Simţul credinţei

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Serge-Thomas Bonino
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: L'Osservatore romano, 21 iunie 2014

Simţul credinţei

Simţul credinţei

La Assisi, la 4 octombrie 2013, papa Francisc i-a invitat pe păstori „să meargă cu poporul”, specificând „uneori în faţă, uneori la mijloc şi uneori în spate. În faţă, pentru a conduce comunitate; în mijloc, pentru a o încuraja” şi în spate „pentru că poporul are «fler»! Are fler în a găsi noi căi pentru drum, are sensus fidei, cum spun teologii”.

Pontifului îi place să facă referinţă la acest instinct supranatural (sensus fidei) pe care-l posedă poporul lui Dumnezeu. Vede în el o resursă fundamentală pentru vestirea Evangheliei. Despre această temă Comisia Teologică Internaţională publică, la sfârşitul celei de-al optulea cincinal al său, un document intitulat Sensus fidei în viaţa Bisericii şi disponibil în mai multe limbi pe paginile internet ale comisiei din situl Sfântului Scaun (www.vatican.va).

Documentul răspunde la un obiectiv dublu. În primul rând, ia poziţie cu privire la o noţiune tradiţională care a fost reevaluată de Vatican II, la răscrucea dintre ecleziologia reînnoită din Lumen gentium şi teologia fundamentală din Dei verbum. Confirmând rolul de neînlocuit al magisteriului în transmiterea credinţei, conciliul a voit să depăşească dihotomia simplistă dintre o Biserică ce învaţă (ierarhia) şi una care în mod pasiv primeşte învăţăturile (credincioşii). A amintit că, poporul lui Dumnezeu în ansamblul său, cu impulsul Duhului adevărului, ia parte la funcţia profetică a lui Isus Cristos şi se bucură de o infailibilitate in credendo, aşa încât consensus al ansamblului credincioşilor constituie o mărturie dată credinţei apostolice.

Recenta consultare a Bisericilor particulare în vederea Sinodului extraordinar despre familie se sprijină tocmai pe convingerea că ansamblul poporului lui Dumnezeu, graţie simţului credinţei, este capabil să discearnă care sunt căile Evangheliei pentru ziua de astăzi. Dar nu toate opiniile care circulă printre cei botezaţi derivă din sensus fidei, aşa încât al doilea obiectiv al documentului este tocmai acela de a propune criterii pentru a discerne sensus fidelium autentic şi a respinge contrafacerile.

Pentru a obţine acest obiectiv dublu, documentul se împarte în patru capitole. Primul prezintă izvoarele biblice şi reparcurge istoria noţiunii de sensus fidei. Cele două capitole următoare tratează în mod mai sistematic natura şi manifestările sale. Este instinctul credinţei, înainte de toate al comunităţii (sensus fidei fidelium) şi apoi al fiecărui credincios îndeosebi în măsura în care participă la viaţa Bisericii (sensus fidei fidelis). Aceste două aspecte, personal şi eclezial, sunt inseparabile. Deci, al doilea capitol se referă la instinctul credinţei fiecărui credincios şi al treilea se dedică rolului lui sensus fidei în viaţa Bisericii, concentrându-se pe două tematici: valoarea sa în perspectivă şi apoi interacţiunea sănătoasă în cadrul triunghiului dintre sensus fidei, magisteriu şi teologie.

Capitolul al patrulea constituie punctul culminant al documentului doarece, bazându-se pe ceea ce s-a spus anterior, încearcă să răspundă la întrebarea: cum se poate, în zgomotul opiniilor, să se discearnă realitatea lui sensus fidei? De fapt, nu este rar să se invoce sensus fidelium pentru a justifica o rezistenţă la anumite învăţături ale magisteriului, dar nu se poate considera ca o exprimare a lui sensus fidei orice opinie, oricât ar fi de majoritară aritmetic, deoarece „în universul mental concret al credinciosului, intuiţiile corecte ale lui sensus fidei pot să fie amestecate cu diferite opinii pur umane” (nr. 55).

Cum se alege? Criteriul este dublu. Există un criteriu obiectiv: conformitatea cu tradiţia apostolică. O convingere care nu se poate prezenta ca o dezvoltare omogenă a credinţei apostolice nu poate exprima sensus fidelium. Însă documentul se ocupă mai ales de criteriile subiective, adică de calităţile cerute de la credincioşi pentru ca să fie cu adevărat „subiecţi” ai lui sensus fidelium. Aceste criterii se rezumă într-un singur cuvânt: eclezialitate, adică participare activă la viaţa Bisericii.

Aceste criterii de discernământ trebuie aplicate la două realităţi importante. Înainte de toate documentul subliniază că religiozitatea populară, chiar dacă trebuie să fie mereu evanghelizată şi făcută mai „eclezială”, constituie o exprimare privilegiată a simţului credinţei. Se ocupă apoi de raporturile dintre simţul credinţei şi opinia publică. Opinia publică este fără îndoială esenţială pentru funcţionarea societăţilor democratice întemeiate pe suveranitatea populară. Însă, deşi Biserica recunoaşte valorile democraţiei, este clar că niciun model politic secular ar putea să determine structura sa şi nici viaţa sa internă.

Opinia publică, deşi are un loc propriu în Biserică, nu poate deci să desfăşoare în ea acelaşi rol ca în societăţile seculare. În afară de asta, istoria demonstrează că sensus fidei autentic a fost adesea sprijinit de o „mică turmă” fidelă faţă de învăţăturile evanghelice. Oricum ar fi, „a-i consulta pe credincioşi”, conform unei formule clasice al lui John Henry Newman, este o practică sănătoasă şi tradiţională care contribuie la vitalitatea unei Biserici care vesteşte Evanghelia.

Posted in Teologie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *