Îi pasă lui Dumnezeu?

Teme: Teologie.
.
Publicat la 4 iulie 2014.
Print Friendly

Autor: pr. William Most
Traducere: Mădălina Dumbrăvescu
Sursa: CatholicCulture.org

Se preocupă oare Dumnezeu de milioanele din Orientul Îndepărtat? Dar de America înainte de Columb? De copiii care mor fără a fi fost botezaţi? Sau de pierderile de sarcină? Sf. Pavel este foarte insistent în a spune: lui Dumnezeu îi pasă! În 1Timotei 2,4, Sf. Pavel spune că Dumnezeu este cel „care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului”, iar în Romani 3,29 spune: „Sau este Dumnezeu numai al iudeilor? Nu şi al păgânilor? Ba da, şi al păgânilor.” Adică dacă El ar fi făcut ca mântuirea să depindă de respectarea legii lui Moise, ar fi părut că îi pasă doar de iudei. Dar trebuie că a stabilit unele reguli şi pentru cei care nu au auzit niciodată de această lege – sau de orice altă lege, fiind doar copii.

Pentru adulţi, Sf. Pavel ar răspunde că Dumnezeu asigură ca ei să poată fi mântuiţi prin credinţă. Şi El clarifică ce este credinţa. Ea include a crede în ceea ce spune Dumnezeu, încrederea în promisiunile Lui şi mai ales ascultare atunci când El porunceşte. Aceasta se vede clar în exemplul pe care îl foloseşte Sf. Pavel: acela al lui Avraam. Când Avraam avea 75 ani, vârsta de pensionare, Dumnezeu i-a spus să îşi părăsească pământul şi poporul său şi să meargă acolo unde îi va arăta – era vorba de Canaan, un pământ al oraşelor şi al nomazilor, însă cu toţii păgâni. Avraam nu s-a oprit să pună întrebări, ci pur şi simplu a mers înainte, a crezut ce i-a spus Dumnezeu, a avut încredere în El, şi s-a supus cu „ascultarea credinţei” despre care Sf. Pavel vorbeşte în Romani 1,5, adică ascultarea care este credinţa.

O combinaţie între Sf. Pavel şi Sf. Iustin Martirul ne poate ajuta aici. Sf. Pavel în 1Corinteni 7 vorbeşte despre persoanele care s-au căsătorit pe când erau amândouă păgâne, dar unul a devenit creştin. În general el spune că dacă cei doi soţi pot convieţui în pace, atunci să rămână împreună. Dar dacă nu: „cum poţi să ştii, tu, femeie, dacă îţi vei mântui bărbatul?… căci bărbatul necreştin este sfinţit prin femeie…; altfel copiii voştri ar fi necuraţi, însă ei sunt sfinţi.” În primul rând avem de clarificat două cuvinte: „a salva” (mântui) şi „a sfinţi”. Trebuie să ştim că „a salva” are trei sensuri în Sfânta Scriptură: de salvare de pericole temporale, de intrare în Biserică, sau de intrare în Rai.

Apoi trebuie să ştim că verbul „a sfinţi” (hagiazo) şi adjectivul hagios nu înseamnă perfecţiunea morală la cel mai înalt nivel. (În atât de multe traduceri Pavel se adresează convertiţilor săi cu numele de „sfinţi”, dar nu o spune cu garanţia că ei aveau un înalt nivel de perfecţiune morală – cu greu ar fi putut fi aşa corintenii, care i-au cauzat cele mai multe probleme.) Mai degrabă sfânt înseamnă intrat sub legământ, corect din punct de vedere al cultului. Prin urmare: partenerul necredincios este adus sub legământ de cel creştin, şi copiii de asemenea, nu sunt necuraţi, ci hagioi. Vorbind despre aceasta, Pavel nu face aluzie la faptul că toţi copiii şi partenerii necredincioşi sunt botezaţi. Cu toate acestea, ei vin sub legământ şi astfel nu sunt pierduţi pentru veşnicie, ci sunt salvaţi.

Acest lucru se potriveşte cu convingerea generală a teologilor că aceia care au murit înainte de Cristos, dacă erau băieţi erau salvaţi prin circumcizie, dacă erau fete erau salvate prin alte modalităţi, dacă făceau parte din Poporul lui Dumnezeu. (Circumcizia le asigura intrarea.) Acum este evident că dacă acei copii proveniţi din familii mixte erau salvaţi prin intrare sub legământ a unui părinte creştin, aşa cum ne-a descris Sf. Pavel, atunci copiii nebotezaţi de astăzi trebuie să poată fi salvaţi şi să ajungă să îl vadă pe Dumnezeu. Dacă cel puţin unul dintre părinţi este botezat.

Dar dacă nici unul dintre părinţi nu este creştin? Ar putea fi mântuiţi astfel de copiii? Aici adăugăm ajutorul Sf. Iustin Martirul, care în prima sa Apologetică, scrisă în perioada 145-159, afirmă la numărul 46 că în trecut, unii care erau consideraţi atei erau de fapt creştini, de vreme ce urmau Logosul, Cuvântul Divin. El îl dă ca exemplu pe Socrate. Platon îl citează pe Socrate de multe ori, spunând că cineva care caută adevărul trebuie să aibă cât mai puţin de a face cu trupul.

Trebuie totuşi să ne întrebăm cum ar fi posibil ca unii ca Socrate să fi fost creştini doar urmând Logosul, despre care nici măcar nu au auzit. Sf. Iustin, în cea de a doua lui Apologetică, adaugă că Logosul este în fiecare persoană. Acum, bine înţeles că nu este o prezenţă spaţială – spiritele nu ocupă sau folosesc spaţiu. Dar noi spunem că un spirit este prezent acolo unde produce efecte. Aşadar, ce efect a produs Logosul în sufletul lui Socrate? Ne întoarcem la Sf. Pavel. În Romani 2,15 el a arătat că fapta Legii este scrisă în inima fiecărei persoane. De aceea, Legea face cunoscut fiecăruia, în interior, cum ar trebui să trăiască. Antropologia modernă confirmă că într-adevăr aşa stau lucrurile. Arată că cei primitivi au o remarcabil de bună cunoaştere a legii morale. Cât de bine o folosesc este o altă întrebare. Dar ei o cunosc surprinzător de bine.

Să ne întoarcem la Socrate: Duhul a scris în inima lui ce trebuia să facă. Socrate a citit acest mesaj, a crezut, a avut încredere în el şi s-a supus cu adevărat lui. Dar aceste lucruri: credinţă, încredere şi supunere au fost şi sunt elementele credinţei pauline, aşa cum am văzut de la bun început. Aşadar, Socrate avea credinţa paulină, şi din moment ce Pavel spune că Dumnezeu oferă credinţa ca mod de justificare pentru toţi, Socrate a fost justificat prin credinţă. Mergând şi mai departe, având credinţă ca şi Avraam, Socrate fiind justificat prin credinţă a intrat sub legământ. Ca atare, fără să ştie, el a urmat Logosul Divin. Din acest motiv, aşa cum a spus şi Sf. Iustin Martirul, noi spunem că Socrate a fost creştin.

Ca şi creştin, desigur el putea fi mântuit. Mai departe, noi învăţăm că cineva trebuie să fie membru al Bisericii: nu există mântuire în afara Bisericii. Aşa că, în mod substanţial, fără a intra în mod formal, Socrate a fost membru al Bisericii. Papa Ioan Paul al II-lea în Enciclica sa Redemptoris Missio, la nr. 10, a spus că mulţi sunt protejaţi de un „har misterios”, care nu îi face „formal” membrii ai Bisericii. Dar într-un grad mai mic, fără a fi înregistraţi într-o parohie, ei trebuie să fie membri.

În mod clar, acest lucru este valabil pentru Socrate. Adăugăm că în Romani 8,9, Sf. Pavel spune că „dacă cineva nu are Duhul lui Cristos, acesta nu este al Lui”. Dar în termenii lui Sf. Pavel, a aparţine lui Cristos înseamnă a fi membru al lui Cristos, adică membru al Bisericii. Nu formal, cum spunea Papa Ioan Paul al II-lea, dar totuşi cu adevărat, pentru ca ei să poată fi salvaţi cu adevărat.

Am văzut deja că un copil nebotezat provenind din cel puţin un părinte creştin ar putea fi, aşa cum spune Sf. Pavel, sfânt, intrând astfel sub legământ şi în felul acesta fiind mântuit. Dar acum vedem ceva remarcabil: un copil descendent al lui Socrate intră de asemenea sub legământ întrucât Socrate s-a aflat sub legământ. Bineînţeles că acelaşi lucru ar fi valabil pentru nenumăraţii copii provenind din cel puţin un părinte ce se afla sub legământ aşa cum am descris şi explicat.

Să mergem mai departe la un alt grup: copiii care au murit neavând nici un părinte sub legământ (aşa cum a fost Socrate). Nu putem raţiona aşa cum am făcut-o mai sus. Nu există speranţă pentru ei? Chiar şi aici trebuie să ne amintim faptul că Isus îi iubeşte pe cei mici şi că bunătatea lui Dumnezeu este infinită: aşa că avem speranţă. Noi ştim că, în marea Sa iubire, Dumnezeu a ţinut să reechilibreze ordinea morală – moartea Fiului Său a făcut acest lucru posibil pentru toate păcatele şi pentru toţi oamenii, şi din cauza infinităţii Cuvântului Întrupat, dreptul la har şi la iertare, adică preţul răscumpărării, este infinit.

Acum ne întrebăm: oare Dumnezeu este la fel de preocupat şi de ordinea fizică? Sunt în Scriptură indicaţii importante care ne arată că El este preocupat. În parabola bogatului şi a lui Lazăr, Avraam nu spune că omul bogat se află în iad pentru că a păcătuit grav împotriva carităţii şi a dreptăţii. Lucru care era adevărat. Dar ceea ce subliniază Avraam este tocmai ordinea fizică: tu, om bogat, ai primit cele bune în timpul vieţii tale, şi Lazăr cele rele. A venit timpul să se inverseze lucrurile. Găsim mai multe despre aceasta în Predica de pe câmpie. Ea are doar 4 fericiri, la care se adaugă însă şi 4 atenţionări: „Vai vouă, bogaţilor” şi altele asemenea. Scriptura invocă ordinea fizică. Găsim linii similare şi în Scrisoarea Sf. Apostol Iacob, vorbind din nou celor bogaţi.

Aşa că am putea întreba: Oare Dumnezeu, când ar vedea sufletul unui copil nebotezat, mai ales al unuia ucis cu cruzime prin avort, nu şi-ar spune: Am vrut ca acest copil să aibă o durată de viaţă normală. Cu siguranţă nu am avut intenţia ca el să moară atât de crud. Acum este timpul să se inverseze lucrurile, ca în cazul bogatului şi al lui Lazăr. Aşa cum subliniază şi Sf. Toma, mâinile lui Dumnezeu nu sunt legate de Sacramente. El poate şi dăruieşte Harul Său, chiar din belşug, şi în afara Sacramentelor. Dacă El nu ar fi acţionat în acest fel, milioane de copii şi adulţi ar fi fost excluşi.

Există două modalităţi de a vorbi despre întreaga economie divină: aspectul interior şi cel exterior. În aspectul interior, luăm în considerare toate acele lucruri care determină starea spiritului şi în final soarta veşnică a fiecărui suflet. În aceasta Tatăl a acceptat preţul infinit al răscumpărării. El s-a obligat cu adevărat să ofere harul Său din abundenţă, chiar cu prisosinţă, aşa cum se spune în Romani 5,15-20. El poate, prin urmare, să ofere toate tipurile de haruri, cu prisosinţă, chiar înainte de a folosi mijloacele externe; Biserica a fost înfiinţată ca un mijloc extern. Aşadar, în vremurile Vechiului Testament, El a putut şi a oferit harul fără limită, cu excepţia respingerii de către sufletul uman.

În ceea ce priveşte ordinea exterioară Scriptura, vorbeşte însă foarte diferit. Înainte de Cristos, pământul lui Zabulon era în întuneric – ca şi cum nici un fel de har nu îi era oferit atunci. Cântecul triumfător al Veghii Pascale, Exultet, urmează acest model de gândire. Sf. Augustin, în ciuda raţionamentelor sale dure despre massa damnata, a scris totuşi în Cetatea lui Dumnezeu 18,47: „Nici nu cred că evreii ar îndrăzni să susţină că nimeni nu aparţine lui Dumnezeu în afara israeliţilor, de la momentul în care a început să existe Israelul… ei nu pot nega că au existat anumiţi oameni chiar şi în alte naţiuni care au avut legătură cu adevăraţii israeliţi, cetăţenii patriei de sus, nu prin asociere pământească, ci cerească„.

Origene merge până acolo încât spune despre sacrificiile păgâne (Numeri 16,1): „Din moment ce Dumnezeu doreşte ca harul Său să abunde, i se pare potrivit să fie prezent… El este prezent nu în sacrificiile păgâne, ci pentru cei care vin să-l întâlnească, şi acestora le dă Cuvântul Său”. Cu alte cuvinte, jertfele şi ritualurile păgâne nu sunt un mijloc de mântuire. În nici un caz. Dar totuşi Dumnezeu poate distinge între aceste lucruri exterioare greşite şi interiorul celor care le urmează, gândind că ei ar trebui să facă aceste lucruri ca să fie plăcuţi Lui. Câteva secole mai devreme, Sf. Irineu, care a învăţat de la Sf. Policarp, discipol al ucenicului iubit, a scris (4.14.1): „La început Dumnezeu l-a făcut pe Adam, nu pentru că El avea nevoie de un om, ci ca să aibă pe cineva care să primească darurile Sale”. Şi marea Sf. Tereza de Avila, care cunoştea Inima lui Dumnezeu din atât de multe experienţe personale, a scris (Consideraţii despre iubirea lui Dumnezeu 6): „Dumnezeu nu ar dori să facă altceva decât să dăruiască dacă găseşte suflete cărora să le poată dărui”.

Într-adevăr, Dumnezeu este gata să dea chiar şi cele mai mari haruri. Un caz foarte special este acela al lui Plotin, părintele neoplatonismului. Porfir, discipolul său anti-creştin, în Viaţa lui Plotin, spune că Plotin a susţinut că a avut 4 uniri în stare de extaz cu Dumnezeu în 6 ani. Când era pe moarte, ultimele lui cuvinte au fost: „te aşteptam (pe medicul său) înainte ca divinul din mine să plece pentru a se uni cu Divinul din Univers”. Spre deosebire de Porfir, el nu a spus nimic împotriva creştinismului, dar a atacat gnosticismul. Plotin chiar a avut grijă de copii orfani, a fost ascetic, blând şi afectuos. El a trăit o viaţă de mortificare şi de aceea Dumnezeu a fost probabil fericit să îi dăruiască acest înalt har lui Plotin, din moment ce a găsit acolo pe cineva gata să primească. Plotin a scris, de asemenea, în Enneade 1.6.8: „Lăsaţi-ne să zburăm în patria iubită. Patria este de unde am venit şi Tatăl este acolo… picioarele nu ne sunt necesare pentru aceasta… nici transportul cu cai.”

Plotin, de asemenea, a scris (Enneade 4.1: 516 b-c) că Dumnezeu este „dincolo de a fi”. El nu s-a referit la un fel de nirvana. Mai curând, atunci când cuvântul a fi este aplicat lui Dumnezeu şi când este aplicat creaturilor există ceva în comun, dar mult mai mult este diferit. Nu este atunci potrivit ca Dumnezeu, care doreşte atât de mult să dăruiască, să dea chiar şi contemplaţie infuză unei persoane care se desparte de toate lucrurile acestei lumi, aşa cum au făcut unii dintre oamenii sfinţi din Orientul Îndepărtat? Un astfel de Dumnezeu, aşa cum a spus şi Sf. Tereza, nu s-ar bucura dacă ar găsi pe cineva care să primească? Desigur, toate aceste nu sugerează neglijenţă în a boteza copii. Chiar dimpotrivă. Tatăl lor doreşte ca ei să primească.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *