea cuvântului lui Dumnezeu” (Dignitatis humanae, 11);

b. Prin predicarea privată şi publică a evangheliei şi chiar prin realizarea de opere de relevanţă publică;

c. Prin intermediul cuvântului şi al mărturiei vieţii, care merg împreună. „Pentru ca lumina adevărului să fie iradiată la toţi oamenii, este necesară înainte de toate mărturia sfinţeniei. Dacă vorba este dezminţită de conduită, cu greu este acceptată. Dar nu e suficientă nici numai mărturia, pentru că „până şi cea mai frumoasă mărturie se va revela neputincioasă cu timpul, dacă nu este luminată, justificată – ceea ce Petru numea «a da cont de propria speranţă» (1Pt 3,15) – şi explicitată de o vestire clară şi incontestabilă a Domnului Isus” (Evangelii nuntiandi, 22);

d. Cu încrederea în puterea Duhului Sfânt şi a adevărului însuşi proclamat;

e. În dăruirea de sine până la martiriu: „Tocmai martiriul dă credibilitate martorilor, care nu caută putere sau câştig ci îşi dăruiesc viaţa pentru Cristos. Ei manifestă lumii forţa neînarmată şi plină de iubire faţă de oameni care este dăruită celui care-l urmează pe Cristos până la dăruirea totală a existenţei sale. Astfel, creştinii, de la începuturile creştinismului până în zilele noastre, au îndurat persecuţii din cauza evangheliei, aşa cum prevestise Isus: «Dacă m-au persecutat pe mine, vă vor persecuta şi pe voi» (In 15,20)” (Nota, 8).

Cui îi revine să evanghelizeze?

Fiecărui creştin: „Cuvintele lui Isus, «mergeţi şi învăţaţi toate naţiunile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească tot ceea ce v-am porunci» (Mt 28,19-20), interpelându-i pe toţi în Biserică, pe fiecare după propria vocaţie (…). Cine vesteşte evanghelia participă la caritatea lui Cristos, care ne-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru noi (cf. Ef 5,2), este ambasadorul lui şi imploră în numele lui Cristos: „Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (cf. 2Cor 5,20). O caritate care este expresie a acelei recunoştinţe care se revarsă din inima umană atunci când se deschide iubirii dăruite de Isus Cristos” (Nota, 10-11).

În ce mod evanghelizarea îmbogăţeşte însăşi Biserica?

a. Vestindu-l pe Isus Cristos oricărei persoane situată în propriul context socio-cultural, Biserica:

– asumă în Cristos nenumăratele bogăţii ale oamenilor din toate timpurile şi locurile istoriei umane (cf. Ioan Paul al II-lea, scrisoarea enciclică Slavorum apostoli, nr. 18);

– „se îmbogăţeşte cu expresii şi valori în diferitele sectoare ale vieţii creştine;

– cunoaşte şi exprimă şi mai bine misterul lui Cristos, în timp ce este stimulată la o reînnoire continuă” (Ioan Paul AL II-lea, scrisoarea enciclică Redemptoris missio, nr. 52);

– descoperă şi explicitează mai bine potenţialităţile evangheliei, puţin cunoscute şi explicitate anterior; şi în felul acesta „tradiţia, care vine de la apostoli, înaintează în Biserică cu asistenţa Duhului Sfânt” (Conciliul al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Dei Verbum, nr. 8).

b. „Continuă astfel în istorie, în unitatea singurei şi aceleiaşi credinţe, evenimentul Rusaliilor, care se îmbogăţeşte prin diversitatea limbajelor şi culturilor” (Nota, 6).

c. „Încorporarea de noi membri în Biserică nu este extinderea unui grup de putere, ci intrarea în reţeaua de prietenie cu Cristos, care leagă cerul şi pământul, continentele şi diferitele epoci” (Nota, 9).

Evanghelizarea trebuie adresată şi creştinilor necatolici?

a. O astfel de evanghelizare (care este numită ecumenism), din partea fiecărui creştin catolic comportă:

– un adevărat respect faţă de fratele despărţit, îndeosebi faţă de libertatea sa, tradiţia sa şi bogăţia sa spirituală;

– rugăciune, pocăinţă, studiu;

– mărturie şi vestire deplină a propriei credinţe;

– un sincer spirit de cooperare, în domeniul tehnic şi social, precum şi în cel religios şi cultural;

– „un dialog respectuos al carităţii şi al adevărului: un dialog care nu este numai un schimb de idei ci de daruri, pentru ca să li se poată oferi lor plinătatea mijloacelor de mântuire” (Nota, 12). Aşadar, un ecumenism al adevărului şi al carităţii: cele două sunt intim unite. (A se vedea în această privinţă şi cealaltă schemă: Ecumenismul).

b. „Trebuie notat că dacă un creştin necatolic, din motive de conştiinţă şi convingere a adevărului catolic, cere să intre în comuniunea deplină a Bisericii Catolice, acest lucru trebuie respectat ca lucrare a Duhului Sfânt şi ca expresie a libertăţii de conştiinţă şi de religie. În acest caz nu este vorba de prozelitism, în sensul negativ atribuit acestui termen” (Nota, 12).

NB: pentru a aprofunda tema, să se citească următoarele documente pontificale:

– Conciliul al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Dei Verbum; Declaraţia Dignitatis humanae; Decretul Ad gentes; Constituţia pastorală Gaudium et spes; Decretul Unitatis redintegratio;

– Paul al VI-lea, Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi (8 decembrie 1975);

– Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Slavorum apostoli (2 iunie 1985); Scrisoarea enciclică Redemptoris missio (7 decembrie 1990); Scrisoarea enciclică Ut unum sint (25 mai 1995);

– Benedict al XVI-lea, Omilia în timpul sfintei Liturghii pentru începutul pontificatului (24 aprilie 2005); Scrisoarea enciclică Deus caritas est (25 decembrie 2005);

– Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Declaraţia Dominus Iesus (6 august 2000); Notă doctrinală despre câteva aspecte ale evanghelizării (3 decembrie 2007) (prescurtat Nota).



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *