Avortul: Legalizarea lui (II)

Teme: Bioetică.
Etichete: .
Publicat la 20 iulie 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Isidor Chinez
Sursa: Isichi.WordPress.com

Legalizarea avortului

Legalizarea avortului

Acest articol reprezintă a patra parte (din patru) în care am împărţit un amplu material semnat de pr. Isidor Chinez şi folosit ca suport de curs la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi.

3) Problemele etice ridicate de legalizarea avortului

Problemele etice pe care le ridică legalizarea avortului sunt două: obiecţia de conştiinţă şi formele de cooperare la avort, examinate atent şi de Evangelium vitae.

a) Obiecţia de conştiinţă

O lege care legitimează avortul încetează să mai fie o adevărată lege civilă care obligă din punct de vedere moral. „Avortul şi eutanasia sunt aşadar crime pe care nici o lege umană nu poate pretinde să le legitimeze. Legi de acest fel nu numai că nu creează nici o obligaţie pentru conştiinţă, ci dimpotrivă, determină obligaţia gravă şi precisă de a li se împotrivi prin obiecţia de conştiinţă” (EV 73).

Datoria de a refuza ascultarea de o lege care impune sau chiar autorizează numai acţiuni neoneste a făcut parte nu numai din învăţătura creştină, dar încă înainte, din morala veterotestamentară ca şi din morala păgână. Se poate spune că face parte din orice etică simplu umană.

Obiecţia de conştiinţă este veche ca datorie, în schimb este recentă legătura sa cu dreptul, ca şi componentă esenţială a dreptului la libertatea de conştiinţă.

Acest drept este formulat astfel în Declaraţia universală a drepturilor omului din 1948: „Fiecare individ are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie”. Conţinutul acestei libertăţi şi-a găsit o formulare sintetică şi fericită în declaraţia Dignitatis humanae a Conciliului Vatican al II-lea: „În materie religioasă, nimeni să nu fie constrâns să acţioneze împotriva conştiinţei sale şi nimeni să nu fie împiedicat să acţioneze conform conştiinţei sale, în particular şi în public, atât singur cât şi asociat cu alţii, între limitele cuvenite”[25]. Ca toate celelalte drepturi umane, şi acesta nu provine din legile statale, ci izvorăşte din demnitatea oricărei persoane umane, iar statului îi revine numai datoria să-l recunoască, să-l respecte şi să-l facă respectat.

De această problemă s-au ocupat teologi, jurişti, bioeticieni. Cât priveşte Magisteriul, au fost mai ales Conferinţele Episcopale acelea care s-au ocupat în documentele lor despre avort şi legalizarea sa[26]. În documentele Magisteriului s-au făcut până aici doar câteva referinţe: În Declaraţia despre avortul procurat nu apare termenul „obiecţie de conştiinţă”, ci un scurt paragraf aminteşte obligaţia de „a nu asculta de o lege intrinsec imorală” şi de a „nu colabora cu aplicarea sa”[27]. Încă şi mai scurtă este referinţa pe care o găsim în următoarea instrucţie Donum vitae, la sfârşitul celei de a treia părţi despre „Morala şi legea civilă”: aici apare termenul „obiecţie de conştiinţă”, în faţa tuturor „legilor civile inacceptabile din punct de vedere moral”, cu simpla afirmare că ea „trebuie să fie ridicată şi recunoscută”[28].

Este decisivă reluarea şi amplificarea argumentului în Evangelium vitae. Îl găsim dezvoltat la numerele 73-74, imediat după evaluarea morală a legalizării avortului, reluat apoi pe scurt la numărul 89 în cadrul indicaţiilor cu privire la modurile concrete de a „sluji Evanghelia vieţii”.

Problema obiecţiei de conştiinţă se intersectează cu colaborarea la avort la două niveluri: cel legislativ (EV 73) şi cel executiv (EV 74). De fapt obiecţia de conştiinţă nu este altceva, în esenţă, decât refuzul de a lua parte, de a colabora la avort. Dar despre această colaborare vom vorbi mai târziu.

Cu privire la obiecţia de conştiinţă ca datorie, enciclica este categorică în a afirma că este vorba despre o „obligaţie gravă şi precisă”. Nu suntem în faţa unei opinii a teologilor, ci în faţa unei învăţături clare a Magisteriului pontifical. Opiniile contrare nu pot fi adoptate, deci, de cei care fac parte din comunitatea eclezială şi desfăşoară activităţi legate de săvârşirea avortului.

Pentru toţi este valabil principiul general: bonum faciendum, malum vitandum. De aceea, toţi aceia care, depăşind cortina fumegândă creată în societatea noastră în jurul avortului, îi percep în lumina raţiunii iliceitatea gravă şi absolută, şi prin urmare ilegitimitatea oricărei legi care autorizează săvârşirea lui, nu pot să nu perceapă în mod clar şi convingător exigenţa etică de a ridica obiecţie de conştiinţă, dacă desfăşoară vreuna din acele activităţi care presupun şi participarea la executarea avorturilor.

Cât priveşte obiecţia de conştiinţă ca drept, enciclica, în afară de faptul că afirmă exigenţa ca ea să fie „prevăzută şi protejată de însăşi legea civilă”, arată că trebuie ţinut cont de elementele pe care experienţa acestor ani a scos-o în evidenţă în diferite ţări care au legalizat avortul. De aici câteva precizări speciale:

1) Înainte de toate extinderea obiecţiei, şi a recunoaşterii sale juridice, chiar în cazul acelor acte care constituie „faza consultativă” în drumul care conduce la avort. De fapt, sunt multe ţările în care legea stabileşte o serie de proceduri, între momentul în care o mamă îşi exprimă cererea de a avorta copilul şi momentul în care va putea fi făcut avortul. Sunt cunoscute discuţiile care au fost cu privire la liceitatea participării sau nu a obiectorului de conştiinţă la acele proceduri pe care enciclica le indică prin expresia „fază consultativă”. Implicit, dar clar, teza Magisteriului în această privinţă este aceea de iliceitate (EV 74).

2) Alt amănunt în această materie este afirmaţia exigenţei ca dreptul la obiecţia de conştiinţă să fie într-adevăr protejat, aşa încât cel care îl exercită să nu fie în nici un fel penalizat şi nici să nu aibă de suportat daune pe plan legal, disciplinar, economic şi profesional, cum ar fi excluderea dintr-un post sau promovarea în structurile sanitare, pierderea postului deja ocupat şi alte discriminări (cf. EV 74).

3) Un alt aspect al obiecţiei de conştiinţă de ridicat în formă legală este acela care priveşte subiecţii, adică: cui trebuie să-i recunoască legea dreptul de a ridica obiecţia de conştiinţă. În Evangelium vitae sunt indicaţi: „medicii”, „operatorii sanitari”, „responsabilii instituţiilor spitaliceşti, clinicile şi casele de îngrijire” (EV 74); se limitează, deci, la aceia care în măsură evident mai proximă şi directă pot fi chemaţi să coopereze la executarea avorturilor, dar pot fi şi alţii incluşi aici prin analogie: consultorii familiari, judecătorii tutelari cărora le este rezervată autorizaţia pentru avort (în cazul unei minore)…

b) Complicitate şi responsabilitate

1) Responsabilitatea personală a mamei. Se pune mai întâi problema responsabilităţii subiectului care face avortul. Este chemată în cauză mama copilului care „uneori, tocmai ea, mama, este aceea care decide şi îi cere suprimarea şi chiar o săvârşeşte” (EV 58). Comportamentul său, de cele mai multe ori nu poate fi redus pur şi simplu la o voinţă nebună de a ucide, pentru că în majoritatea cazurilor aceea care face avort acţionează în vederea unui scop diferit, adesea motivat de probleme reale. De aceea „alegerea avortului îmbracă pentru mamă un caracter dramatic şi dureros” pentru că:

– hotărârea ei de a scăpa de rodul zămislirii este luată nu totdeauna din motive pur egoiste şi de comoditate, ci pentru că se doreşte salvarea unor bunuri însemnate, cum ar fi propria sănătate sau un nivel demn de viaţă pentru ceilalţi membri ai familiei;

– uneori există teama că cel care se va naşte va avea asemenea condiţii de viaţă încât s-ar părea că ar fi mai bine pentru el să nu se nască.

„Totuşi, aceste raţiuni şi altele asemănătoare, oricât de grave şi dramatice, nu pot justifica niciodată suprimarea deliberată a unei fiinţe umane nevinovate” (EV 58).

Această decizie a mamei nu poate să justifice acţiunea avortivă şi impune, în primul rând, necesitatea unei atitudini clare în a judeca actul ca ilicit fără a ne lăsa duşi defalse raţiuni de milă, pe de altă parte, însă, cere un efort de înţelegere şi de caritate faţă de cel păcătos. Este vorba de a verifica mai presus de toate conştienţa şi libertatea femeii gravide care decide să avorteze. Gravitatea actului, desigur, ne induce în mod prudent să gândim că responsabilitatea sa trebuie presupusă a priori, totuşi nu se poate exclude faptul că această responsabilitate a ei poate fi atenuată, mai ales din cauza condiţionării care ar putea proveni dintr-o stare confuzională creată de un cumul de sentimente şi de nelinişti care o doboară.

2) Responsabilitatea personală a tatălui, care este soţul femeii gravide, atunci când sunt căsătoriţi, dar poate fi oricare alt bărbat, atunci când copilul este conceput în afara căsătoriei. Întrucât este rod al actului sexual, suprimarea noii vieţi cheamă în cauză responsabilitatea deplină a celor care au pus condiţiile umane pentru ca să fie conceput. Tatăl nu poate să decline responsabilitatea deciziei pe conştiinţa mamei. Responsabilitatea este dublă. Refuzarea obligaţiilor faţă de viaţa care se naşte şi acceptarea împărtăşită a alegerii avortive este mai mult decât o simplă cooperare formală[29]. Susţinerea morală şi psihologică dată de soţ femeii care se gândeşte la avort ca soluţionare a problemei sale, apare adesea ca indispensabilă. „În deciderea morţii copilului încă nenăscut (…) în primul rând poate fi vinovat tatăl copilului, nu numai atunci când în mod expres o împinge pe femeie la avort, ci şi când îi favorizează indirect o asemenea decizie pentru a o lăsa singură în faţa problemelor gravidităţii” (EV 59).

3) Alţi responsabili din contextul familial. „Nu trebuie trecute sub tăcere nici îndemnurile care vin uneori de la contextul familial mai larg şi de la prieteni. Nu rareori femeia este supusă unor presiuni atât de puternice încât se simte psihologic constrânsă să cedeze avortului: e neîndoielnic că în acest caz responsabilitatea morală apasă îndeosebi asupra acelora care în mod direct sau indirect au silit-o să avorteze” (EV 59).

4) Responsabilitatea lucrătorilor sanitari. „Răspunzători sunt şi medicii şi personalul sanitar, atunci când pun în slujba morţii competenţa dobândită pentru promovarea vieţii” (EV 59). Există un şir lung de persoane care intervin pe scena avortului de la faza propiectării sale până la aceea a executării: la ei se referă denumirea comună deoperator sanitar. Aici intervine aplicarea principiului cooperării atât la nivel consultativpentru cel care cooperează consiliind şi invitând femeia să avorteze, cât şi la nivelchirurgical, pentru cel care împlineşte acţiunea sa profesională executând avortul. În practică, cei care intervin într-o decizie avortivă sunt: asistentul social, psihologul, echipa de medici şi „în măsura în care depinde de ei, administratorii structurilor sanitare utilizate pentru practicarea avorturilor” (EV 59). Este vorba de o cooperare pe care Codul de Drept Canonic – atunci când vorbeşte despre cazurile în care încălcarea normei este legată de excomunicare – o numeşte necesară, adică, nu s-ar face avort dacă nu ar fi acea prestare specială de ajutor[30].

5) Responsabilitatea legislatorilor. „Dar responsabilitatea îi implică şi pe legislatorii care au promovat şi aprobat legi abortive” (EV 59). Apariţia legalizării avortului poartă cu sine printre altele apariţia unor noi forme de cooperare, şi aceasta la un nivel dublu: cel legislativ, în pregătirea, discutarea şi aprobarea unei legi, şi cel executiv, în efectuarea avorturilor. Distincţia dintre cele două nivele este făcută deja şi de Declaraţia despre avortul procurat, unde se afirmă că nimeni „nu poate participa la o campanie de opinie în favoarea unei astfel de legi, nici să-i acorde sufragiul propriului vot. Nici nu va putea să colaboreze la aplicarea ei”[31]. La rândul său enciclica recunoaşte că: „Introducerea unor legislaţii nedrepte îi pune adesea pe oamenii corecţi din punct de vedere moral în faţa unor dificile probleme de conştiinţă în materie de colaborare” (EV 74).

Pentru soluţionarea multor astfel de probleme este important, şi adesea suficient „a recurge la principiile generale cu privire la colaborarea la acţiuni rele” (EV 74), principii cu o puternică tradiţie în teologia morală. În baza lor, însă, nu s-a ajuns a găsi soluţii împărtăşite în linişte la unele dintre noile probleme, legate mai direct cu faptul nou al legalizării avortului.

O problemă cu adevărat foarte recentă s-a pus în domeniul activităţii legislative: în unele ţări care de ani de zile se legalizase avortul „apar semne de răzgândire” (EV 73) chiar în rândul forţelor politice care mai înainte promovaseră o legislaţie foarte permisivă. Obiectivul este nu acela al abrogării legii, ci de a o face mai restrictivă. În alte ţări care nu au legalizat încă avortul, există cazul discutării în parlament a două proiecte de lege, unul mai permisiv şi altul mai restrictiv. În faţa celor două situaţii, enciclica notează că „astfel de cazuri nu sunt rare” (EV 73).

Problema etică ce se pune este dacă membrilor parlamentului le este permis să-şi dea votul favorabil propunerilor de modificare în sens restrictiv a unei legi care, deşi îmbunătăţită, rămâne totuşi o lege nedreaptă, sau să voteze o lege mai puţin permisivă şi ea nedreaptă. Soluţia propusă de enciclică este aceea de liceitate, dar cu condiţii precise, care pot fi schematizate astfel:

– imposibilitatea reală a alternativei de abrogare a legii existente, sau împiedicarea introducerii unei legi favorabile avortului;

– greutatea determinantă a voturilor în cauză pentru aprobarea legii mai puţin permisive, sau modificării în sens restrictiv a legii în vigoare;

– reafirmarea clară şi publică a împotrivirii faţă de orice lege care autorizează avortul. Motivaţia judecăţii liceităţii voturilor favorabile în prezenţa acestor condiţii este formulată astfel: „Făcând astfel, (parlamentarul) nu colaborează ilicit cu o lege nedreaptă, ci face o încercare legitimă şi necesară [în original este: oportun] de a-i limita aspectele criminale” (EV 73).

„aequus opportunusque”. Nu este superfluu a nota că traducerea italiană a transformat incorect în obligatoriu (în italiană: „doveroso„), ceea ce în textul original, latin este „oportun„. Nu este o diferenţă prea mică în a spune că o alegere este „oportună” sau că este „necesară”. O alegere „necesară” este prin ea însăşi obligatorie, şi a nu o face este ilicit. În schimb dacă este doar „oportună”, rămâne o margine de discreţionalitate persoanelor care, în baza unei evaluări atente a situaţiei concrete, pot să maturizeze o alegere diferită în mod licit. Iar aceasta se poate verifica în politică destul de des.

6) O responsabilitate generală „nu mai puţin gravă” cu „o dimensiune puternic socială” (EV 59) se referă la:

– cei care au favorizat răspândirea unei mentalităţi de permisivitate sexuală şi dispreţuire a maternităţii;

– cei care ar fi trebuit să asigure – şi nu au făcut-o – politici familiale şi sociale eficiente în sprijinul familiilor, mai ales al celor numeroase sau cu dificultăţi economice şi educative speciale;

– instituţiile internaţionale, fundaţiile, asociaţiile care luptă sistematic pentru legalizarea şi răspândirea avortului în lume constituind astfel „o « structură de păcat »împotriva vieţii umane încă nenăscute” (EV 59).

(Isidor Chinez, Curs de bioetică. Responsabilitatea faţă de viaţa umană [curs pentru studenţii de anul V], ITRC, Iaşi 2009).

Note
[25] CONCILIUL VATICAN AL II-LEA, Declaraţia despre libertatea religioasă Dignitatis humanae, 2.
[26] O amplă dezvoltare a argumentului este făcută într-un document al Conferinţei Episcopale Italiene, instrucţia La comunità cristiana e l’accoglienya della vita umana nascente (18 dicembre 1978) în Notiziario CEI, 10 (1978) 149-170
[27] CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Declaraţia despre avortul procurat (18.11.1974), 22.
[28] CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Instrucţia despre rspectul faţă de viaţa umană care se naşte şi demnitatea procreaţiei, Donum vitae (22.02.1987), III.
[29] Cooperarea formală este definită în raport cu acţiunea şi intenţia unui agent secundar (care nu este agent principal). În cazul de faţă este foarte greu a distinge în mod adecvat care este agentul principal. De aceea, sub profil moral, trecând peste consideraţiile de ordin emotiv, tatăl colaborează la avortul mamei în acelaşi mod în care mama cooperează la avort cu tatăl. Poate ar fi mai bine spus că subiectul pentru avort este cupulul sau familia (Cf. S. BASTIANEL – C. ZUCCARO, Moralità personale e vita fisica dell’uomo, Editrice Pontifica Università Gregoriana, Roma 1994, 175. Despre cooperare se poate vedea K. DEMMER, Christi vestigia sequentes. Appunti di Teologia Morale Fondamentale, PUG, Roma 19922, 312-319)
[30] Cf. Codul de Drept Canonic, can. 1398 şi 1329 § 2.
[31] CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Declaraţia cu privire la avortul procurat, 22.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *