Noe, un nou început

Teme: Biblic.
.
Publicat la 9 iunie 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Paul Maiberger
Traducere: pr. Anton Dancă
Sursa: ProFamilia.ro

Noe

Noe

Numele său înseamnă „odihnă”, dar originea sa ebraică nu este sigură. În Vechiul Testament acest nume este raportat, printr-un joc de cuvinte, la verbul „niham”, care înseamnă „a consola”. Tatăl i-a dat numele de „Noe” pentru că „acesta ne va mângâia (literal, „ne va face să respirăm”) în munca noastră şi în osteneala mâinilor noastre, datorită solului pe care Dumnezeu l-a blestemat!” (Gen 5, 29). Aici este clară referinţa la faptul că Noe, primul viticultor într-o lume dezorientată, a dăruit oamenilor drept mângâiere vinul „care înveseleşte inima omului” (Ps 104,15) şi ajută la „uitarea necazurilor” (Prov 31,6 ş.u., Sir 31,27).

Sfârşitul unei epoci şi noul început

Noe este la cumpăna dintre două epoci. Este ultimul din seria celor zece patriarhi antediluvieni, care începe cu Adam şi se încheie cu potopul, şi ca supravieţuitor al acestei catastrofe universale, este proto-părintele unei noi familii umane, a cărei epocă se extinde până la Avram. În timpul lui Noe, păcatul care de la Adam şi Eva s-a răspândit şi s-a agravat tot mai mult, a atins punctul său maxim. Toate gândurile şi faptele oamenilor erau rele şi pământul era plin de violenţă. Pentru că pământul era „corupt”, Dumnezeu a hotărât să îl „corupă”, cum spune Scriptura printr-un joc de cuvinte, vorbind despre pedeapsa divină ca urmare a păcatului omenesc. Numai Noe era drept şi fără pată: „era drept şi neprihănit între oamenii timpului său şi mergea pe calea Domnului” (Gen 6, 9). Din acest motiv a aflat har la Dumnezeu şi împreună cu familia sa a fost salvat din distrugerea punitivă. Dumnezeu îi vesteşte lui Noe hotărârea de a extermina orice viaţă de pe pământ prin inundaţii de proporţii nemaiauzite. Pentru a-l salva de la catastrofă, Dumnezeu îi porunceşte lui să construiască o arcă enormă, indicându-i măsurile şi forma. În această barcă, lungă de 150 de metri, cu trei etaje, Noe urma să-şi găsească adăpost, împreună cu soţia şi fiii Sem, Cam şi Iafet cu respectivele soţii, şi în plus, câte o pereche din toate animalele impure şi câte şapte perechi din toate animalele pure (destinate să hrănească familia lui Noe), împreună cu mari cantităţi de provizii. Noe a îndeplinit fără să crâcnească în faţa acestor porunci aparent absurde şi s-a dedicat construcţiei acestei bărci, de proporţii enorme pentru timpul său, în mijlocul pământului uscat (!), arătând astfel propria credinţă în Dumnezeu şi disponibilitatea de a-l asculta chiar şi când planurile sale depăşesc capacitatea de înţelegere a omului şi îl expun pe credincios la sarcasmul semenilor săi.

Potopul, paradigma unui apus

Odată încheiată lucrarea, Noe cu familia şi animalele alese intră în arcă. Dumnezeu face să cadă ploaia fără încetare, atât de mult încât şi munţii sunt învăluiţi de ape şi toţi oamenii şi animalele se îneacă în valuri. Arca pluteşte peste ape şi în fine se opreşte pe vârful muntelui Ararat, care ieşea din ape ca o insulă. Când s-a terminat potopul şi apele s-au retras, Noe trimite din arcă un corb, ca să vadă dacă pământul este uscat. Corbul se întoarce, şi la fel face şi cu un porumbel, lansat în văzduh şapte zile mai târziu. După o altă săptămână, Noe trimite din nou porumbelul, care de această dată se întoarce purtând în cioc un ram fraged de măslin. Acum Noe este sigur că pământul s-a uscat şi poate fi locuit. Împreună cu rudele şi animalele, iese din arcă, construieşte un altar şi îi oferă lui Dumnezeu un sacrificiu cu toate animalele şi păsările pure, ca mulţumire pentru salvarea mirabilă de care s-a bucurat. Dumnezeu făgăduieşte să nu mai lovească din nou pământul prin potop, pentru că – a constat cu resemnare – păcatul s-a înrădăcinat atât de mult în adâncul omului încât a devenit aproape a doua sa natură, şi nici chiar cea mai mare pedeapsă şi catastrofă nu-l mai pot stăvili. Dacă ar vrea să extirpeze răul din rădăcină, ar trebui să distrugă toţi oamenii fără excepţie.

Iubirea lui Dumnezeu, mai mare decât păcatul

Cum a făcut cu prima pereche de oameni, la fel şi acum Dumnezeu îl binecuvântează pe Noe şi pe fiii lui şi le dă îndatorirea de a se înmulţi şi de a popula din nou pământul. Păcatul nu blochează fertilitatea umană, dar totuşi îi prejudiciază calitatea vieţii şi vitalitatea însăşi a omului. După concepţia arhaică a timpului, înainte de potop oamenii trăiau timp de multe secole (cf Gen 5). Noe însuşi, la începutul potopului, are 600 de ani şi va muri la vârsta de 950 de ani. După potop, în schimb, durata vieţii descreşte progresiv, până când, aşa cum a ameninţat Dumnezeu însuşi înainte de potop, ajunge la numai 120 de ani (cf Gen 6,3). Dacă în paradis, oamenii şi animalele, ca semn de convieţuire paşnică, erau vegetarieni (şi aşa va trebui să fie în paradisul viitor, cf. Is 11, 6-9 şi 65,25), Dumnezeu permite acum, ca o concesie făcută păcatului, ca oamenii să ucidă şi să mănânce animale. În locul armoniei paradisiace, subintră de acum înainte stăpânirea omului asupra animalelor sub semnul terorii şi al violenţei. Numai sângele, considerat sediul vieţii, nu va putea fi consumat, pentru a mai păstra o ultimă scânteie de respect faţă de viaţa animalelor. Dumnezeu încheie cu Noe, cu fiii săi şi cu toate animalele un pact solemn, declarând că nu va mai distruge în viitor viaţa de pe pământ cu un potop. Semnul pus de Dumnezeu însuşi pentru această înţelegere este curcubeul de pe nori, care prin razele sale de căldură şi lumină înseninează întunericul nefast şi uneşte cerul cu pământul. Curcubeul aminteşte că Dumnezeu, în bunătatea şi răbdarea sa, îl sprijină pe om, în ciuda vinovăţiilor lui, şi continuă să se simtă legat de om şi de destinul lui.

După potop, Noe reuşeşte să cultive viţa de vie şi să producă vin, o cucerire care, cu toate acestea, pentru oameni nu are numai aspecte pozitive. Noe s-a îmbătat cu noua licoare şi zace gol în cortul său, pierzând astfel – în concepţia biblică ( cf Ex 20, 26; 2 Sam 10,4 ş.u.) – demnitatea sa de om. Episodul presupune şi o gravă infracţiune a cutumelor, pentru că fiul Cam, care-l găseşte în această stare, îl priveşte în loc să-l acopere, în timp ce fraţii Sem şi Iafet intră în cort păşind cu spatele şi aruncă o pătură peste trupul tatălui. Este motivul pentru care Noe îi binecuvântează pe aceştia doi, în timp ce îl blestemă pe Cam pentru lipsa sa de respect (Gen 9, 18-29). Şi după potop păcatul se înmulţeşte odată cu omenirea, pornind de la începuturi modeste până la a culmina în hibridul construcţiei babeloniene.

Potopul biblic şi conştiinţa comună a unei catastrofe universale

Citind cu atenţie prezentarea potopului (Gen 6,5-9,17) se vor observa câteva incongruenţe. Într-adevăr, toate fazele importante ale povestirii sunt reluate de două ori, fără ca acest lucru să fie recerut de necesităţi stilistice sau informative: corupţia umană – decizia lui Dumnezeu de a distruge omenire – anunţul potopului – ordinul lui Dumnezeu de a intra în arcă – (nu însă construcţia arcei) – îndeplinirea poruncii – dezlănţuirea potopului – creşterea apelor – moartea fiinţelor vii – sfârşitul potopului – făgăduinţa lui Dumnezeu de a nu mai provoca un alt potop asupra pământului. Surprinde, la fel, că se vorbeşte uneori de „Dumnezeu” (Elohim) şi alteori de „Domnul” (Iahve). Dar surprind mai ales contradicţiile. Pe de o parte, se spune că Noe trebuie să ia cu el în arcă câte şapte perechi de animale pure şi câte o pereche de animale necurate; pe de altă parte, se vorbeşte de o singură pereche, fără deosebire de animale pure şi impure. Apoi, se spune că a plouat timp de 40 de zile, dar apa a continuat să crească timp de 150 de zile. Aceste dubluri şi contradicţii se datorează faptului că în paginile biblice au fost împletite artificial două variante orale despre potop, fiecare cu nuanţele proprii pe care autorul sacru le considera prea importante ca să renunţe la ele. Pe baza observaţiilor făcute mai sus, de altfel, este posibil să fie identificate cu claritate – chiar şi în traducerile în limbile moderne – cele două fire ale povestirii. Prima povestire a potopului provine din mâinile Javhistului, care a scris în timpul regelui Solomon, în jurul anului 950 î.C. în timp ce a doua povestire este opera Codului Sacerdotal, compusă în jurul anului 550 î.C. în exilul Babiloniei.

Cu toate acestea, Jahvistul nu trebuie considerat inventatorul povestirii despre potop. Percepţia că omenirea a trecut printr-o catastrofă universală era larg răspândită în întregul Orient antic. Generaţii la rând s-au întrebat cu privire la motivul care a dat naştere la această catastrofă: păcatul omului, invidia zeilor, pură întâmplare?

Miturile popoarelor înconjurătoare

Originile ideii de pericol global, trebuie căutate în Mesopotamia, într-o perioadă foarte îndepărtată. Din acest ambient, sunt cunoscute până acum trei mituri despre potop, în scriere cuneiformă: unul sumerian, unul păstrat în epoca acadiană a lui Atrachasis şi un altul în epopeea lui Ghilgameş. Cel mai vechi este mitul sumerian, pus în scriere în jurul anilor 1800 î.C. şi care ar trebui să fie cu cel puţin două secole mai vechi. În această povestire, păstrată doar în câteva fragmente, se spune cum potopul a inundat pământul timp de şapte zile şi şapte nopţi, în timp ce Ziusudra s-a salvat cu ajutorul unei mari ambarcaţiuni, după care a adus un sacrificiu de mulţumire. Aici, obiectivul adevărat al povestirii potopului este conservarea speciei umane. Acesta este şi cazul povestirii din epoca acadiană a lui Atrachasis, care ni s-a transmis într-o versiune babiloniană datând din secolul XIV î.C. Dar această povestire are o particularitate cu totul specifică, constând în faptul că se vorbeşte despre o motivare a potopului. Potopul a fost decretat de zeităţi pentru a elimina oamenii şi a pedepsi astfel răzvrătirea lor. Divinitatea bună Ea l-a informat însă pe Atrachasis despre această catastrofă iminentă. Îl sfătuieşte să construiască o mare arcă în care să se adăpostească împreună cu familia şi averea sa, pentru a scăpa astfel de potop. Motivul potopului ca pedeapsă a omenirii dispare cu totul în epopea lui Ghilgameş, care se inspiră din epopeea lui Atrachasis. Epopeea lui Ghilgameş, opera cea mai amplă şi renumită a literaturii cuneiforme, a fost compusă în secolul XII î.C. de Sin-leqe-unnini şi s-a păstrat aproape integral în douăsprezece tăbliţe de lut, descoperite în biblioteca regelui asirian Asurbanipal (669-627 î.C.) în capitala acestuia, Ninive. Epopeea poartă numele protagonistului, Ghilgameş, regele cetăţii Uruk, situată în sudul Babiloniei şi are ca subiect dorinţa cea mai profundă a omului, nemurirea. Ghilgameş, mişcat adânc de moartea prietenului Enkidu, împins de dorinţa de a găsi ceea ce-i consimte să trăiască pentru totdeauna, merge până la capătul lumii, unde culege iarba legendară a vieţii, care îi va fi furată însă de un şarpe. Pe cale, întâlneşte pe străbunul său Utnapishtim, care îi povesteşte cum el şi soţia sa au fost salvaţi de potop şi cum au ajuns la nemurire.

Relectura biblică

Povestirea potopului în a unsprezecea tablă din epopea lui Ghilgameş, se armonizează în mod surprinzător cu povestirea biblică, în multe puncte, chiar şi în detalii, astfel încât nu încape îndoială că autorul Jahvist ori se inspiră abundent din epopea lui Ghilgameş ori dintr-o sursă asemănătoare, pentru a-l repropune în mod original. În acest sens, ar trebui să fie de importanţă fundamentală faptul că, încă din tradiţia mesopotamică, potopul retro-proiectat în istoria primordială a fost interpretat ca pedeapsă pentru păcatele oamenilor. Cu toate că structura povestirii este substanţial identică, între povestirea mesopotamică şi cea biblică subzistă însă diferenţe mari, mai ales cu privire la imaginea lui Dumnezeu. Jahvistul a demitizat sursele pe care le-a găsit: dispar numeroase divinităţi, prea omeneşti şi uneori rivale, pentru a lăsa loc unicului Dumnezeu care stăpâneşte toate. În plus, Vechiul Testament se limitează să povestească, în termeni foarte simpli, ceea ce este indispensabil pentru firul naraţiunii, evitând orice exagerare epică. Pentru povestitorul biblic, fundalul expunerii populare este constituit nu de cultura urbană ci de condiţiile modeste din timpurile primordiale. Surprinde în mod deosebit faptul că Noe nu ia niciodată cuvântul, ci se mulţumeşte să asculte în tăcere, arătând astfel credinţa sa. Apoi, Jahvistul pune în evidenţă cu extremă claritate nu numai păcatul omului ca motiv determinant dar şi voinţa salvifică a lui Dumnezeu, îl interesează nu numai pedeapsa primită de om, dar şi mântuirea lui şi alegerea lui.

În povestirea pe care o face despre potop Codul Sacerdotal, circa patru sute de ani după Jahvist, nu se schimbă nimic substanţial cu privire la conţinut şi la aserţiunile teologice. Contradicţiile menţionate mai sus provin din concepţiile teologice diferite ale celor doi naratori biblici. Pentru că în Codul Sacerdotal numele lui Dumnezeu, Iahve, este revelat lui Moise pentru prima dată, în istoria originilor el se va numi Dumnezeu-Elohim, în timp ce pentru Jahvist, oamenii cunosc şi folosesc numele lui Dumneze-Iahve încă de la început. În povestirea Jahvistă, la fel, oamenii au adus sacrificii încă de la început (vezi Cain şi Abel), astfel încât Noe, în corespondenţă cu miturile mesopotamice, după potop aduce lui Dumnezeu un sacrificiu de mulţumire cu animale pure. În viziunea Codului Sacerdotal, cultul sacrifical a fost introdus abia pe Sinai, drept care Noe nu oferă sacrificii (tot la fel cum în aceeaşi viziune a Codului Sacerdotal, nu se face încă deosebire între animale curate şi necurate), ci în locul unui sacrificiu se celebrează încheierea unei alianţe. Dacă pentru Jahvist ploaia durează 40 de zile şi 40 de nopţi, cu sensul oriental de plinătate al acestui număr, pentru Codul Sacerdotal plouă timp de 150 de zile şi tot atât durează perioada necesară pentru retragerea apelor. Codul Sacerdotal nu numai că a legat acest eveniment revoluţionar cu ciclul anului, dar l-a transformat într-un fenomen cosmic. În el, apa potopului nu vine numai din cer, cum afirmă Jahvistul, dar ţâşneşte şi din zăvoarele adâncului primordial. Potrivit povestirii Codului sacerdotal al creaţiei (Gen 1), Dumnezeu separă lumina de întuneric, apele din cerurile de sus de apele inferioare de sub cer, şi apa de pământul fix, dispunând astfel cosmosul într-un mod potrivit pentru viaţă. În potop, în schimb, apele separate la creaţie se reunesc, curgând fie de sus fie de jos şi produc în acest fel un haos general cu o forţă distructivă globală. Este vorba de o invazie de ape atât de impunătoare, că până şi munţii cei mai înalţi sunt acoperiţi din nou de ape, cu excepţia muntelui cel mai înalt al lumii. În antichitate, înălţimea unui munte nu era determinată în termeni absoluţi, adică în raport cu nivelul mării, ci în termeni relativi, privind la înălţimea cu care se ridica deasupra peisajului înconjurător. Potrivit viziunii din acel timp, muntele Ararat, înalt de 5.165 m, era cel mai înalt din lume, pentru că se înalţă ca nimeni altul deasupra câmpiei – un podiş de circa 3.000 m – care-l înconjoară. În epopea lui Ghilgameş, în schimb, arca se opreşte pe pământul muntelui Nissir, astăzi Pir Omar Gudrun, în Kurdistan (în povestirea greacă a potopului Deucalion şi soţia sa Pira se opresc pe muntele Parnas). De aceea este cu totul greşit să se caute arca pe muntele Ararat, cu atât mai mult cu cât povestirea biblică a potopului nu urmăreşte să fie interpretată ca o relatare jurnalistică a unui fapt istoric.

Noe în tradiţia posterioară

În Scrisoarea către Evrei, Noe este prezentat ca model de credinţă în Dumnezeu chiar şi atunci când cele din jurul său par să-l demotiveze: „prin credinţă, Noe, înştiinţat despre cele care încă nu se vedeau, cuprins de o teamă sfântă, a construit o arcă pentru salvarea lui; prin credinţă a condamnat lumea şi a devenit moştenitorul dreptăţii” (11, 7). Iar în Lc 17,22-37, Isus îl prezintă ca exemplu de statornicie în aşteptarea venirii Domnului. Aceasta va fi ca un fulger care pe neaşteptate spintecă văzduhul de la un capăt la celălalt al cerului: ferice de cel pregătit să-i iasă în întâmpinare. Noe a crezut în cuvântul Domnului în aşa fel încât a toată viaţa sa pe acest pământ era un semn de contradicţie pentru semenii din ambientul său.

Şi mai impresionant apare contrastul pe care Noe îl provoacă prin construirea arcei: înconjurat de un pământ uscăcios, pietros, într-o bună zi începe să construiască o navă! Şi nu o barcă oarecare, pentru trecerea unui fluviu sau a unui râu, ci una de proporţii uriaşe pentru vremea respectivă. Este ca şi cum cineva ar deschide un şantier naval pentru vase oceanice, undeva, la Vatra Dornei…

Noe însuşi este un mesaj. Într-un timp în care nimeni nu se aştepta, într-un spaţiu în care nimeni nu vedea necesitatea, el începe să se gândească şi să-şi conformeze viaţa prin prisma lucrurilor ce urmează să se întâmple în viitor. Cel drept, nu ia în seamă sarcasmul din jur: speranţa şi iubirea pe care le păstrează în cămara inimii, îi sunt deajuns. Un imbold grăitor pentru întreaga Biserică.



One Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *