Noi toţi „suntem” comunicare

Teme: Media.
.
Publicat la 1 iunie 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Chiara Giaccardi
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: SIR, 30 mai 2014

Selfie

Selfie

În mesajul său pentru a 48-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale ("Comunicarea în slujba unei culturi autentice a întâlnirii"), papa Francisc ne oferă cel puţin trei indicaţii preţioase: una epistemologică, una ontologică şi una metodologică.

Prima se referă la "condiţiile de a gândi" comunicarea astăzi.

Să ne gândim de exemplu la web: cea mai mare parte a reflecţiilor se situează ori pe versantul pesimismului (lucrul pe care tehnica ni l-a luat) ori pe cel al euforiei (tehnica drept soluţie a oricărei probleme). Ambele sunt în parte adevărate şi în parte greşite: dar este imposibil a ieşi din alternativă apocaliptici/integraţi dacă se rămâne în paradigma tehnicii.

În schimb revoluţia pe care ne-o propune papa Francisc este una copernicană, care ne eliberează de alternativele false şi care printre altele poate (şi ar trebui) să fie extinsă la alte domenii care se "tehnicizează" tot mai mult: de la economie la politică şi chiar la instruire.

Afirmaţia crucială este următoarea: "în definitiv, comunicarea este o cucerire mai mult umană decât tehnologică". A reveni de la planul tehnologic la cel antropologic înseamnă a valoriza tehnica ("operele minunate ale geniului umane", Inter mirifica 1) însă fără a o absolutiza: adică ţinând cont de faptul că "tehnica nu este niciodată numai tehnică" (Caritas in veritate, 69).

Mutarea de la tehnologic la antropologic deschide deci noi orizonturi de înţelegere. Şi aici venim la al doilea punct: mesajul ne spune ceva despre "cine este omul", despre ontologia sa. Putem să-l rezumăm astfel: omul este o fiinţă comunicantă, iar comunicarea se realizează în proximitate.

Dacă omul este după imaginea creatorului său şi dacă Dumnezeu este treime (comuniune în diferenţă), şi dacă Tatăl se comunică în Fiul, care la rândul său se dă pe sine însuşi pentru noi, atunci comunicarea nu este o acţiune printre atâtea, ci modul de a fi în relaţie care mai mult decât oricare altul exprimă umanitatea noastră. "Persoana trăieşte mereu în relaţie. Vine de la alţii, aparţine altora, viaţa sa devine mai mare în întâlnirea cu alţii" (Lumen fidei, 38).

Noi, aşadar, nu "facem" comunicare: "suntem" comunicare.

Dar nu tot ceea ce este numit cu acest nume contribuie cu adevărat la plinătatea umană. Pentru a ne orienta papa Francisc ne prezintă o icoană, aceea a samariteanului, pe care deja Paul al VI-lea o indicase ca paradigmă a spiritualităţii Conciliului al II-lea din Vatican.

Această imagine ne spune că a comunica este înainte de toate a întâlni şi că însăşi credinţa se naşte din întâlnire. Prin icoana samariteanului ne este oferită o metodă: prima mişcare a comunicării nu este mesajul, ci întâlnirea. O întâlnire care transformă pe cel de departe în aproape, reducând distanţele, mai ales pe cel simbolice: câte ziduri invizibile construim în fiecare zi, care ne împiedică să-i vedem pe alţii! Cam ca preotul şi levitul, care deşi privindu-l pe cel rănit nu-l văd, fiind cuprinşi în întregime de propriul rol, de propriile activităţi, de convenţiile sociale care îi fac îndepărtaţi şi pe vecini.

Întâlnirea, cum o definea Romano Guardini, este un "început viu", un moment de reciprocitate şi noutate pentru toţi. Este un cuvânt-cheie, foarte legat de un altul, şi el crucial în vocabularul pastoral al papei Francisc: milostivirea ("milostivirea este cea mai mare dintre toate virtuţile", Evangelii gaudium, 37).

Întâlnirea este o faţă-în-faţă şi o inimă-la-inimă. Întâlnesc dacă îmi las atinsă inima, care este mereu un pic împietrită sau cel puţin adormită, şi las ca să se înduioşeze: şi atunci încep să mă schimb. În fond, orice întâlnire este o mică sau mare con-vertire: de fapt pentru a putea merge în întâmpinarea altuia se schimbă drumul, exact cum face samariteanul.

Poate fi atins celălalt ("dacă nu l-ai atins nu l-ai întâlnit" spusese papa Francisc cu privire la cel sărac) numai dacă mai întâi ne-am lăsat atinsă inima de către el. Aşa ne putem apropia şi această reducere a distanţelor în grijă este mesajul cel mai important. Întâlnirea este în acelaşi timp medium (fără a mă apropia nu pot să comunic) şi mesaj ("sunt cu tine") numai atunci suntem credibili în cuvintele noastre, pentru că mesajul cel mai important deja l-am transmis.

A deveni aproapele: pentru că aproapele nu este o categorie socială, ci este celălalt care ne interpelează. Suntem noi care "devenim aproapele". Ne amintim că Isus în parabola răstoarnă întrebarea "cine este aproapele meu?" în "cine a devenit aproapele?".

Aşadar comunicarea, care nu este un act ci o relaţie care ne constituie ca fiinţe umane, trece mai întâi de la inimi şi apoi de la minţi, de la gesturi şi nu numai de la cuvinte. Şi întâlnirea devine şi condiţie a credinţei: "credinţa este o întâlnire cu Isus şi noi trebuie să facem acelaşi lucru pe care-l face Isus: să-i întâlnim pe ceilalţi" (veghe Rusalii 18 mai 2013).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *