Rahela, soţia patriarhului binecuvântat

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Paul Maiberger
Traducere: pr. Adrian Dancă
Sursa: ProFamilia.ro

Rahela şi Iacob

Rahela şi Iacob

Numele înseamnă „oaie-mamă” şi face trimitere la creşterea oilor ca activitate de mare importanţă pentru aşa numitele „triburi ale Rahelei”. Rahela era soţia preferată a patriarhului Iacob, căruia i-a dat pe fiii Iosif şi Beniamin. De aceea este considerată străbuna triburilor lui Efraim şi Manase, fiii lui Iosif, ca şi a tribului lui Beniamin, pe care studii recente le grupează împreună în expresia „triburile Rahelei”.

Rahela, fără copii, devine mamă a unui popor numeros

Iacob, înfuriindu-l pe fratele său Esau prin faptul că i-a sustras dreptul de întâi-născut, pentru a fugi la rândul său din faţa duşmăniei lui, este constrâns să se refugieze la Haran (astăzi, Turcia sud-orientală, aproape de graniţa cu Siria). În această cetate s-a stabilit cândva şi Abraham pentru o anumită perioadă de timp, după plecarea sa din Urul Caldeii (Gen 11,31) şi tot de aici a pornit spre ţara făgăduită (Gen 12,5). De la Haran, mai târziu, Abraham a făcut să vină Rebeca, aparţinând neamului său, pentru a o da în căsătorie fiului Isaac. Fratele Rebecăi, Laban, mai locuia încă în această cetate. Ajuns aşadar la Haran, la fântâna cetăţii, Iacob o întâlneşte pe păstoriţa Rahela, fiica unchiului Laban. Se îndrăgosteşte atât de mult încât îi propune lui Laban, neavând altă posibilitate de a plăti zestrea respectivă, să-l slujească gratis timp de şapte ani, o perioadă care în marea lui iubire pentru Rahela, i se părea foarte scurtă (Gen 29,20). La trecerea celor şapte ani, în noaptea nunţii, Laban, în loc de Rahela, i-o dă lui Iacob pe sora mai mare a acesteia, mai puţin frumoasă, Lia, nefiind obiceiul ca sora mai mică să se căsătorească înainte de cea mai mare. Laban reuşeşte să îmblânzească mânia lui Iacob în faţa acestei înşelătorii ruşinoase şi promite să-i dea de soţie, după ce se va fi încheiat săptămâna nupţială cu Lia, şi pe cealaltă fiică mai tânără, pe Rahela, pentru care Iacob va trebui să-l slujească pe Laban alţi şapte ani. În timp ce Lia, lipsită de iubirea soţului, îi va da totuşi acestuia patru fii (Raban, Simeon, Levi şi Iuda), Rahela mult râvnită rămâne fără copii (Gen 29).

Copiii, dar al lui Dumnezeu

În acel timp, sterilitatea era sinonim cu lipsa de braţe de muncă şi garanţie pentru anii bătrâneţii, fiind considerată, prin urmare, o ruşine şi o pedeapsă de la Dumnezeu. Drept care Rahela, consumată de gelozie pentru sora ei Lia, îi spune lui Iacob: „Dacă nu-mi dai copii, eu mor”. Dar Iacob îi răspunde, lipsit de sensibilitate, că el nu este Dumnezeu. Rahela, după cum făcuse cândva Sara, şi ea sterilă, face apel la expedientul prevăzut de dreptul timpului respectiv cu privire la urmaşii legitimi şi o conduce la Iacob pe sclava ei Bila, care rămâne însărcinată şi dă naştere unui fiu în locul stăpânei. Rahela comentează: „Dumnezeu mi-a făcut dreptate (dananni); mi-a ascultat glasul şi mi-a dăruit un fiu”. De aceea îl va chema Dan, „judecător”. Bila zămisleşte din nou şi îl naşte pe al doilea fiu, iar Rahela de această dată afirmă: „Am combătut (niftalti) bătăliile lui Dumnezeu (naftule Elohim) cu sora mea şi am învins”. De aceea, al doilea fiu se va numi Neftali, „luptător” (Gen 30,1-8).

Şi sclava Liei, Zilpa, a zămislit şi i-a născut doi fii lui Iacob, pe Gad şi Aşer. Într-o zi, Ruben aduce de pe câmp mandragore pentru mama sa Lia. Rahela cere rivalei ei din aceste fructe, care în credinţa poporului procurau fertilitate, promiţând în schimb surorii să o lase să petreacă noaptea cu Iacob. În acea noapte Lia îl zămisleşte pe Isacar, iar mai târziu, pe fiul Zabulon şi pe fiica Dina. Numai când Iacob avea zece fii, Dumnezeu a ascultat rugăciunile sterilei Rahela, care a zămislit şi a născut un fiu. Rahela a spus: „Dumnezeu a ridicat (asaf) ocara de la mine” şi l-a numit pe copil Iosif, care înseamnă „Cel care adaugă”, rugându-se: „Domnul să-mi adauge (josef, de la jasaf) un alt fiu” (Gen 30,22-24).

Iacob se întoarce acasă

După naşterea lui Iosif, Iacob căuta să fugă de la vicleanul Laban, care încerca de mai multe ori să-i nege recompensa datorată. În timpul fugii, Rahela fură divinităţile domestice ale tatălui, pentru că în dreptul ereditar al timpului, statuetele zeilor de familie permiteau preluarea juridică a moştenirii paterne. Laban, care-l urmărea pe Iacob, l-a ajuns şi a căutat în zadar aceşti idoli, ascunşi în şeaua cămilei, peste care şedea Rahela (Gen 31,19-35). Ajuns în patria sa, Iacob îngroapă zeii străini sub stejarul de la Sihem (Gen 35,4), pentru a nu profana ţara sfână.

Într-o zi, în timp ce Iacob era în călătorie de la Bet-El spre Efrata, înainte de a ajunge la Efrata, Rahela îl naşte pe al doilea fiu, dar în timpul sarcinii, ea moare. Înainte de a muri, Rahela dă nou-născutului numele de Ben-Oni, „fiul durerii mele”, dar Iacob îi schimbă numele în Beniamin, care are un înţeles pozitiv: „fiu norocos”. Rahela este înmormântată în timpul călătoriei, lângă drumul ce duce spre Efrata, în apropiere de această cetate (Gen 35,16-20).

Lectura posterităţii

După 1Sam 10,2, mormântul Rahelei se află la Zelzah, o localitate necunoscută, în ţinutul lui Beniamin; după Ier 31,15, în schimb, acesta s-ar afla la Rama, la 8 km nord de Ierusalim, ceea ce presupune acelaşi ţinut. Aici, străbuna Rahela plânge pierderea fiilor ei, un plâns care trebuie pus pe seama dispariţiei regatului de Nord, Israel, în anul 722 î.C. O tradiţie apărută după robia babilonică (în secolul V î.C), identifică Efrata, din nordul Ierusalimului, în teritoriul tribului lui Beniamin, cu Betleemul, care se află la circa 8 km în sudul Ierusalimului, în teritoriul tribului lui Iuda, pentru că Betleem era numit şi Efrata (Rut 4,11; Mih 5,1), după numele neamului care locuia acolo (1Cr 4,4). Eronata identificare a Efratului cu Betleemul în Gen 35,19 şi 48,7, a intrat în text într-un moment succesiv, ca o glosă.

Datorită acestei identificări, evanghelistul Marcu a legat plânsul şi lamentaţiunile Rahelei în Rama cu masacrul inocenţilor de la Betleem (Mc 2,16-18). Şi astăzi, la intrarea în Betleem, în dreapta drumului principal care vine de la Ierusalim, se venerează mormânul Rahelei, documentat în acest sit arheologic pentru prima dată de aşa numitul pelerin din Bordeaux în anul 334 d.C. Bocetele Rahelei au intrat în percepţia colectivă a poporului ales ca formă supremă de exprimare a suferiţei lăuntrice. Ea a rămas în imaginarul biblic ca prototip al soţiei care nu devine mamă decât prin darul lui Dumnezeu, o îndelungă răbdare însoţită de iubirea constantă a soţului şi de încrederea ei în Dumnezeu.



Posted in Biblic.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *