Iosue, călăuza poporului ales în Ţara Făgăduită

Teme: Biblic.
.
Publicat la 23 august 2014.
Partea 16 din 42 din seria Marile figuri ale Vechiului Testament.
Print Friendly

Autor: Paul Maiberger
Traducere: pr. Adrian Dancă
Sursa: ProFamilia.ro

Iosue

Iosue

Jehoshua este un nume propriu care conţine o expresie de încredere şi înseamnă „Iahve (Jeho-) a sprijinit (shua)”. Că Dumnezeu este un ajutor pentru cel care se roagă, este un motiv frecvent în poezia religioasă (cf Ps 62,3.7). Septuaginta traduce numele cu Jesus, la baza căruia este forma scurtă Jeshua (cum este numit Iosue şi în Neh 8,17), un derivat din Jehoshua prin Joshua (din care latinul Josue şi actualul Iosue). Forma scurtă Jeshua (= Isus, potrivit explicaţiei numelui din Mt 1,21) devine uzuală începând din perioada de după exil (cf Esd 2,6.36; 3,9; Neh 7,11.39.43; 8,7 ş.u.).

Iosue, fiul lui Nun, este cunoscut mai ales prin faptul că după peregrinarea prin pustiu, în calitate de succesor al lui Moise a introdus israeliţii în Ţara Făgăduită, a cucerit-o şi a împărţit teritoriul ei între diversele triburi, cum ne informează cartea care poartă numele lui.

Intrarea lui Iosue pe scena mântuirii

Numele lui Iosue apare pentru prima dată în mod neaşteptat în Ex 17, 8-16. La puţin timp după ieşirea din Egipt, tribul nomad al amaleciţilor încearcă să împiedice drumul israeliţilor în apropiere de Rafidim. Moise îl însărcinează pe Iosue să-i distrugă, ceea ce se verifică graţie rugăciunii lui Moise însuşi. Potrivit tradiţiei din Pentateuh, Iosue a fost ministrul lui Moise încă din tinereţe (Num 11,28). Devoţiunea sa şi familiaritate de care se bucura faţă de Moise i-au permis să-l însoţească pe marele legislator după încheierea legământului de pe Sinai, pe muntele lui Dumnezeu (Ex 24,13; 32,17) şi după ridicarea cortului revelaţiei, să fie păzitor al acestuia (Ex 33,11). În ciuda marii veneraţii pe care o nutrea faţă de Moise, plin de gelozie nu putea suporta că, pe lângă cei 70 de bătrâni, alţi doi oameni în tabără au primit spiritul lui Moise şi erau în măsură să profeţească (Num 11,28).

Din „Osea” în „Iosue”: numele indică o misiune

Când în deşertul Paran Moise şi-a ales doisprezece oameni, câte unul din fiecare trib, pentru a-i trimite să iscodească pământul lui Canaan, Iosue făcea parte din expediţie ca reprezentant al tribului lui Efraim. Iniţial, numele lui era Osea, pe care Moise l-a schimbat în Iosue, pentru motive care nu se cunosc prea bine (Num 13,8.6). La întoarcere, exploratorii au descris pe un ton exagerat măreţia şi forţa locuitorilor acelui pământ şi israeliţii s-au înspăimântat şi erau cuprinşi de nelinişte, iar Iosue şi Caleb au încercat în zadar să liniştească masa panicată, subliniind frumuseţea şi fertilitatea ţării făgăduite şi amintindu-le sprijinul lui Iahve (Num 14,6-10). Murmurul şi necredinţa poporului au fost aspru pedepsite şi niciunul dintre cei adulţi nu mai avea să calce Ţara Făgăduită. Numai lui Iosue şi Caleb li s-a cruţat această pedeapsă, ca răsplată pentru încrederea lor în Dumnezeu (Num 14,30; cf 26,65 şi 32,12). Întru cât nici chiar Moise, făcându-se vinovat la rândul lui de necredinţă la apele de la Meriba nu mai putea să intre în ţară (cf Num 20,12) din dispoziţia Domnului, legislatorul a trebuit să impună mâinile asupra lui Iosue „un om înzestrat cu duh”, numindu-l astfel succesorul lui şi conferindu-i, în faţa preotului Eleazar şi a întregii comunităţi a israeliţilor, parte din demnitatea sa (Num 27, 12-23; cf Deut 31,1-8): îi revenea lui misiunea de a introduce Israelul în Canaan şi să împartă ţara între triburi (Num 34,17; Deut 1,38; 3,28; 31,23).

Moarte predecesorului, misiunea lui Iosue

După moartea lui Moise, Iosue a fost însărcinat de Iahve să conducă dincolo de Iordan pe israeliţii care şi-au fixat tabăra în faţa Ierihonului, în stepele din Moab şi să ia în stăpânire ţara. „Nimeni nu va putea să reziste înaintea ta pentru toate zilele vieţii tale. Precum am fost cu Moise, aşa voi fi şi cu tine. Nu te voi părăsi şi nu te voi abandona. Fii curajos şi puternic!”, l-a îndemnat Dumnezeu însuşi (Ios 1,5). De la Sitim, la marginea estică a depresiunii Iordanului, Iosue a trimis dincolo de râu doi exploratori, cu misiunea de a verifica zona, în particular cetatea Ierihonului. Rahab, o prostituată, al cărei nume face parte din genealogia lui Isus (Mt 1,5), i-a ascuns pe exploratori din faţa slujitorilor regeşti, astfel încât au reuşit să se întoarcă teferi la Iosue şi să-i aducă informaţii despre starea de teamă care se insinua în rândul locuitorilor acelui ţinut. Apoi israeliţii au trecut albia uscată a fluviului Iordan – cum au trecut cândva prin Marea Roşie – în mijlocul apelor fluviului care de această dată s-a oprit în mod miraculos. În amintirea acestui eveniment, Iosue a construit la Galgala („cercul de pietre”) douăsprezece pietre memoriale, câte una pentru fiecare trib. „În ziua aceea, l-a preamărit Domnul pe Iosue în faţa întregului Israel şi s-au temut de el cum se temuseră şi de Moise în toate zilele vieţii sale” (Ios 4,14). Pentru că toţi cei care s-au născut în pustiu încă nu primiseră circumciziunea, Iosue le-a cerut să facă acest lucru pe „Colina prepuţurilor” şi pentru că Dumnezeu a „îndepărtat” (galal) în sfârşit infamia egipteană de la israeliţi, el a numit acel loc Galgala („Locul alungării”). Deveniţi astfel apţi pentru cult graţie circumciziunii, la Galgala israeliţii au celebrat paştele şi au mâncat pentru prima dată din roadele acelui pământ, pentru că din acel moment mana a încetat. Iosue se pregătea acum să cucerească ţara „sfântă” şi o făcea cu ajutorul lui Dumnezeu, după cum i-a fost confirmat de o viziune din apropiere de Ierihon: Iosue a văzut căpetenia oştirilor Domnului, având în mâini spada scoasă, care-i cerea să-şi scoată sandalele în acel loc sfânt (Ios 5,13-15; cf Ex 3,5).

Intrarea în Ţara Făgăduită şi dificultăţile luării în stăpânire

Dumnezeu a fost alături de Iosue şi în mâinile israeliţilor au căzut cetate după cetate şi în sfârşit întreaga ţară. Prima cetate cucerită a fost Ierihon, înconjurată de ziduri impunătoare. Dar când au încercat luarea marii cetăţi Ai, israeliţii au suferit o înfrângere, datorată faptului că Acan îşi însuşise prada de la Ierihon. Numai după lapidarea punitivă a lui Acan în valea Acor (aşa a fost numită succesiv, cu referinţă la numele răufăcătorului), Ai a putut fi cucerită (cf Num 7-8). Locuitorii din Gabaon au aflat de distrugerea Ierihonului şi a cetăţii Ai şi au încercat să evite soarta acestora prin înşelăciune. Au trimis la Iosue ambasadori care au lăsat de înţeles că vin de departe ca să încheie un pact de neagresiune reciprocă. Când a descoperit înşelăciunea, Iosue a cruţat viaţa gabaoniţilor, cum făgăduise înainte, dar i-a constrâns să fie tăietori de lemne şi purtători de apă în slujba israeliţilor. În tentativa de a evita să fie cuceriţi şi reduşi în sclavie, cinci regi cananei, din cetăţile de la sudul Ierusalimului (Hebron, Iarmut, Lachiş şi Eglon) au încheiat o alianţă şi au pornit la război împotriva Israelului, dar au fost învinşi de Iosue în apropiere de Gabaon. Au murit mai mulţi în fugă decât în bătălie pentru că „Domnul a făcut să cadă asupra lor din cer pietre mari” (Ios 10,11). Iosue voia să continue urmărirea lor şi să ducă victoria până la capăt, înainte de apusul soarelui, astfel încât a cerut de la Dumnezeu o altă minune, prin renumitele cuvinte: „Opreşte-te, soare, deasupra Gabaonului, şi tu, lună, deasupra văii Aialon!” (Ios 10,12). Apusul soarelui a întârziat cu aproape o zi, până la biruinţa definitivă a Israelului. Cei cinci regi care s-au ascuns în peşteri au fost justiţiaţi iar cetăţile lor, cucerite: „Astfel a lovit Iosue întreaga ţară – munţii, Neghevul, câmpia, podişul – şi toţi regii ei” (Ios 10,40). Odată cucerit sudul ţării, israeliţii s-au îndreptat spre nord. Regele Azorului s-a aliat cu toţi regii din nord şi în fruntea unei armate puternice a pornit împotriva lui Iosue. Dar la apele de la Merom, în apropiere de localitatea actuală Meron, plină de izvoare de apă, în nord-vestul Lacului Genezaret, au fost învinşi şi nimiciţi, iar teritoriul lor a intrat astfel pe mâna israeliţilor.

Cucerirea ţării, împărţirea teritoriului

Acum întregul Canaan era cucerit şi Iosue a împărţit ţara între singurele triburi. Triburile lui Ruben, Gad şi jumătate din cel al lui Manase au primit propria parte de teritoriu încă din timpul lui Moise, în Transiordania (Ios 13,8-32). În Cisiordania, Iosue a tras la sorţi şi a instalat mai întâi triburile mai mari: Iuda, Efraim şi cealaltă jumătate din tribul lui Manasse, dând fiecăruia o parte din teritoriu (Ios 14-17). Apoi, în Şilo, unde a fost stabilit cortul revelaţiei, a tras la sorţi restul teritoriului, atribuind diferitele regiuni triburilor lui Beniamim, Simeon, Zabulon, Isacar, Aşer, Neftali şi Dan (Ios 18-19). Tribului lui Levi nu i-a fost acordat un teritoriu specific, pentru că moştenirea lui era Iahve (Ios 13,14.33). De aceea, leviţii împânziţi în teritoriile celorlalte triburi, au primit ca loc de şedere 46 de cetăţi cu păşunile respective (Ios 14,4; 21,1-42). Însuşi Iosue şi-a exprimat dorinţa de a primi moştenire oraşul Timnat-Serah, pe munţii lui Efraim, şi i-a fost împlinită (Ios 19, 49 ş.u.). „Astfel Domnul a dat lui Israel toată ţara, pe care jurase să o dea părinţilor lor şi ei au primit-o şi s-au stabilit în ea” (Ios 21,43).

Alianţa cu Dumnezeu

La sfârşitul activităţii sale, Iosue, de acum înaintat în vârstă, a adunat toate triburile pentru aşa numita „adunare de la Sichem” şi a ţinut o lungă cuvântare (Ios 24,1-28). A amintit israeliţilor istoria trecută, începând de la Abraham, marcată de intervenţiile salvatoare ale lui Iahve şi i-a pus în gardă cu privire la căderile din credinţa jahvistă în degenerările idolatriei. Apoi a reînnoit pactul cu Iahve şi a pus în scris legea şi drepturile comunicate poporului la Sichem iar ca mărturie a acestor lucruri a făcut să se înalţe o piatră mare sub stejarul sacru. Iosue a murit la vârsta de 110 ani şi a fost înmormântat în cetatea proprietăţii sale, Timnat-Serach (Ios 24,29; Jud 2,8; cf şi laudele aduse lui Iosue în Sir 46,1-8).

Lectura posterităţii

În capitolele 1-12 ale cărţii lui Iosue se povesteşte cum protagonistul principal, ca excelent comandant de oşti, printr-o genială campanie militară a cucerit ţara pe care apoi, prin tragere la sorţi, a împărţit-o între diferitele triburi. În schimb, despre ocuparea ţării se vorbeşte în cu totul alţi termeni în primul capitol al cărţii Judecătorilor, unde se spune că triburile au trebuit să cucerească cu greu, şi în plus, fiecare pe cont propriu, teritoriul care i-a fost atribuit pentru instalare şi că acesta (teritoriul) nu le-a fost atribuit după un plan prestabilit de sus. Reiese un cadru mult mai diferenţiat care corespunde mai mult faptelor istorice. Luarea în stăpânire a ţării nu a fost un eveniment unic, programat, săvârşit sub călăuzirea unui singur om, la care au participat toate triburile lui Israel, ci un proces mult mai lung şi complex, din care fac parte mai multe iniţiative şi episoade disparate atât la nivel cronologic cât şi spaţial. Unele triburi, care s-au unificat la Israel mai târziu, la începutul epocii monarhiei, erau de fapt deja însediate în ţara lui Canaan; altele, au emigrat aici într-un timp mult mai îndelungat din zonele de stepă şi deşert din sud şi din est, ocupând teritoriul în parte în mod paşnic, în parte prin acţiuni belice. Numai într-un moment succesiv, când aceste fapte istorice complexe, dată fiind lipsa unei tradiţii scrise, nu mai erau cunoscute cu precizie, au fost transformate într-un proces unitar în care se prezintă implicarea egală a tuturor triburilor lui Israel, pentru că acesta era modul cel mai simplu şi clar de a spune că Israelul datora această ţară făgăduinţei lui Iahve. Dacă, aşadar, ocuparea ţării din partea întregului Israel rezultă acum un proces generalizat şi naţionalizat, şi rolul atribuit lui Iosue trebuie să fie o construcţie ulterioară. Fără îndoială, la vremea când diversele triburi s-au însediat în teritoriu, el trebuie să fie avut un rol relevant, altfel nu ar fi fost transformat mai târziu în capul tuturor triburilor şi cuceritor al întregii ţări.Istoric vorbind, era membru al acelui grup care s-a stabilit în munţi ca trib al lui Efraim. În origine, aşadar, a fost o figură de prim plan în cadrul unui trib.

Asemeni lui Moise, şi figura lui a concentrat în sine multe tradiţii. Între acestea, sunt şi povestirile de genul „sagă eţiologică” aparţinând cercurilor de tradiţii apărute în sânul tribului lui Beniamin şi acum reluate în Ios 4-8. Este vorba de povestiri eţiologice (din greacă „aitia”=cauză, şi „logos”=cuvânt, discurs; aşadar „discurs sau povestire despre cauza sau originea unei anumite realităţi”), în care tradiţia populară oferă cauza, motivul unui nume dat la determinate localităţi, spre exemplu „Gilgal” sau „Galgala” care înseamnă Colina prepuţurilor, Valea Acor. Parte din aceste tradiţii populare, nu găsesc o confirmare la o analiză ştiinţifică la nivelul limbajului şi al istoriei. Astfel, de exemplu, datele arheologice ne constrâng să estimăm că faimoasa cucerire a Ierihonului (Ios 6) trebuie să fie o povestire eţiologică şi nu o cronică istorică. În timpul „ocupaţiei”, adică în jurul anului 1200 î.C., Ierihonul era redusă la o grămadă de dărămături încă de multă vreme. Numai generaţiile succesive puteau să-şi explice că „israeliţii”, sub Iosue, au cucerit şi distrus această cetate, dotată cândva cu fortificaţii impunătoare. Pentru noi, importanţa acestor texte constă în a vedea cum au fost interpretate mai târziu la nivel teologic de către Deuteronomist. Singurul aspect decisiv este faptul incontestabil că pământul Canaanului a revenit în cele din urmă Israelului, independent de evenimentele concrete care au dus la aceasta.

Cartea lui Iosue, printre altele, focalizează dincolo de faptele şi tradiţiile cele mai disparate, o legătură unică şi unitară constituită de voinţa lui Iahve. Ocuparea ţării se face din dispoziţia sa (Ios 1,2ş.u.) şi uneori cu ajutorul intervenţiei sale miraculoase (Ios 10,12). În cele din urmă, este însuşi Iahve cel care le dăruieşte ţara. Ocuparea a fost împlinirea făgăduinţei sale pe care o jurase părinţilor şi reafirmase în chemarea lui Moise din rugul aprins (Ex 3,8.17, un text atribuit mâinii redacţionale a Deuteronomistului). În cele din urmă, se poate constata, cu suflet recunoscător, că dintre toate promisiunile pe care Domnul le-a făcut casei lui Israel „niciuna nu a rămas neîmplinită: toate s-au împlinit” (Ios 21,45).



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *