Moise, liderul carismatic şi confidentul lui Dumnezeu

Teme: Biblic.
Etichete: .
Publicat la 6 august 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Paul Maiberger
Traducere: pr. Adrian Dancă
Sursa: ProFamilia.ro

Moise

Moise

Foarte probabil numele Moise este de origine egipteană, fiind un derivat al verbului mşj, „a genera, a naşte”. În numele proprii, acest verb stă întotdeauna în legătură cu numele unei divinităţi, nume pe care mai târziu israeliţii l-au considerat scandalos şi l-au eliminat. Ca nume originar teofor, Moise însemna aşadar „(Numele zeului) a născut”. Se pot compara cu acest nume apelativele faraonilor Ra-mose, de la „Ra (zeul soarelui) a generat” = Ramses şi Thot-mose, „Thot (zeul înţelepciunii) a născut” = Tutmosis.

Călăuză taumaturgică a israeliţilor, legiuitor şi fondator al cultului, mare orator şi intim al lui Dumnezeu, Moise face parte din galeria celor mai relevante figuri ale Vechiului Testament. Numele lui este strâns legat de ieşirea (exodul) israeliţilor din Egipt, peregrinarea în pustiu şi legislaţia de pe Sinai, drept care primele „cinci cărţi” (în greacă, „Pentateuh”) ale Vechiului Testament care povestesc aceste evenimente poartă iniţial numele lui Moise („Cele cinci cărţi ale lui Moise”), cu toate că nu el este autorul. Pentateuhul, în schimb, nu este o lucrare scrisă de un singur autor, ci rezultatul unificării mai multor surse literare, a unor tradiţii disparate şi diverse, într-un proces laborios care a durat secole la rând şi care abia în secolul V î.C., adică la peste 700 de ani de la moartea lui Moise, a găsit configuraţia sa actuală. Prin urmare, o reconstrucţie a lui Moise „istoric” este aproape imposibilă, cu atât mai mult cu cât nu avem despre el mărturii autentice şi nici documente extra-biblice. Din expunerea „sinoptică” a Pentateuhului rezultă aşadar următoarea biografie.

Naşterea şi misiunea unui copil

Moise s-a născut în Egipt, în tribul lui Levi. Potrivit unei tradiţii tardive, de origine sacerdotală, tatăl său se numea Amram iar mama Johebed (Ex 6,20 şi Num 26,59). Avea o soră cu 15 ani mai mare care se numea Miriam (Ex 2,8) şi un frate cu trei ani mai în vârstă, cu numele de Aron (cf Ex 7,7). Întru cât israeliţii care au emigrat în Egipt în vremea lui Iosif au devenit deosebit de numeroşi şi riscau să se transforme într-un pericol politic, faraonul i-a constrâns la muncă forţată şi a poruncit să fie aruncat în Nil orice născut de parte bărbătească. Că Moise a fost alesul lui Dumnezeu încă de la naştere, o dovedeşte modul în care a scăpat de la acest destin şi a fost pregătit pentru misiunea sa viitoare. Fiind un copil deosebit de frumos, mama l-a ţinut ascuns timp de trei luni şi când nu mai era posibil să-l ascundă, la abandonat în apele Nilului într-un coş plutitor. Aici a fost găsit de fiica faraonului care mergea să se scalde şi din compasiune l-a adoptat şi i-a dat numele de Moise, cu motivaţia explicată de textul biblic pe baza limbii ebraice: „Eu l-am ‚tras’ din apă” (ebraică, maşah=a scoate, a trage; Moise în ebraică se spune Moşeh). Moise a crescut la curte ca un principe şi fost iniţiat în ştiinţele şi înţelepciunea egiptenilor (Ex 2,1-10).

Într-o zi, în timp ce observa israeliţii la muncă forţată, asupriţi şi terminaţi, a ucis un supraveghetor egiptean care a maltratat un sclav evreu. În acest episod, Moise apare ca o persoană sensibilă la drepturile omului şi în acelaşi timp impulsiv şi violent. Dat în urmărire generală din porunca faraonului pentru aceste fapte, pentru a fi dat la moarte, Moise a fost constrâns să fugă din Egipt şi a găsit refugiu în deşertul oriental dincolo de Peninsula Sinai, în Madian; aici s-a căsătorit cu Sefora, fiica lui Reguel sau Ietro, preotul lui Madian, unde a petrecut mulţi ani în stepă ca simplu păstor (Ex 2,11-22). După formarea sa la curte şi viaţa de abundenţă şi lux lângă faraon, această experienţă simplă şi modestă a fost pentru el un timp de linişte şi purificare interioară.

Vocaţia lui Moise: întâlnirea cu Dumnezeu

Moise avea 80 de ani când într-o zi, în timp ce era cu turma la păscut, i-a apărut Dumnezeu într-un rug care ardea fără să se consume. Deja pentru vechii scribi iudei, această scenă avea o semnificaţie foarte profundă: Dumnezeu este prezent chiar şi acolo unde oamenii se simt abandonaţi şi singuri, cum se poate întâmpla în deşert, şi rugul însemna că el este prezent chiar şi în suferinţă, în durerea cea mai mare. Dumnezeu îi revelează lui Moise numele său, Iahve şi îl explică astfel: „Eu sunt prezent”, „Eu sunt aici” ca să aduc ajutor şi să mântuiesc. Dumnezeu a văzut mizeria poporului său şi a hotărât să-l elibereze din sclavia Egiptului. Lui Moise i-a fost dată misiunea de a se întoarce în Egipt ca să ceară faraonului să-i elibereze pe israeliţi şi să-i conducă prin deşert până la muntele Domnului, pe Sinai. La obiecţia lui Moise că nu este abil în ale vorbirii şi că, prin urmare, nu este apt pentru această misiune, Dumnezeu învinge rezistenţa interioară a alesului său printr-un semn miraculos şi apoi, îi dă ca purtător de cuvânt pe fratele său, Aron. De acum înainte, toiagul de păstor va fi semnul rolului său de călăuză şi al funcţiei lui în autoritate (cf Ex 3-4).

Întoarcerea în Egipt

Dar în pofida numeroaselor semne minunate şi a plăgilor, faraonul nu acceptă să-i lase pe israeliţi să plece. Abia după a zecea plagă, când mor toţi primii născuţi ai egiptenilor, inclusiv al faraonului, israeliţii pot părăsi ţara, sub călăuzirea lui Moise (cf Ex 7-11). Dar mai întâi, ca amintire a acestui eveniment minunat, celebrează sărbătoarea paştelui, după cum Dumnezeu i-a prescris lui Moise (Ex 12). La scurt timp după aceea, faraonului îi pare rău că i-a lăsat să plece şi cu armata lui începe să-i urmărească pe israeliţi care între timp au ajuns la Marea Papurei. Aici, Dumnezeu desparte apele mării, asupra cărora Moise şi-a întins toiagul şi israeliţii pot trece cu piciorul pe uscat, în timp ce asupra egiptenilor care-i urmăresc, apele se închid din nou făcând să se înece caii şi călăreţii. Plini de entuziasm, Moise şi sora lui Miriam intonează un imn, un cântec de laudă pe ritmuri de psalm (Ex 13-15).

Experienţa libertăţii şi credinţa în Dumnezeu

În ciuda faptului că au fost salvaţi în mod miraculos şi că au ajuns să fie liberi, în pustiu israeliţii au început să murmure şi să se plângă în continuu cu Moise, pentru că nu aveau nimic de mâncare şi de băut şi se temeau că vor mori. Deseori, lipsa de recunoştinţă şi puţina credinţă a israeliţilor, îl împing pe Moise pe treptele disperării. Dar şi în pustiu, Dumnezeu are grijă de poporul său şi trimite prepeliţe şi mană (cf Ex 16) şi face să ţâşnească apă din stâncă, atunci când Moise loveşte cu toiagul în stâncă (Ex 17,1-7). Ajunşi pe Sinai, israeliţii îşi fixează tabăra la poalele muntelui sfânt. Dar numai lui Moise îi este permis să urce pe munte şi să vorbească cu Dumnezeu. A treia zi, între fulgere şi tunete, Dumnezeu coboară pe Sinai, care este învăluit în fum şi zguduit din temelii, şi vesteşte israeliţilor adunaţi la picioarele muntelui cele zece porunci, înscrise pe două table de piatră, tablele legii (Ex 19 şi 20). După acest eveniment, Moise urcă de mai multe ori pe Sinai, unde primeşte alte legi şi norme cultuale. Urmând întocmai directivele primite de la Dumnezeu pe Sinai (Ex 25-31), Moise construieşte un sanctuar în pustiu, cortul sfânt cu diverse obiecte de cult, îl consacră în preoţie pe fratele său Aron şi pe fiii lui şi le porunceşte să aducă jertfele prescrise. El însuşi, catehizează poporul cu privire la lege (Ex 35-40).

Legea divină şi idolatria umană

Când Moise coboară de pe munte cu cele două table ale legii, vede că poporul, dată fiind lunga lui absenţă, l-a constrâns pe Aron să toarne un viţel de aur, pe care acum îl adorau ca pe salvatorul său, prin dansuri şi cântece. Într-o pornire de mânie sfântă pentru această idolatrie, Moise sfărâmă tablele legii ca semn al unui pact distrus şi mijloceşte la Dumnezeu pentru poporul infidel. Graţie medierii lui, Dumnezeu se reconciliază cu poporul, reînnoieşte pactul şi rescrie tablele legii (Ex 32-34).

La fiecare întâlnire a lui Moise cu Dumnezeu, chipul legislatorului strălucea atât de mult, încât înaintea lui israeliţii erau constrânşi să-şi pună un văl peste ochi (Ex 34,29-35; traducerea latină a Bibliei a transpus din greşeală verbul ebraic „qaran” (a străluci) cu „a avea coarne”, drept care în artă, spre exemplu, în Michelangelo, Moise este reprezentat cu două fascicole de lumină care ţâşnesc din fruntea lui, asemenea unor coarne). În ciuda poziţiei lui de cap, judecător şi legislator, pe lângă rolul de mediator de excepţie între Dumnezeu şi oameni, ceea ce îl situa cu mult peste toţi israeliţii, Moise a trebuit să se confrunte în continuu cu încăpăţânarea şi cu lipsa de credinţă a poporului, până când el însuşi a început să se îndoiască de Dumnezeu, pentru care a fost tragic pedepsit, cu toate că el era un om smerit, „cel mai umil dintre toţi oamenii de pe pământ” (Num 12,3). Dar pentru că nu a crezut în Dumnezeu când i s-a poruncit să lovească în stâncă pentru a scoate apă pentru poporul însetat şi nemulţumit, nu i-a fost permis să intre în ţara făgăduită (Num 20,2-13). A continuat însă să-şi conducă poporul prin deşert până la stepa lui Moab, unde au stabilit tabăra în pragul ţării promise, lângă Iordan, în faţa cetăţii Ierihon. Aici, Moise a mai repetat încă o dată legea pentru israeliţi (de aceea, a cincea carte a lui Moise, despre acest moment din viaţa legislatorului, este numită „Deutero-nom”, în traducere „a doua lege”), îndemnându-i să păstreze legământul încheiat cu Dumnezeu. După ce a numit succesor pe ministrul său credincios Iosue, Moise s-a urcat pe muntele Nebo, de pe înălţimea căruia Domnul, ca un ultim dar, i-a arătat Ţara Făgăduită. Aici, Moise a murit la 120 de ani şi a fost înmormântat într-o vale din apropiere, dar nimeni nu ştie unde (Dt 34).

Lectura posterităţii

Analiza exegetică a Pentateuhului în ultimii o sută de ani a arătat că Moise nu putea să fie autorul acestor cărţi, întru cât povestirile şi materialele elaborate în ele, în ciuda dispunerii cronologice şi a conţinutului, la prima vedere coerente, sunt prea disparate, au numeroase tensiuni şi contradicţii interne. Cu toate acestea, nu există niciun motiv de îndoială în privinţa istoricităţii lui Moise, chiar dacă în textele egiptene cunoscute până acum, nu se face nicio menţiune despre personajul nostru, despre şederea israeliţilor în Egipt sau exodul lor succesiv.

Povestirea abandonării lui Moise copil lăsat pe apelele Nilului într-un coş de papură şi salvarea sa miraculoasă este un motiv foarte antic prin care se dă expresie literară unui adevăr de credinţă: Dumnezeu îi ocroteşte pe aleşii săi şi face în aşa fel încât planurile sale să depăşească piedicile răutăţii umane.

„Nu s-a mai ridicat în Israel un profet asemenea lui Moise, el cu care Domnul îi vorbea faţă către faţă, pentru toate semnele şi minunile pe care Domnul l-a trimis să le săvârşească în ţara Egiptului, împotriva faraonului, asupra miniştrilor lui şi a ţării lui întregi, şi…în faţa ochilor întregului Israel”. Cu aceste cuvinte (Dt 34,10) ultimele rânduri din Pentateuh face elogiul acestui personaj atât de important chiar şi în orizontul istoriei umane.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *