Patriarhul Abraham vorbeşte peste veacuri

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Mons. Vladimir Petercă
Sursa: Actualitatea creştină, iunie 2004

Abraham

Abraham

„Prin credinţă s-a supus Abraham, când a fost chemat să plece spre ţinutul pe care avea să-l ia drept moştenire şi a plecat neştiind încotro merge!” (Evr 11,8)

Autorul scrisorii către Evrei este, înainte de toate, un bun cunoscător al vechilor Scripturi, actualizându-le evenimentului cel nou şi fundamental pentru credinţa noastră, Isus Cristos. Într-adevăr, din nepreţuita comoară, care alcătuieşte şirul nesfârşit de oameni şi fapte minunate ale Vechiului Testament, Abraham este de departe personalitatea care vorbeşte şi astăzi cititorului dornic să cunoască istoria oamenilor de demult. În paginile Sfintei Scripturi putem afla tărie şi sprijin sufletesc, după exemplul acestor giganţi ai credinţei. În plus, Biblia ne dă prilejul să cunoaştem şi să înţelegem mai profund rolul mântuitor şi unic pe care l-a avut Isus din Nazaret în istoria mântuirii lumii şi a noastră. Abraham este, în acest sens, un exemplu care, în ciuda tuturor contradicţiilor vieţii, şi-a urmat neabătut chemarea. Vă îndemn din inimă să citiţi capitolele 12 până la 25 din cartea Genezei, unde ne este prezentată viaţa sa.
‹‹‹
Avram, căci aşa îl numeşte Biblia, este primul personaj istoric a cărui viaţă ne este relatată amănunţit. Numele său provine din limba ebraică şi înseamnă că „este mare ca şi tatăl său”, însă cuvântul Abraham este mai plin de semnificaţie pentru viaţa sa viitoare, el însemnând „tatăl unui popor numeros” (Gen 11,26; 17,5). Dumnezeu decide din propria-i iniţiativă schimbarea numelui: „nu te vei mai numi Avram, căci te fac tatăl multor popoare” (Gen 17,5). Schimbarea numelui avea loc la cei din vechime în împrejurări speciale. De obicei, numele se schimba atunci când începea o nouă misiune de viaţă. De asemenea, schimbarea numelui mai presupunea încă ceva foarte important. Cel ce dădea numele nou, cunoştea deja însăşi esenţa misiunii pe care o avea de îndeplinit de acum încolo. Prin urmare, între cel ce dădea numele, în cazul nostru, Dumnezeu, şi cel care îl primea, Abraham, se statornicea o relaţie intimă şi nouă. Biblia îl numeşte în paginile sale pe Abraham, simplu, „evreul”. El însă este originar din oraşul Ur din Caldeea, oraş situat la gurile Tigrului şi Eufratului. El pleacă pentru că în inima sa simte chemarea lui Dumnezeu. Face o primă oprire în oraşul Haran din Mesopotamia, iar de acolo merge mai departe coborând în Palestina şi oprindu-se mai întâi în partea centrală, în oraşele Sichem şi Bethel. Apoi îşi continuă călătoria plecând mai departe spre sudul Palestinei în oraşele Hebron şi Beerşeba.

Biblia ne prezintă mai multe date importante: originea (Gen 11,31), chemarea (Gen 12,1-3) şi alte aspecte din viaţa sa particulară (Gen 12,10-20; 20,7-11). În ceea ce priveşte originea sa, Biblia este destul de săracă: spune doar că Abraham „a ieşit din Ur, din Caldeea ca să meargă în Canaan”. Mult mai amănunţit ne vorbeşte despre chemarea sa, Dumnezeu cerându-i pur şi simplu să rupă cu familia şi rudele şi să plece într-o direcţie necunoscută: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău, şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta.” Acest text biblic a fost foarte des interpretat de exegeţi, în sens teologic, moral, istoric, psihologic sau spiritual. Dumnezeu începe o nouă etapă din viaţa patriarhului Abraham. El îl binecuvântează înainte de toate, aşa cum este cazul deseori în Biblie. Dumnezeu nu este numai unul care cere, El oferă mult şi răsplăteşte credinţa lui Abraham promiţându-i „că va face din el un neam mare” şi, prin urmare, în el „vor fi binecuvântate toate familiile pământului”(Gen 11,3).

În sfârşit, tot de viaţa particulară a lui Abraham ţin şi date precum frumuseţea persoanei şi rudelor sale, abilitatea sa ieşită din comun şi faptul că era ocrotit de Dumnezeu. În cartea Genezei 20,1-18 ne este prezentată discuţia purtată cu regele Abimelec, prilej cu care Biblia subliniază şi alte calităţi pe care Abraham le poseda din plin. De fapt, în aceste rânduri, se face referinţă la conştiinţa oamenilor: aceştia acceptau minciuna, viaţa bărbatului preţuia mult mai mult decât onoarea femeii. Pentru ca regele Abimelec să scape de pedeapsa lui Dumnezeu, el îi dăruieşte „oi şi boi, robi şi roabe” şi, în plus, îi dăruieşte lui Abraham o mie de arginţi, ca „o dovadă de cinste faţă de toţi cei ce sunt cu el, aşa că înaintea tuturor el va fi fără vină” (Gen 20,14.16).
‹‹‹
Patriarhul Abraham a fost un om al bunei înţelegeri. El s-a împăcat cu toţi, nu a fost certăreţ, nu a căutat să profite de pe urma altora. A fost un om drept, cinstit şi temător de Dumnezeu. A avut încredere numai în Domnul şi nu a fost niciodată dat uitării sau dezamăgit. Dumnezeu însuşi a făcut cu Abraham un legământ sfânt: „Iată, eu însumi fac legământul meu cu tine: vei fi părintele unui popor mare!” (Gen 17,4). Dumnezeu i-a răsplătit fidelitatea făcându-i o promisiune plină de curaj, pe care nu şi-o va retrage niciodată, căci Dumnezeu este întotdeauna credincios făgăduinţelor sale.

Ne întoarcem la cuvintele de început luate din scrisoarea către Evrei, atât de mângâietoare pentru noi astăzi. „Credinţa este adeverirea celor sperate şi dovada lucrurilor nevăzute. Datorită credinţei cei din vechime au avut o bună mărturie!” (Evr 11.1-2). Într-adevăr, cuvântul care merită o atenţie specială este adeverire sau temei, acea încredere de nezdruncinat pe care Abraham a avut-o întotdeauna faţă de Dumnezeu, care l-a chemat la credinţă. Omul credinţei, asemenea lui Abraham, este mereu în căutare, ştiind că această căutare va avea un sfârşit fericit.



Posted in Biblic and tagged .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *