„Sensus fidei” în documentul Comisiei Teologice Internaţionale

Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Paul McPartian
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: L'Osservatore romano, 25 iunie 2014

Isus Cristos

Isus Cristos

Ioan al XXIII-lea s-a rugat ca, prin harul Duhului Sfânt, Conciliul al II-lea din Vatican să poată fi „noi Rusalii” pentru Biserică, inspirând-o şi echipând-o pentru a proclama Evanghelia cu vigoare reînnoită în lumea modernă. Conciliul a învăţat în mod oportun că poporul lui Dumnezeu, în totalitatea sa, participă la slujirea profetică a lui Cristos (Lumen gentium, nr. 12). Toţi credincioşii, uniţi în comuniune de acelaşi Duh Sfânt, dau mărturie în mod activ despre Cristos în modurile lor: nimeni nu este pasiv. Duhul dăruieşte tuturor „un simţ supranatural al credinţei”, un instinct pentru ceea ce într-adevăr aparţine Evangheliei, adică sensus fidei, prin intermediul căruia credincioşii în totalitatea lor nu numai că aderă la credinţă, ci pătrund în ea prin reflecţie şi rugăciune şi o aplică în viaţa zilnică (Lumen gentium, nr. 12). De aceea sensus fidei nu trebuie înţeles numai în mod reactiv, ca mijloc prin care credincioşii recunosc adevărul lui Dumnezeu atunci când le este predicat, dar şi în mod proactiv: permite credincioşilor să aprofundeze şi să înţeleagă Evanghelia care trăieşte în inima lor şi îi determină să dea mărturie prin cuvinte şi prin acţiune.

Aşa cum afirmă Comisia Teologică Internaţională în noul său document Sensus fidei în viaţa Bisericii, sensus fidei „însufleţeşte viaţa credinţei şi conduce acţiunea creştină autentică” (nr. 70). Înţeles în mod corect, este o resursă vitală pentru viaţa şi misiunea Bisericii.

Al treilea capitol al documentului examinează diferite aspecte ale lui sensus fidei în viaţa Bisericii, amintind şi învăţătura Conciliului al II-lea din Vatican din Dei Verbum, conform căreia Scriptura şi tradiţia formează „un singur depozit sacru al cuvântului lui Dumnezeu încredinţat Bisericii”, adică „întregului popor sfânt, unit cu Păstori săi” (nr. 67; cf. Dei Verbum, nr. 10). Este de importanţă deosebită a înţelege natura raportului care există între păstori şi credincioşi în ceea ce priveşte credinţa şi învăţătura Bisericii (fără a uita niciodată că păstorii fac parte şi ei dintre credincioşi). Documentul afirmă că „credincioşii în general, păstorii şi teologii, au cu toţii un rol propriu de desfăşurat”, în timp ce Biserica îşi face pelerinajul său pe pământ, căutând să proclame în orice timp nou cuvântul mântuitor al lui Dumnezeu cu discernământul necesar, şi că „este nevoie de răbdare şi respect în interacţiunea lor reciprocă dacă sensus fidei trebuie să fie clarificat şi dacă se vrea să se realizeze o autentică conspiratio pastorum et fidelium” (nr. 70).

Cât priveşte raportul dintre sensus fidei şi magisteriu, documentul subliniază un dublu aspect. Înainte de toate, deoarece toţi credincioşii primesc de la Duhul Sfânt darurile pentru a edifica Biserica şi deoarece cu toţii împreună sunt purtătorii credinţei apostolice, magisteriul „trebuie să fie atent la sensus fidelium, glasul viu al poporului lui Dumnezeu” (nr. 74). După aceea, în virtutea darului lor şi al chemării lor speciale în sânul Bisericii, Papa şi episcopii pe bună dreptate hrănesc, educă, discern şi judecă cu autoritate autenticitatea lui sensus fidelium, adică dacă opiniile prezente printre credincioşi oglindesc în manieră autentică sensus fidelium şi sunt conforme tradiţiei apostolice (nr. 76-77).

Sensus fidelium este format şi modelat îndeosebi în Euharistie. Episcopii o prezidează ca mari preoţi şi învăţători, iar misterul credinţei este celebrat de toţi. În afară de asta, aici, în fond, încă de la începuturile creştinismului, învăţătura episcopilor şi a conciliilor, prin crezuri şi formule, a fost „primită” de credincioşi (nr. 75). Documentul acordă o atenţie specifică problemei fundamentale a „receptării”, prin intermediul căreia credincioşii recunosc şi acceptă învăţătura magisterială şi examinează eforturile necesare, din ambele părţi, când există dificultăţi în receptare (nr. 78-80).

Şi raportul dintre sensus fidei şi teologie este dublu. Sensus fidei este în realitate un locus pentru teologie; teologii depind de sensus fidelium deoarece credinţa studiată de teologie trăieşte în poporul lui Dumnezeu. Totuşi, teologii slujesc şi sensus fidelium, propunând criterii (ca în acest document) pentru discernământul său şi ajutându-i pe credincioşi în diferite moduri să cunoască, să înţeleagă şi să aplice credinţa lor (nr. 81-84). Al treilea capitol se încheie prezentând câteva referinţe specifice la sensus fidei în declaraţiile aprobate din punct de vedere ecumenic din ultimele decenii (nr. 85-86).

Recunoscând cât de „esenţial” este sensus fidei pentru viaţa Bisericii, al patrulea şi ultimul capitol al documentului examinează cu se pot discerne manifestările autentice ale lui sensus fidei, în special acolo unde există tensiuni de diferite tipuri şi „trebuie deosebit sensus fidei de simple exprimări de opinie populară, de interese particulare sau de spiritul timpului” (nr. 87). Documentul adoptă o metodologie foarte specială. Deoarece sensus fidei este în primul rând o realitate eclezială, adică instinctul prin intermediul căruia Biserica însăşi îl recunoaşte pe Domnul său şi trăieşte conform Evangheliei în cuvinte şi în acţiuni, documentul identifică şase dispoziţii care sunt necesare fiecărui credincios pentru a participa la comuniunea Bisericii şi, în acest mod, la sensus fidei. „Prima şi cea mai fundamentală” dintre aceste dispoziţii este participarea activă la viaţa Bisericii, adică la liturgie, la misiune şi la slujire. Membrii Bisericii trebuie să meargă împreună, cu o atitudine comun exprimată de fraza „sentire cum Ecclesia” (nr. 89-91). Alte criterii sunt: ascultarea atentă a cuvântului lui Dumnezeu, în spirit de recunoştinţă şi de laudă (nr. 92-94); deschidere la raţiune ca interlocutor fundamental al credinţei (nr. 95-96); şi o atenţie plină de bunăvoinţă faţă de învăţătura magisteriului Bisericii (nr. 97-98). Ca al cincilea criteriu documentul indică sfinţenia şi elementele sale distinctive al umilinţei, al libertăţii, al bucuriei şi al păcii, şi îi identifică pe sfinţi, şi îndeosebi pe Maria, ca „purtători de lumină a lui sensus fidei” (nr. 99-103). Al şaselea criteriu este edificarea Bisericii, întărindu-i pe alţii şi evitând ceea ce desparte (nr. 104-105).

Sunt diferite chestiunile practice şi pastorale care apar cu privire la sensus fidei şi de aceea documentul integrează lista sa de criterii cu o bogată reflecţie despre trei aspecte specifice: raportul dintre sensus fidei şi evlavia populară; raportul dintre sensus fidei şi opinia publică; modurile pentru a-i consulta pe credincioşi. Amintind de descrierea evlaviei populare pe care o oferă papa Francisc ca „manifestare a unei vieţi teologale însufleţite de acţiunea Duhului Sfânt care a fost revărsat în inimile noastre”, documentul afirmă că „evlavia populară provine din sensus fidei şi îl face cunoscut şi trebuie să fie respectată şi alimentată” (nr. 109-110; cf. Evangelii gaudium, nr. 125), şi interpretează învăţătura papei Francisc conform căruia în „evlavia populară (…) este subînţeleasă o forţă activ evanghelizatoare pe care n-o putem subevalua” deoarece este „lucrare a Duhului Sfânt”, tocmai ca o referinţă la sensus fidei (nr. 112; cf. Evangelii gaudium, nr. 126). Importanţa lui sensus fidei pentru noua evanghelizare este de fapt o temă care apare des în documentul Comisiei Teologice Internaţionale.

Diferenţa principală între sensus fidei şi opinia publică sau majoritară este că, în timp ce aceasta din urmă este o realitate sociologică de importanţă intrinsecă pentru activitatea politică democratică, prima este o realitate teologică intim unită cu darul credinţei şi cu viaţa Bisericii ca mister de comuniune care-şi primeşte propria constituţie de la Cristos (nr. 113-114). Trebuie făcută distincţie cu atenţie între cele două. Vocile laice trebuie să fie desigur respectate; în istoria Bisericii există timpuri în care, laicii, mai mult decât majoritatea episcopilor sau a teologilor, au fost cei care au susţinut adevărata credinţă (nr. 119). Totuşi, în istoria poporului lui Dumnezeu adesea a fost mai mult o minoritate decât o majoritate cea care a păstrat credinţa (nr. 118). Deoarece John Henry Newman a afirmat că „ansamblul credincioşilor este unul dintre martorii faptului că există tradiţia unei credinţe revelate”, este corect şi oportun ca păstorii Bisericii „să-i consulte” pe credincioşi, în sensul de a se informa despre ceea ce cred în realitate. Documentul conclude încurajând această consultare şi, de fapt, sprijinind „opinia publică”, în sensul unui schimb de gândire liberă, iubitoare şi reciproc respectuoasă între membri Bisericii. Acest schimb este un mijloc excelent pentru a sonda sensus fidelium şi este nevoie de structuri de consultare adecvate pentru ca Biserica să fie „vie şi vivace” (nr. 125-126).
Traducere apărută pe Ercis.ro.

Posted in Teologie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *