De ce îl iubesc pe Prietenul meu invizibil

Teme: Apologetică.
Etichete: .
Publicat la 21 august 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Robert Barron
Traducere: Radu Capan
Sursa: StrangeNotions.com

Un refren vechi

Un refren vechi

Unul dintre sarcasmele favorite ale noilor ateişti este acela că oamenii religioşi cred într-un „Prieten invizibil”. Implicit, desigur, ei afirmă că religia nu este decât un patetic exerciţiu de gândire iluzorie, o întoarcere la nişte obiceiuri copilăreşti. A venit vremea, spun ei, ca toţi credincioşii să se maturizeze, să lase fanteziile din pruncie în urmă şi să înfrunte lumea reală. Oferind această caracterizare, noii ateişti se arată pe sine a fi discipoli ai vechilor ateişti precum Feuerbach, Marx, Conte şi Freud, toţi aceştia făcând observaţii mai mult sau mai puţin similare.

Ei bine, scriu acum pentru a le spune ateiştilor că au dreptate, cel puţin privitor la Dumnezeu ca Prieten invizibil. Unde greşesc ei este în presupunerea că a te încredinţa acestei realităţi nevăzute este dezumanizant sau infantil. Mai întâi, ceva despre invizibilitate. Este o prejudecată extraordinară a occidentului post-iluminism gândul că lucrurile vizibile, obiectele şi stările verificabile empiric, sunt evident cele mai „reale” lucruri din jurul nostru. Cu secole înainte de iluminism, unele dintre cele mai luminate minţi care au trăit vreodată gândeau exact opusul. Un exemplu faimos ar fi Platon, pentru care lumea empirică este efemeră şi accidentală în cele din urmă, formată din obiecte instabile care intră şi ies din existenţă; în schimb lumea invizibilă a formelor şi adevărurilor matematice este permanentă, de încredere şi frumoasă la modul suprem. Poţi desigur vedea că două mere şi cu două portocale dau patru obiecte, dar când înţelegi principiul că doi plus doi face patru te-ai mutat din spaţiul empiric şi ai păşit într-un spaţiu invizibil, care este mai pur şi mai absolut decât orice ar putea simţurile să perceapă. Să fim clari înţeleşi: nu denigrez lumea materială, aşa cum Platon şi adepţii lui aveau prea adesea obiceiul să facă; pur şi simplu încerc în schimb să arăt că sub nici un chip invizibilul nu poate să fie considerat totuna cu fantasticul sau irealul.

Acum despre invizibilitatea lui Dumnezeu. Una dintre greşelile fundamentale făcute de ateişti, cei noi şi cei vechi deopotrivă, este să presupună că Dumnezeu este o fiinţă supremă, un ceva impresionant parte a acestui univers. Aşa după cum explica şi David Bentley Hart (teolog ortodox american – n.tr.), zeii mitologiei antice sau Dumnezeul deismului din secolul al XVIII-lea ar putea să se încadreze într-o astfel de descriere, dar Dumnezeul prezentat de Biblie şi de teismul clasic nu se potriveşte. Adevăratul Dumnezeu este temelia non-contingentă a universului contingent, raţiunea pentru care există ceva în loc de nimic, explicaţia ultimă pentru însăşi existenţa lumii. Drept urmare, El nu este o fiinţă ci mai degrabă, după cum spune Sf. Toma de Aquino, ipsum esse subsistens, actul pur de a fi / subzista în sine.

Toma merge mai departe, spunând că Dumnezeu nu poate fi plasat în nici un gen, nici măcar în cel mai generic gen, şi anume acela de fiinţă. Dar toate acestea implică invizibilitatea lui Dumnezeu. Orice poate fi văzut este, ipso facto, o fiinţă, o stare particulară, deci ceva ce poate fi plasat într-o categorie, ceva ce poate fi comparat cu alte realităţi finite, ş.a.m.d. Vizibilul este, prin definiţie, condiţionat – iar Dumnezeu este necondiţionat. Sper că este clar că afirmând invizibilitatea lui Dumnezeu nu pun limite asupra Lui, ca şi când ar fi un tip de fiinţă – un tip invizibil – deasupra lucrurilor vizibile, o fantomă plutind peste obiectele fizice. Dumnezeul invizibil este Cel a cărui realitate transcende şi include orice perfecţiune poate fi găsită în făpturi, deoarece El însuşi este izvorul şi temelia creaturilor în toate manifestările lor. Orice altceva decât un Dumnezeu invizibil ar fi un lucru condiţionat şi drept urmare complet nedemn pentru a i ne închina.

Este însă acest Dumnezeu invizibil Prietenul meu? Una dintre cele mai importante observaţii spirituale şi metafizice ce pot fi făcute este aceasta: Dumnezeu nu are nevoie de noi. Actul necondiţionat de a subzista în sine este în posesia oricărei perfecţiuni ontologice posibile, şi de aceea nu are nevoie de completare, nici de îmbunătăţire. El nu are nevoie de nimic. Şi totuşi, universul, în toată frumuseţea şi complexitatea lui uimitoare, există. Deoarece Dumnezeu nu l-ar fi putut face din vreun interes, deducem că l-a făcut din iubire, ceea ce s-ar traduce prin dorinţa de a împărtăşi bunătatea Sa. În timp ce există mereu pericolul ca un astfel de limbaj să fie răstălmăcit într-un sens sentimental, trebuie spus: Dumnezeu iubeşte în mod continuu universul susţinându-i existenţa. Astfel, atitudinea fundamentală a lui Dumnezeu faţă de toate lucrurile finite este una de prietenie. Nu auzim noi oare aceasta în insistenţa cu care Creatorul, în Geneză, privind cu satisfacţie infinită spre tot ce a făcut, găseşte ca fiind „bun, foarte bun”? Dacă rămân în cadrul oferit de cartea Genezei, rolul fiinţelor umane în Creaţia găsită bună de Dumnezeu este acela de a fi imaginea lui Dumnezeu, adică viceregi ai Creatorului, reflectând bunătatea divină asupra lumii şi canalizând lauda lumii înapoi spre Dumnezeu. Într-un cuvânt, fiinţele umane sunt menite să fie prietenii lui Dumnezeu prin excelenţă.

Este ceva din cele descrise mai sus dezumanizant? Ar fi aşa dacă Dumnezeu ar fi o fiinţă supremă şi deci un rival al înfloririi umane. Dacă doriţi detalii în această direcţie, consultaţi mitologia greacă sau cea romană. Dar Creatorul necondiţionat, Dumnezeul invizibil, nu este un rival pentru nimic din ce a făcut. Mai degrabă, după cum o spune atât de bine Sf. Irineu, Gloria Dei homo vivens (Slava lui Dumnezeu este omul viu). Este aşadar Dumnezeu Prietenul meu invizibil? Da. Şi sunt bucuros de un astfel de Prieten.

One Comment

  1. DUMNEZEU este IUBIRE – iubirea este o notiune abstracta, ea nu are cum sa se vada sub forma unei fiinte… Ea nu poate fi decat simtita –
    Iubirea lui Dumnezeu este cuprinsa in fiinta umana si nu numai umana – doar omul este constient de ea… dar in tot ceea ce este bun, frumos iubirea este prezenta!!!
    Toata flora si fauna se bucura de darul vietii, de toata Creatia… insa numai Omul a constientizat-o sub corma Credintei – un alt DAR minunat al acestui unic si inefabil Dumnezeu!!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *