Mergeţi la Iosif!

Teme: Biblic.
.
Publicat la 30 iulie 2014.
Partea 12 din 42 din seria Marile figuri ale Vechiului Testament.
Print Friendly

Autor: Paul Maiberger
Traducere: pr. Adrian Dancă
Sursa: ProFamilia.ro

Iosif la faraon

Iosif la faraon

Acest nume reprezintă o formă prescurtată din care a căzut elementul teofor şi înseamnă „(Dumnezeu) să adauge”. În forma completă, numele suna „Iosif-ja” (Esd 8,10), „Iahve (Ja-) să poată adăuga” voind să exprime urarea ca după fiul ce se numeşte astfel să poată urma şi alţii. Numele „El-jasaf” (Nm 1,14), „Dumnezeu (El) a adăugat”, constată cu recunoştinţă mărirea familiei.

Iosif este al unsprezecelea fiu pe care patriarhul Iacob l-a avut la Haran, în Mesopotamia. Fiind primul fiu pe care soţia predilectă Rahela a reuşit să-l aibă după lungi ani de sterilitate, Iacob i-a dat numele de Iosif spunând: „Facă Domnul să-mi mai dăruiască un altul” (Gen 30,24). Mai târziu, după ce Iacob s-a stabilit în Canaan, Rahela l-a născut pe Beniamin, al doisprezecelea dintre „fiii lui Israel”, dar ea a murit la naştere (cf Gen 35,16-20).

Fiul cel mai aşteptat, fiul cel mai iubit

Pentru că Iacob-Israel era deja bătrân (potrivit Gen 47,9 avea 91 de ani) când i s-a născut în mod cu totul neaşteptat fiul Iosif, el l-a iubit mai mult decât pe toţi ceilalţi fii. Fraţii nutreau o mare gelozie, considerând cu totul nejustificată această atitudine de favoare faţă de Iosif. Invidia s-a transformat în ură când Iosif, pe lângă faptul că se îmbrăca asemeni unui principe, a visat că avea să fie venerat ca atare. A văzut în somn cum în timpul secerişului snopii lui stăteau drepţi în timp ce snopii fraţilor, în jurul snopilor lui, i se închinau. Fraţii au înţeles imediat sensul acestui vis şi l-au întrebat indignaţi: „Nu cumva ai să domneşti peste noi? Sau poate ai să ne stăpâneşti?” (37,8). Într-un alt vis, Iosif a văzut soarele, luna şi unsprezece stele, adică părinţii şi fraţii lui, închinându-se în faţa lui. Ura fraţilor, de această dată, nu mai avea limite. Şi când Iosif a fost trimis de Iacob într-o zi la fraţii lui care erau la câmp, ei au hotărât să-l ucidă pe „acest visător”. Dar Ruben, cel mai mare şi responsabil, a reuşit să-i oprească. În schimb, fraţii l-au aruncat pe Iosif într-o fântână fără apă şi apoi l-au vândut pentru 20 de arginţi, valoarea aproximativă a unui tânăr (cf Lev 27,5), unei caravane de comercianţi israeliţi care trecea pe acolo cu cămilele, îndreptându-se spre Egipt. Tatălui lor au povestit că un animal sălbatic l-a ucis pe Iosif şi cu această minciună nemiloasă l-au aruncat pe Iacob, căruia i-au arătat şi tunica lui Iosif murdară de sângele unui ţap, în durerea şi disperarea cea mai profundă.

Abandonat de fraţi, dar nu de Dumnezeu

În Egipt, Iosif a avut norocul de a fi vândut ca sclav unui înalt oficial de la curte, Putifar, capul gărzii de corp a faraonului şi a intrat astfel în slujba unei familii de rang înalt. Iosif, smuls în mod nemilos dintre ai săi şi abandonat, era însă sub ocrotirea specială a lui Dumnezeu şi a ştiut să-şi îndeplinească atât de bine orice îndatorire încât Putifar l-a numit administrator peste toate bunurile casei sale. Dar cariera lui a fost întreruptă brusc de poftele soţiei lui Putifar. La refuzul net al lui Iosif în faţa invitaţiilor de a dormi cu ea, femeia s-a mâniat atât de mult încât a înscenat o tentativă de violenţă din partea lui Iosif, drept care stăpânul său înfuriat l-a pus în închisoare. Dar nici în detenţie Dumnezeu nu l-a părăsit, pentru că şeful închisorii, observând comportamentul lui, l-a numit supraveghetor peste toţi prizonierii. Într-o zi, paharnicului şi brutarului faraonului, căzuţi în dizgraţie şi în închisoare împreună cu Iosif, el le-a descifrat câteva vise urâte, interpretându-le în legătură cu destinul lor: brutarul urma să fie spânzurat şi paharnicul, repus în dregătoria sa. Cele două lucruri s-au adeverit întocmai.

Visul, mijloc de comunicare

Doi ani mai târziu, şi faraonul a avut vise ciudate. A văzut ieşind din Nil şapte vaci grase, care au fost devorate de şapte vaci slabe; apoi, şapte spice pline înghiţite de şapte spice goale. Pentru că nimeni nu reuşea să interpreteze aceste vise, paharnicul şi-a adus aminte de interpretarea, adeverită ulterior, făcută de Iosif la visul său şi a poruncit să fie scos din închisoare. Iosif a explicat faraonului că Dumnezeu a voit să-i arate prin acele vise că timp de şapte ani Egiptul avea să cunoască o mare abundenţă economică şi pentru alţi şapte avea să fie lovit de o foamete atât de mare încât va consuma tot excedentul. Iosif l-a sfătuit deci pe faraon să pună în fruntea Egiptului un om înţelept şi inteligent, care să înmagazineze recolta excedentă din anii de belşug, pentru a o folosi pe timp de foamete. Faraonului i-a plăcut atât de mult această propunere încât a dat lui Iosif însuşi această îndatorire, care – spunea – era plin de spiritul lui Dumnezeu ca nimeni altul. L-a ridicat la funcţia cea mai înaltă din stat, conferindu-i rangul de vizir, reprezentant al faraonului cu puteri depline. După ce l-a îmbrăcat pe Iosif cu semnele noii demnităţi, faraonul, ca semn al integrării lui în poporul egiptean, i-a dat numele de Ţafnat-Paneach („Dumnezeu vorbeşte, şi el trăieşte”) iar ca soţie, pe Asenat, fiica marelui preot din On (Iliopolis, în nord-estul Cairului actual), aşezându-l astfel pe Iosif în rândul aristocraţiei egiptene. Asenat i-a dat lui Iosif doi copii, pe care i-a chemat pe unul „Manasse” (uituc) pentru că Dumnezeu l-a făcut să uite de necazurile sale şi de patria sa, iar pe celălalt „Efraim” (rodnic), pentru că a fost binecuvântat de Dumnezeu cu reuşită şi rodnicie.

„La Iosif, mergeţi la Iosif!”

După ce au trecut cei şapte ani de abundenţă, o foamete de şapte ani s-a abătut asupra lumii. Egiptenii dar şi străinii, alergau la Iosif, care a deschis grânarele şi a poruncit să se vândă din rezerva de stat. Şi Iacob a trimis fiii în Egipt, păstrând cu sine pe Beniamin, cel mai tânăr, de teamă să nu i se întâmple ceva. Iosif i-a recunoscut imediat pe fraţii săi, care însă nu l-au recunoscut. În timp ce îi aduceau omagiu, şi-a amintit de visele făcute în tinereţe, dar s-a decis să nu se arate pe faţă până când nu vor fi simţit şi aceeaşi experienţă dureroasă pe care a trăit-o el însuşi din cauza lor: să fii dat pe mâna unei puteri străine. Iosif nu pune la cale o răzbunare, ci îi determină pe fraţii să parcurgă drumul în sens opus, pentru a-şi asimila greşeala şi a învinge rezistenţa. De aceea, i-a acuzat de spionaj şi i-a ţinut în închisoare timp de trei zile. Pentru a-şi dovedi nevinovăţia lor, i-au prezentat informaţii despre propria familie, menţionându-l şi pe Beniamin, fratele mai mic rămas acasă. Iosif a promis că îi va crede numai dacă vor veni din nou cu Beniamin. Simeon, însă, trebuia să rămână ostatic. Odată ce au terminat cerealele cumpărate în Egipt, Iacob nu putea să nu trimită din nou fiii să cumpere din nou, de această dată cu Beniamin. Pentru că în precedenţă, banii vărsaţi de fraţi le-a fost restituit – din neatenţie, credeau ei – acum au luat cu ei dublul sumei necesare şi au dus şi daruri, prevăzând şi alte dificultăţi. Dar spre uimirea lor, Iosif i-a invitat la reşedinţa sa, i-a chemat în sala de masă, poruncind slugilor să acorde o atenţie deosebită faţă de Beniamin. Când i-a trimis în patrie cu belşug de cereale, a poruncit administratorului să ascundă în sacul lui Beniamin pocalul său de argint, apoi să-i urmărească şi să-i acuze de furt. Au fost readuşi la Iosif şi reacţionând la intenţia declarată a lui Iosif de a-l reţine pe Beniamin ca sclav, Iuda a avut cuvinte atât de mişcătoare despre durerea pe care tatăl ar fi simţit-o încât Iosif nu mai reuşea să-şi ţină lacrimile şi în sfârşit s-a făcut recunoscut de fraţii săi: „Eu sunt Iosif, fratele vostru” (Gen 45,4). Dar i-a îndemnat în acelaşi timp să nu-şi facă reproşuri pentru faptul că l-au vândut în Egipt, pentru că toate s-au întâmplat din voinţa lui Dumnezeu, care în acest fel a voit să-i păstreze în viaţă. Pentru că foametea trebuia să mai dureze alţi cinci ani, Iosif a făcut ca şi Iacob să emigreze în Egipt, împreună cu fraţii şi familiile lor, acordându-le păşunile din ţinutul Goşen, între braţul oriental al deltei Nilului şi Lacul crocodilului. În această zonă, familia a crescut în decursul timpului până când a devenit un popor.

Şederea în Egiptul prosper

După 17 ani de şedere în Egipt, Iacob îşi simţea sfârşitul apropiindu-se şi l-a făcut pe Iosif să promită că îl va îngropa în mormântul părinţilor. Apoi, a adoptat fiii lui Iosif, Efraim şi Manase, care au devenit în acest fel, asemeni celorlalţi fii ai lui Israel, întemeietori de triburi, şi le-a dat binecuvântarea sa, punându-l pe Efraim înaintea lui Manase, care era mai în vârstă. Pe patul de moarte, Iacob i-a binecuvântat din nou pe toţi fiii lui, îndeosebi pe Iosif: „Binecuvântările tatălui tău întrec binecuvântările munţilor veşnici, care se zăresc de pe colinele veşnice. Să coboare pe capul lui Iosif, pe fruntea celui uns între fraţii săi” (Gen 49,26). Iacob a murit la vârsta de 147 de ani şi Iosif l-a îmbălsămat, l-a dus în Canaan şi l-a înmormântat în peştera de la Macpela, lângă Mambre (Hebron), alături de Abraham şi Isaac.

Iosif însuşi a murit la 110 ani, după ce a văzut pe copiii copiilor lui. Şi el a fost îmbălsămat după obiceiul egiptenilor şi depus într-un mormânt. După cum el însuşi îşi exprimase dorinţa, multă vreme după aceea, la ieşirea din Egipt, israeliţii au dus cu ei mumia lui Iosif (Ex 13,19), care şi-a găsit odihnă la Sihem, în teritoriul primit de urmaşii lui (Ios 24,32).

Lectura posterităţii

Pentru că în spatele istoriei lui Iosif se ascunde în mod vizibil problematica monarhiei, ea trebuie să fi fost compusă în timpul lui Solomon, sub a cărui domnie greutatea taxelor şi a muncilor forţate era resimţită în mod apăsător. S-a ivit atunci un interogativ deosebit de tulburător: este permis şi necesar ca un frate să stăpânească asupra celorlalţi? (cf Gen 37,8). În ansamblu, însă, întreaga carieră politică a lui Iosif este pusă nu pe seama orgoliului şi a capacităţilor sale, ci pe faptul că „Dumnezeu era cu el” (Gen 39,2.3.21.23). Nu a ajuns în Egipt din proprie iniţiativă, şi în cele din urmă, nici din vina fraţilor, ci din voinţa lui Dumnezeu: „Nu voi m-aţi trimis aici, ci Dumnezeu” (Gen 45,8), spune Iosif în faţa fraţilor. Politica chibzuită şi prevăzătoare a lui Iosif, care adunând excedentul de cereale garantează supravieţuirea în timp de foamete, conduce în cele din urmă la reconcilierea cu fraţii şi legitimează poziţia sa dominantă. Autorul istoriei lui Iosif, aşadar, s-a lăsat călăuzit nu atât de faptele din trecut, cât mai ales de problemele timpului său. Pentru autor, în povestirea despre Iosif şi fraţii săi, monarhia era deja prevestită ca o fază evolutivă din istoria Israelului, prevăzută şi voită de Dumnezeu.

Iosif este un exemplu grăitor al faptului că Dumnezeu ştie să scrie drept chiar şi pe linii strâmbe şi găseşte întotdeauna calea potrivită de ieşire. Bunătatea lui Dumnezeu este mai mare decât răutatea oamenilor. El are puterea de a elibera din situaţii disperate şi fără ieşire, după cum l-a scos pe Iosif din puţ şi din închisoare şi a eliberat poporul său Israel din sclavia Egiptului.

Asemănările din viaţa lui Iosif cu unele aspecte din viaţa lui Isus sunt preluate de Noul Testament pentru a întări firul de legătură cu profeţiile Vechiului Testament şi a crea în prima comunitate creştină o mai mare deschidere faţă de credincioşii proveniţi din iudaism. De exemplu, vânzarea lui Iosif pe 20 de arginţi, încredinţarea lui pe mâna unor străini, haina deosebită ca semn al predilecţiei înaintea tatălui, motivul celui considerat pierdut care devine apoi salvatorul fraţilor săi trădători, solidaritatea lui cu fraţii săi, etc…

Pietatea creştină, apoi, a transferat asupra altui Iosif, logodnicul Mariei, atribuţiile de distribuitor şi administrator al celor mai preţioase bunuri din vistieria Stăpânului întregului univers: Fiul lui Dumnezeu şi Mama acestuia, Maria. De aici, şi patronajul spiritual al noului Iosif asupra întregii Biserici şi îndemnul frecvent „Ite ad Joseph!”, „Mergeţi la Iosif!”. Tradiţia creştină, în special catolico-orientală, preluând rolul de supraveghetor al roadelor pământului avut de Iosif în Egipt, a dedicat Sfântului Iosif luna martie: luna în care se încredinţează pământului sămânţa noilor roade şi luna în care Sf. Fecioară Maria, „pământul virgin” al noii creaţii, primeşte în trupul ei neprihănit sămânţa Cuvântului Divin.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *