Dumnezeu a creat dorinţele

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 8 iulie 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. David Vincent Meconi, SJ
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: Homiletic & Pastoral Review, 26 iunie 2014

Sf. Ignaţiu de Loyola

Sf. Ignaţiu de Loyola

Sf. Ignaţiu de Loyola cunoştea, mai bine decât foarte mulţi dintre noi, capacitatea pe care o are omul de a se auto-amăgi. El fusese cavaler, întemniţat de mai multe ori, implicat în mai multe încăierări, şi a sugerat că ar fi comis orice delict imaginabil. Ignaţiu cel greu de convertit încet a descoperit în propria sa viaţă, şi de fapt pentru noi toţi, cine suntem cu adevărat. Din experienţa sa de convertire, el a accentuat necesitatea de a intra în dialog cu Duhul Sfânt, căutând să aflăm „ce anume doresc cu adevărat”. De exemplu, la începutul fiecărei perioade de rugăciuni din Exerciţiile Spirituale, Sf. Ignaţiu cere ca persoana aflată în reculegere să se roage: „Să cer lui Dumnezeu, Domnul nostru, [să-mi arate] ceea ce vreau şi doresc”. Ciudat, nu-i aşa?! De ce ar trebui să cer să-mi arate ceea ce vreau şi doresc? Oare nu ştiu deja ce anume doresc? Iar Dumnezeu nu ştie deja ce vreau? Cum poate fi influenţat Creatorul a toate de nevoile şi cererile mele?

Explicaţia lui Ignaţiu din spatele acestei modalităţi de rugăciune pline de îndrăzneală este că noi, oamenii, suntem creaturi în care Dumnezeu cel plin de iubire a sădit dorinţe divine; că suntem făcuţi să tânjim după Dumnezeu şi că numai El singur ne poate îndestula inima. Ni se reaminteşte şi că nu suntem automate computerizate, ci avem propriile noastre dorinţe, precum şi capacitatea de a colabora plini de iubire cu Cel care ne-a creat pe toţi. Dar şi că, la fel ca nişte copii îndărătnici, am lăsat dorinţele noastre cele mai sfinte să fie întunecate de aşteptări pervertite şi adesea egoiste, de nevoile imediate şi de dorinţa de popularitate şi apreciere, pentru aspectul nostru fizic şi confortul material. Putem avea dorinţe contradictorii, aşa ca faimoasa rugăciune a Sf. Augustin din zorii credinţei sale: „Fă-mă, Doamne, cast, dar nu chiar acum”. O inimă împărţită nu va fi însă niciodată fericită, fiindcă niciodată nu va obţine ce doreşte. Secretul este, prin urmare, să mergi mai departe, să înaintezi în profunzime şi să-ţi permiţi să descoperi cele mai adânci şi mai sfinte dorinţe. Pentru aceasta, Sf. Ignaţiu ne recomandă să pătrundem în linişte în ceea ce căutăm în profunzime. Odată ce ne-am liniştit, auzim glasul Duhului, „chemându-ne din adânc spre adâncuri” după expresia psalmistului. Însă pentru a ne cunoaşte cele mai profunde dorinţe şi nu numai cele superficiale, trebuie să ajungem în unire cu Acela care ne-a creat dorinţele.

Dorinţele pe care fiecare le avem au fost învăţate prin intermediul altor persoane cu care ne-am petrecut timpul. Cu toţii trăim în familii, în structuri sociale, în comunităţi, în anumite cercuri în care unele lucruri sunt considerate mai de valoare în raport cu altele, unde anumite aspecte şi modalităţi de viaţă ne sunt prezentate ca fiind mai de dorit, mai atractive decât altele etc. Nu suntem nici pe departe propriile noastre creaţii, aşa cum am fi tentaţi să credem; fiecare dintre noi este o colecţie de dorinţe şi aspecte comportamentale învăţate de la alţii. Ne mândrim adesea considerând că suntem propria noastră creaţie, fiinţe dezvoltate prin noi înşine, care descoperim cine suntem cu adevărat. Asemenea lui Prometeu, ridicându-se rebel împotriva zeilor, fiecare dintre noi îşi face propriul său drum în viaţă. Dar Sf. Ignaţiu vede acest lucru într-un mod diferit: ni s-a dat propria noastră identitate, fiecare dintre noi a primit un nume, a fost adus prin Botez în familia lui Dumnezeu, a învăţat – în mod corect sau nu – o cale pe care să meargă în viaţă ş.a.m.d. Deşi avem tendinţa să ne ridicăm în slăvi autonomia, Sf. Ignaţiu ne arată că sinele nostru cel mai adevărat este relaţional, tânjind după comunitate şi iubire. Cea mai profundă dorinţă a fiecărei inimi omeneşti este să fie cunoscută, să fie iubită şi să iubească pentru totdeauna.

Aflăm însă cu toţii, şi încă devreme, că iubirea adevărată este greu de găsit şi că relaţiile pot fi riscante. În acelaşi timp învăţăm cum să ne ascundem sub masca autosuficienţei. La fel ca Omul invizibil al lui H. G. Wells, ne ascundem sinele nostru gol sub bandajele succesului şi bunăstării, împlinirilor şi puterii. Ne temem să dăm voie cuiva să ne vadă sinele pe care îl ştim ascuns sub aceste măşti, astfel încât ne înfăşurăm prezenţa invizibilă în bârfe, poziţii şi realizări iluzorii. Avem tendinţa să îi blamăm pe ceilalţi pentru toate nereuşitele noastre, pentru că ne temem să privim în faţă înfrângerile. Aşa că ne acoperim inimile cu ceva plăceri şi distracţii, orice numai să ne împiedicăm pe noi înşine şi pe ceilalţi să ne vadă aşa cum suntem cu adevărat. Nu arătăm lumii decât bandajele, dar oricum sunt mai bune decât nimic.

Pentru a depăşi acest ataşament de sinele nostru iluzoriu, Sf. Ignaţiu ne recomandă două lucruri: primul, să recunoaştem că numai unirea cu Dumnezeu ne împlineşte şi potoleşte cele mai profunde năzuinţe; şi, al doilea, să vedem cum unirea cu Dumnezeu, devenit om, poate fi abordată acum tocmai prin această umanitate, Isus Cristos – Calea care duce la Dumnezeu Tatăl. Abordarea ignaţiană nu este aşadar niciodată o problemă solitară „Dumnezeu-şi-cu-mine”, şi nici nu este o formă de spiritualitate care să insiste pe „Dumnezeu singur”. Este o formă de spiritualitate care întotdeauna se întrupează şi în felul acesta ne conduce înapoi în lume.

În calitate de persoane care prin Botez am devenit membre ale trupului lui Cristos, trebuie să recunoaştem că Dumnezeul nostru este acum uman, acum în spaţiu şi în timp, un Dumnezeu care, prin Maica Sa, Maria, a venit atât de aproape încât a devenit unul dintre noi. Dumnezeu nu mai este pur şi simplu „undeva acolo”, Dumnezeu ne înconjoară şi suntem chemaţi, aşadar, să îl găsim în toate! Ca să îi dăm voie lui Dumnezeu să pătrundă în experienţa noastră de zi cu zi, trebuie să facem ca sufletele noastre să crească. Iată de ce Sf. Ignaţiu leagă dorinţele de darul spiritual al mărinimiei noastre, de sufletul nostru mare. Numai o persoană cu suflet mare va fi suficient de „mare” încât să trăiască deasupra la orice ranchiună sau gelozie, în unire cu Duhul Sfânt şi nu cu meschinăria şi micimea proprie.

Nu cu foarte mult timp în urmă, Papa Francisc şi-a demonstrat spiritualitatea ignaţiană predicând tocmai despre acest aspect. Sfântul Părinte a spus: „Creştinul are suflet mare; el nu poate fi nici sfios, nici temător; creştinul este mărinimos. Şi mărinimia este virtutea suflului, virtutea celui care merge totdeauna înainte, cu spiritul plin de Duhul Sfânt. Bucuria este un har pe care îl cerem de la Domnul. În aceste zile, o facem în mod special, fiindcă Biserica este invitată şi ne invită la rândul ei să cerem bucuria şi de asemenea dorinţa – fiindcă ceea ce propulsează viaţa creştinului înainte este dorinţa. Cu cât mai mare este dorinţa noastră, cu atât mai mare va fi bucuria noastră. Creştinul este un om al dorinţei – întotdeauna doreşte tot mai mult pe cărarea vieţii. Îi cerem Domnului acest har, acest dar al Duhului Sfânt: bucuria creştină. Departe de suferinţă, departe de simpla distracţie… bucuria creştină este cu totul altceva. Este un har pe care trebuie să-l cerem.”

Domnul ne-a dat dorinţele şi vrea să ni le împlinim cu ajutorul şi în pacea Lui; El vrea să creştem în cunoaşterea Lui şi să ne îndreptăm spre El toate năzuinţele şi speranţele noastre. Mulţi dintre noi ne temem să avem încredere în inima noastră, şi de aceea trebuie să îl rugăm pe Duhul Sfânt să ne înveţe. Mulţi dintre noi au încă o atitudine rezervată faţă de Dumnezeu, considerându-l drept cineva care nu este interesat de experienţele noastre de zi cu zi, dar care se bucură atunci când îi oferim fapte pioase sau sacrificii dureroase. Mulţi dintre noi trăiesc drept quasi-budişti, care cred că trebuie să ne punem în umbră şi să îndepărtăm orice dorinţă din inimi.

Ce-ar fi însă dacă în cursul acestei veri am încetini puţin ritmul, ne-am uita la cei care stau cu noi la masă, am auzi vocile în curte, am simţi mirosul grătarului, am gusta fructele proaspete şi i-am mulţumi lui Dumnezeu pentru că ne-a făcut aşa cum ne-a făcut – cu toate experienţele, iubirile, familia şi prietenii noştri. Despre aceasta este vorba în creştinism: să îl recunoaştem pe Dumnezeul iubirii, întrupat în circumstanţele umane şi concrete ale vieţii pe acest pământ. Acest lucru ni-l spune tradiţia Bisericii: „Caută-ţi bucuria în Domnul / şi El va asculta cererile inimii tale” (Psalm 36(37),4).

One Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *