Ghedeon, judecător şi profet

Teme: Biblic.
.
Publicat la 31 august 2014.
Partea 17 din 42 din seria Marile figuri ale Vechiului Testament.
Print Friendly

Autor: Paul Maiberger
Traducere: pr. Adrian Dancă
Sursa: ProFamilia.ro

Ghedeon

Ghedeon

Numele este derivat din verbul ebraic „gada”, care înseamnă „a tăia, a sfărâma”, dar este explicat în moduri diferite. Unii îl pun în legătură cu impetuozitatea belică a lui Ghedeon şi îl iau cu înţelesul ori de „războinic” ori de „tăietor”, în timp ce alţii îl pun în seria numelor care desemnează defecte sau anomalii fizice, traducându-l prin mutilator sau cel cu mâna rănită.

Timpul „judecătorilor”

Ghedeon, în calitate de judecător al Israelului, eliberase poporul de sub jugul madianiţilor (cf Jud 6-8). Aşa numita perioadă a judecătorilor (în jurul anilor 1200-1020 î.C.) era o epocă de autarhie (stare de autoizolare în raport cu alte popoare) în care triburile lui Israel, neorganizate încă într-o formă rigidă şi centralizată, trebuiau să se apere de numeroasele asalturi şi ameninţări continue provenind din partea popoarelor vecine. Cartea Judecătorilor cuprinde însă o prezentare schematizată şi teologizată a acestei perioade. Oridecâteori israeliţii îl abandonau pe Iahve pentru a sluji zeilor străini, Dumnezeu îi dădea pe mâinile unui popor duşman (cananei, filistei, moabiţi, amoniţi, aramei) pînă când, în situaţia de nefericire, se întorceau căindu-se la Iahve, care le trimitea eliberare prin figura unui judecător sau salvator.

Judecătorii au fost doisprezece în total, la fel ca numărul triburilor lui Israel. Era vorba de capi carismatici, chemaţi de Dumnezeu, care pe baza cantităţii de informaţii cuprinse în Biblie, sunt împărţiţi în şase judecători majori şi şase judecători minori. Aşa zişii şase judecători majori sunt eroi de război ale singurelor triburi, în timp ce aşa numiţii şase judecători minori au exercitat funcţia lor pe timp de pace, implicaţi nu numai în administrarea justiţiei, dar şi în gestionarea afacerilor civile, activitate care a creat premisele pentru dezvoltarea monarhiei.

Profilul istoric al unei vocaţii biblice

În seria celor 12 judecători, Ghedeon, fiul lui Ioaş, este al cincilea, dar ca erou belic este situat pe primul loc. Era originar din Ofra, localitate situată la 15 km est de Samaria, în teritoriul tribului lui Manase. Apariţia lui este consecinţă pătrunderii în pământul fertil palestinian, trecând Iordanul, a triburilor de nomazi provenind cu cămilele lor din deşertul sud-oriental. În cartea Judecătorilor avem cea mai veche ştire literară despre triburile nomade războinice care călăresc pe cămile. Aceste razii (din arabă „razwa”, „incursiune, asalt neaşteptat”, raportat în general la beduini) erau posibile graţie domesticirii cămilelor, sau mai bine zis, a dromedarilor, spre sfârşitul celui de al II-lea mileniu î.C., cu alte cuvinte, în timpul Judecătorilor. Cu această „navă a deşertului” era posibilă traversarea unor ample zone lipsite de apă, o „invenţie” care foarte curând avea să aducă multă suferinţă israeliţilor. Madianiţii aveau cămile „fără număr, ca nisipul de pe ţărmul mării” (Jud 7,12), cu ajutorul cărora luau cu asalt şi predau Israelul. Se instalau în teritoriile israeliţilor, distrugeau toate roadele ţării pînă la Gaza. „Nu lăsau pentru hrana lui Israel nici oaie, nici bou, nici asin. Căci ei veneau cu vitele şi corturile lor şi veneau mulţi, ca lăcustele” (Jud 6,5). Israeliţii nu aveau cu ce să răspundă la o asemenea putere şi erau reduşi din ce în ce mai mult în mizerie. De fiecare dată când predatorii se iveau din deşert, israeliţii se refugiau terorizaţi în peşteri şi stânci greu de pătruns, aproape paralizaţi de frică. Aşa se exprimă cartea Judecătorilor, şi după cum pune opresiunea pe seama păcatelor lui Israel, tot aşa atribuie eliberarea exclusiv milostivirii şi puterii lui Iahve.

Chmearea lui Ghedeon

Cele spuse mai sus sunt confirmate de faptul că Dumnezeu alege pe Ghedeon, un tânăr lipsit cu desăvârşire de importanţă şi fără putere, pentru a-i învinge pe madianiţi. În acest scop, un înger al lui Iahve îi apare lui Ghedeon în timp ce era la treierat – situaţie nicidecum cazuală – pentru a lăsa de înţeles că în ciuda fricii sale, trebuia să continue să treiere grâul. Într-adevăr, ca toţi ceilalţi, şi Ghedeon era cuprins de mare spaimă faţă de madianiţi, pînă într-acolo încât treierea nu pe câmp, la vedere, ci în ascuns, în beciul viei, pentru ca madianiţii să nu-l vadă şi să-l prădeze. Când îngerul Domnului l-a salutat interpelându-l ca „bărbat puternic şi valoros” şi i-a dat însărcinarea de a-l elibera pe Israel de sub jugul lui Madian, Ghedeon nu a înţeles nimic din această alegere şi a răspuns că familia lui era dintre cele mai sărace din Manase şi că el era cel mai mic din casa tatălui său.

„Dar Dumnezeu a ales cele nebune ale lumii ca să-i facă de ruşine pe cei înţelepţi. Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii, ca să le facă de ruşine pe cele puternice. Dumnezeu a ales cele de jos ale lumii şi dispreţuite, ba chiar cele ce nu sunt, ca să le distrugă pe cele ce sunt…” va scrie Sf. Paul în prima Scrisoare către corinteni (1,27-28). Mai înainte de a lupta împotriva madianiţilor, însă, Ghedeon a trebuit să se lovească de Iahve, ca să iasă la iveală în mod clar că de adoraţia cuvenită lui Iahve depinde prosperitatea sau pedeapsa lui Israel. Astfel, la porunca lui Dumnezeu, a distrus altarul lui Baal din Ofra, stâlpii cultuali (în ebraică ashera, un simbol al pomului sacru) şi a transformat aceste locuri ale cultului păgân în sanctuare ale lui Iahve. Apoi, în faţa concetăţenilor înfuriaţi şi hotărâţi să-l ucidă pentru aceste lucruri, tatăl Ioaş a evidenţiat cu ironie că Baal, dacă era într-adevăr un dumnezeu, ar fi trebuit să fie în măsură să combată pentru a se apăra. De aceea, Ghedeon a fost numit şi Ierub-Baal („Baal să se apere împotriva lui”). Atunci când spiritul Domnului a coborât peste Ghedeon/Ierub-Baal, el a mobilizat întregul trib al lui Manase şi celelalte triburi pentru a lupta împotriva madianiţilor care îşi stabiliseră de curând tabăra în câmpia Izreel. Dar în faţa îndatoririi de a-l salva pe Israel, Ghedeon s-a comportat cum s-a comportat Moise şi cum se va comporta Ieremia în faţa chemării lui Iahve, cu alte cuvinte, prezentând obiecţii. Scepticismul lui şi rezervele sale puteau fi depăşite numai de un semn miraculos. Ca dovadă că îl va învinge cu adevărat pe Madian, la cerinţa lui Ghedeon, Dumnezeu a făcut ca dimineaţa devreme, lâna abia tunsă să fie umezită de rouă, în timp ce terenul din jur a rămas uscat; a doua zi, a făcut să apară pământul umezit şi lâna uscată. Convins şi încurajat de acest semn, Ghedeon porneşte cu 32.000 de oameni împotriva lui Madian şi s-a stabilit în sudul taberei acestuia, în apropiere de izvorul Carod, în partea de nord-vest a muntelui Ghilboa, pentru a tăia făţiş drumul duşmanului care intrase în şesul Izreel. Dar dacă Israel trebuia să atribuie victoria lui Dumnezeu şi nu propriilor forţe, numai o trupă măruntă putea să combată împotriva lui Madian. De aceea, Ghedeon a trebuit să dea drumul la grosul soldaţilor şi a păstrat cu sine numai 300. În timpul nopţii a pătruns în tăbăra madianiţilor şi a auzit că unul dintre ei povestea la cineva cum a văzut în vis o pâine rotundă de orz rostogolindu-se în tabăra lui Madian, lovind un cort atât de puternic încât cortul s-a desfăcut şi a căzut la pământ.

Pentru Ghedeon acesta era un alt semn al victoriei şi un indiciu că era timpul să atace. În aceeaşi noapte, cu cei 300 de oameni ai săi a înconjurat tabăra inamicului. Soldaţii lui au început să sufle în cornurile de berbec şi să agite făcliile în aer. Madianiţii s-au gândit la un atac neaşteptat: spaima şi confuzia au fost atât de mari încât unii s-au ucis între ei iar alţii, în panica generală, au luat-o la fugă. Ghedeon i-a urmărit pînă la Iordan, unde oamenii din tribul lui Efraim au capturat căpeteniile madianite Oreb şi Seeb şi le-au ucis. În total, au căzut 120.000 de madianiţi. Sebach şi Zalmunna, însă, regii madianiţilor, care au încercat să cucerească „ţara lui Dumnezeu”, au scăpat dincolo de Iordan. Ghedeon a început să-i urmărească şi, în ciuda refuzului cetăţilor transiordaniene Succot şi Penuel de a oferi provizii trupelor sale epuizate, a mers pe urma lor pînă când i-a prins şi i-a ucis (cf Ps 83,12). Apoi, s-a răzbunat crunt pe locuitorii din Succot şi Penuel, care n-au ajutat pe fraţii lor şi cauza Domnului. Când, în fine, israeliţii entuziaşti au vrut să-l facă rege – în convingerea smerită că această biruinţă nu se datora lui – a refuzat această demnitate, cu urarea ca Dumnezeu să fie regele lor. Cu toate că a refuzat coroana ce i-a fost oferită, s-a bucurat de o poziţie regală, ca stăpân al unui harem şi tată a 70 de copii, care însă toţi aveau să fie eliminaţi de fratele lui Abimelech, aspirant la titlul de rege (cf Jud 9,1-6). Aceasta, pentru că Ghedeon a oferit israeliţilor o nouă ocazie de idolatrie, turnând din brăţările şi inelele de aur ale madianiţilor un efod, o statue cultuală, cum a făcut şi Aron cu viţelul de aur.

Lectura posterităţii

Faptele povestite aici pentru noi nu sunt verificabile în detaliile lor. Se întâlnesc, într-adevăr, dubluri: o dată eroul povestirii se numeşte Ghedeon, altă dată Ierub-Baal; o dată sunt ucişi doi principi madianiţi, Oreb şi Seeb, în valea Iordanului, altă dată doi regi madianiţi, Sebach şi Zalmunna, în Transiordania. Pentru aceste motive exegeza istorico-critică ipotizează că istoria lui Ghedeon din Jud 6-8 este la confluenţa a două tradiţii diferite cu respectivele episoade. Desigur, ciocnirea Israelului cu Madian a fost mult mai complexă şi lungă decât cele spuse în aceste pagini biblice, care concentrează toate în jurul unui personaj şi al unei bătălii.

Relevanţa istorică a acestor evenimente constă în faptul că migraţiile grupurilor beduine în Israel, care s-a defăşurat de mai multe ori în decursul secolelor, şi la care luaseră parte şi unii strămoşi ai triburilor israelitice, acum era blocată definitiv. Cu biruinţa asupra madianiţilor, Israelul se eliberase de o povară enormă şi despre aceasta se păstrează memoria timp îndelungat, cum dovedeşte expresia „ca în ziua lui Madian”. Se citeşte, de exemplu, în cartea profetului Isaia (9,3): „Căci jugul care îl apăsa şi toiagul care-l lovea, şi nuiaua asupritorului, tu le-ai sfărâmat ca în ziua lui Madian”. Este un pasaj foarte cunoscut pentru că este parte din prima lectură liturgică (Is 9,1-3.5-6) din Liturghia de noapte a Naşterii Domnului. Pasajul, într-adevăr, continuă: „Căci un Prunc ni s-a dat nouă, un Fiu ni s-a dat nouă”. Pentru că creştinii văd în acest copil pe Cristos, „ziua lui Madian” este şi pentru noi o expresie tipică pentru a-l indica pe Dumnezeul care ne eliberează de orice necaz şi asuprire.

De semnalat în Jud 9,8-15 un poem de o deosebită elocvenţă: sub veşmântul literar se acunde o serie de criterii referitoare la alegerea într-o funcţie de conducere. Măslinul, smochinul şi viţa de vie, spre deosebire de spini, refuză să devină împărat peste pădure, pentru că acest lucru i-ar fi obligat sa renunţe la rodnicia în care i-a statornicit Dumnezeu însuşi.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *