CFE: Isus îmi deschide inima

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 22 iunie 2014.
Partea 40 din 139 din seria Comunităţi familiale de evanghelizare.
Print Friendly

Autor: pr. Renzo Bonetti
Traducere: pr. Mihai Vătămănelu OFMConv.
Sursa: MisteroGrande.org

Vindecarea orbului

Vindecarea orbului

Cateheza 40
Isus îmi deschide inima
Text de bază: Mc 7,31-37

Dragi prieteni,

Suntem cu toţii aici pentru a-l asculta pe Domnul Isus, El este în centrul atenţiei noastre. Toate celelalte scopuri pentru care ne întâlnim împreună în această încăpere sunt mai mici, sunt mai puţin semnificative în faţa scopului principal, care este acela de a-l asculta pe Isus Domnul. Desigur, ne regăsim în comunitate pentru că începe să devină o întâlnire între prieteni, devine o întâlnire care ne ajută să creştem, devine o întâlnire de viaţă, de prietenie. Odată cu trecerea lunilor, de când suntem împreună, pare că se dezvoltă acest sentiment de unitate şi de comuniune. Sunt toate motive foarte frumoase, dar există un MOTIV principal pentru care suntem aici, motiv care ne face inima plină mai mult decât oricare altul şi acesta este: a-l asculta pe Isus Domnul.

Şi în această seară vrea să ne vorbească personal. Prin urmare chiar şi titlul pe care îl luăm din fragmentul pe care-l vom citi împreună este: Isus îmi deschide inima. Şi cuvântul Său îl luăm din Evanghelia lui Marcu, cap. 7, vers. 31-37.

31 Ieşind din nou din ţinutul Tirului, a trecut prin Sidon spre Marea Galileii, în mijlocul ţinutului Decapole. 32 I-au adus un surd care vorbea cu greu şi l-au rugat să-şi pună mâna peste el. 33Luându-l la o parte din mulţime, i-a pus degetele în urechi şi, cu salivă, i-a atins limba. 34 Apoi, privind spre cer, a suspinat şi a zis: „Effata!”, care înseamnă „Deschide-te!” 35 Îndată i s-au deschis urechile şi i s-a desfăcut legătura limbii şi vorbea clar. 36 Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui, însă cu cât mai mult le poruncea, cu atât mai mult ei îi duceau vestea 37 şi, peste măsură de uluiţi, spuneau: „Toate le-a făcut bine; chiar şi pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească”.

Aţi ascultat care este contextul; o mare mulţime îl urmează pe Isus, toţi merg după El. E frumos, semnificativ să-l vedem pe Isus urmat de o mulţime mare. Dar se întâmplă ceva special, i-au adus un surdomut, iar Isus luându-l la o parte din mulţime… Observaţi mulţimea istovitoare, gălăgia, dificultatea însăşi de a vorbi cu Isus. I se prezintă o persoană în necesitate, iar El ce face? Luându-l la o parte… Isus caută şi vrea un raport personal, nu caută un raport generic, ci caută relaţia cu individul. Acest lucru e confirmat şi de succesiunea următoarelor fapte. Isus face ca această persoană să simtă tocmai contactul fizic. Să observăm verbele Evangheliei: l-a atins, i-a pus degetele în urechi şi, cu salivă, i-a atins limba. Notaţi că pentru Isus nu erau necesare aceste lucruri pentru a face minuni, în atâtea alte împrejurări observăm un Isus care face minuni fără ca măcar să atingă, fără ca măcar să se apropie, dar aici a vrut să sublinieze acest aspect: l-a atins, să-l facă să simtă apropierea.

Apoi pasajul următor, ca să arate că acea atingere era ceva ce avea legătură directă cu cerul, cu Tatăl, cu Dumnezeu. L-a atins, privind spre cer, ca şi când ar spune: nu sunt aici doar Eu atingându-te, e îmbrăţişarea Tatălui care este în ceruri, care mi-a poruncit ca nici unul să nu fie pierdut din cei pe care El mi i-a dat. L-a atins, a privit cerul şi s-a rugat. Iar apoi acel cuvânt personal, care nici acesta nu era aici necesar, nu era un cuvânt generic, magic, nu era ceva straniu: Deschide-te! Acest cuvânt adresat lui, spus în acea condiţie extremă de închidere – era ca o sticlă la care nu se poate deschide capacul, ca o sticlă de parfum pe care nimeni nu o poate deschide. În acel surdomut nimic nu poate intra şi nimic nu poate ieşi din el. Deschide-te! La fel este Isus cu fiecare dintre noi, El are voinţa de a ne atinge până în profunzime. Nu doar să pună degetele pe urechi, saliva Sa pe limba noastră – vedeţi că în Euharistie e cu mult mai mult. Ne atinge privind cerul, este Isus înviat, care şi în această seară vrea să ne atingă.

Nu e fantezie, dragi prieteni, ci, în timp ce ne atinge, se roagă Tatălui şi ne vindecă. Să-l simţim prezent, vrea să vindece acea parte din noi care are nevoie încă să fie vindecată. Vrea să scoată dopul de acolo de unde vreunul dintre noi l-a pus, vrea să înlăture acea mică piatră de mormânt, acel gând, acea nenorocire, trădarea, crucea, teama, întunecimea, vrea să scoată dopul, vrea să ne vindece. Vrea să ne atingă, trebuie să ne lăsăm atinşi, trebuie să ne lăsăm conduşi la o parte.

Care sunt semnele vindecării? E simplu. Acel surdomut începe să asculte Cuvântul lui Isus. Când am percepţia faptului că sunt vindecat? Când nu mai sunt indiferent faţă de Cuvântul lui Isus, când citind un fragment evanghelic, când ascultând o predică simt că urechile mele urmăresc discursul, intră în mine, îmi provoacă o reacţie, înseamnă că am scos dopul, înseamnă că intră. Eventual mă arde în interior şi prefer să nu ascult, prefer să fug, să plec pentru că acel Cuvânt arde, intră înăuntru. Îl ascult, îmi dau seama că nu mai este cuvântul unui preot, al unei cărţi, nu mai e mărturia cuiva, ci e Cuvântul Său, chiar şi printr-o singură mărturie, e Cuvântul Său care intră în mine.

Celălalt semn de vindecare care ne vine din această Evanghelie: îl lăuda pe Domnul şi-i determina şi pe alţii să-l laude. Cei din jur au început şi ei să se unească şi să-l laude şi ei pe Domnul. Nu doar el îl laudă, ci îi implică şi pe ceilalţi să-l laude; de aceea citim în Evanghelie: peste măsură de uluiţi, spuneau: „Toate le-a făcut bine”. În sfârşit, cineva recunoaşte ceea ce face, ceea ce El înfăptuieşte. Cineva are curajul să spună ceea ce Domnul face, ceea ce Domnul înfăptuieşte.

Şi apoi acea expresie concluzivă: e vorba de Isus care le recomandă tăcerea; ştiţi de ce le recomandă tăcerea? Pentru ca să nu se audă în afară că El este în stare doar să facă miracole, pentru a nu-l confunda cu un magician ori cu vreun şarlatan. El nu vrea să fie confundat datorită minunilor Sale doar cu un oarecare făcător de minuni, El vrea să fie primit pentru ceea ce este, ca Fiul lui Dumnezeu. Şi de aceea spunea, le recomanda tăcerea, le zicea să nu spună nimănui, dar ei nu reuşeau să se abţină, nu reuşeau să nu spună ce s-a întâmplat. Şi astfel, faima despre Isus, despre Isus Domnul, se răspândea.

Să încercăm încă şi mai profund să ascultăm nu doar ceea ce ne spune fiecăruia dintre noi, ori cum Isus deschide inima fiecăruia dintre noi, ci şi ceea ce spune Isus despre modalitatea noastră de a fi comunitate, de a fi Comunitate Familială de Evanghelizare. Să începem cu prima expresie: „I-au adus”, i-au adus un surdomut. Trebuie să fie cineva care te duce la… Mulţi dintre voi sunteţi aici în această comunitate pentru că a fost cineva care v-a adus. Vino cu noi, intră în comunitate, încearcă să vii cu noi, încearcă să te rogi, vino în casa mea, vino cu prietenii noştri, ne întâlnim săptămânal!

Trebuie să fie cineva care conduce. Şi fiecare dintre noi, cei adunaţi aici, putem fi fraţi care conduc pe cineva la Isus, la El. Aceasta este prima parte şi cea mai frumoasă, a conduce, a aduce pe cineva la Isus. Şi permiteţi-mi să întreb: tu ai început să aduci pe cineva la Isus? Tu, în inimă, te rogi pentru cineva, îl rogi pe Isus pentru ca cineva să se întoarcă la El, să vină la El? Fiecare să-şi repete în inimă: Doamne, şi eu vreau să-ţi aduc pe cineva, vreau să-l conduc la Tine.

Şi apoi ce se întâmplă, în derularea faptelor în comunitate, spuneam la început, care este lucrul cel mai frumos al comunităţii? E Isus cel care acţionează, e Isus cel care vorbeşte, pe El îl arătăm prin împărtăşirile, mărturiile noastre, când răspundem la întrebarea: „Ce-a făcut Isus pentru mine?” şi „Ce-am făcut eu pentru Isus?” Înseamnă a realiza că în zgomotul mulţimii, în toate lucrurile ce se petrec în ţara noastră, în oraşul nostru, este Isus, e prezent în acest vacarm. Gândiţi-vă numai câte lucruri aţi făcut astăzi, câte probleme, câte lucruri s-au întâmplat? În mijlocul acestui vacarm, al acestei mulţimi, El acţionează.

În intimitatea unei case, a unui apartament, a unui local, El acţionează. Nimic nu este atât de urât pentru Atotputernicul încât să nu poată acţiona în interior, în orice casă. S-a născut într-un staul, prin urmare orişicare ambient pentru El e locul în care poate acţiona. Şi El acţionează, El e protagonistul şi noi îl admirăm. Gândiţi-vă ce bucurie să-l putem admira prin mărturiile voastre. Treptat, treptat, când fiecare dintre voi, la momentul împărtăşirii, spune ce a făcut Isus pentru el, îl puneţi în centru şi spuneţi: „iată-l aici pe Isus, ce-a făcut pentru mine!” Îl împărtăşim, ne bucurăm reciproc, să batem din palme, să cântăm, să-l lăudăm pe Domnul pentru că a făcut lucruri minunate!

Dar în acest Isus, care acţionează în comunitate prin povestirea lucrurilor pe care le-a făcut, El, Isus, îi dă fiecăruia să trăiască o relaţie personală, fiecăruia în parte. Vorbeşte inimii, uneori într-o limbă diferită de a celui care dă mărturie, mai presus de toate vorbeşte inimii, pentru că El e cel care îl întâmpină pe fiecare dintre noi, dar noi devenim modalitatea prin care manifestăm întâmpinarea Sa. Gândiţi-vă la întâmpinarea pe care o oferiţi în casă, când vă întâlniţi în comunitate, gândiţi-vă la întâmpinarea dintre voi, membrii comunităţii, când vă intersectaţi la supermarket, pe stradă, în oricare altă împrejurare. Întâmpinarea înseamnă a face ca o persoană să se simtă importantă, a scoate în evidenţă frumuseţea sa personală. Să luăm la o parte, aşa cum a făcut Isus şi să adresăm un cuvânt, să dăm un telefon. Îţi sunt aproape, îţi trimit un sms, devin aproape. A deveni aproape, cineva a devenit aproapele acelui surdomut pentru a-l conduce la Isus. E întâmpinarea celuilalt care trebuie să funcţioneze de la început până la sfârşit.

În imaginea următoare, Isus atinge persoana. Am auzit cum se mişcă Isus, ducându-l departe de mulţime, i-a pus degetele pe urechi şi cu saliva i-a atins limba, îi pune degetele pe urechi, Isus atinge persoana. Şi aici pare că face trimitere la un alt moment al întâlnirii Comunităţii Familiale, când are loc rugăciunea asupra unui frate prezent. De ce să se dea atenţie unui frate? Aici ştiu că apare un pic de jenă, un pic de ruşine, dar am mai spus şi în alte dăţi, în această rugăciune nu e necesar să spunem motivul pentru care cerem rugăciunea. Desigur dacă cineva vrea să-l spună, o poate face, dacă cineva vrea să spună doar ceva şi nu tot motivul, o poate face. Dar la fel de bine cineva poate să spună: „Am nevoie de rugăciunea voastră”, fără a spune motivul.

Faptul şi mai frumos este însă acel moment în care te situezi în centru, din punct de vedere fizic nu e necesar a te pune în centru, se poate sta chiar şezut la propriul loc, dar cineva se aşază în centrul atenţiei celorlalţi. E Biserica cea care te atinge, este Isus cel care vrea să-ţi spună ţie: „Îţi sunt aproape!„, cere rugăciunea pentru tine pentru că teama pe care o porţi în tine depăşeşte orice măsură, nu o mai menţine, cere rugăciunea pentru tine! Iar Isus vrea să te atingă cu toţii fraţii de alături, care devin un singur trup, şi-şi întind mâinile, ori îşi îndreaptă privirea, e acelaşi lucru, chiar şi numai privirea îndreptată asupra ta, îşi îndreaptă intenţia lor, inima lor asupra ta! Şi Isus l-a atins!

Reflectaţi la ce i-au spus lui Isus în timp ce se apropiau: „L-au rugat să-şi pună mâna peste el„. Prin urmare şi cel mai mic gest pe care cineva îl face de a-şi întinde mâna, şi fără să-l atingă şi dacă-l atinge e la fel, fiecare să facă după propria sensibilitate, ceea ce contează însă e Isus, Isus care vrea să te atingă. Treceţi peste formule, eliberaţi-vă de miile de piedici, e Isus cel care vrea să mă atingă.

Şi apoi ce se întâmplă? Isus înfăptuieşte minunea! Iată prin urmare capacitatea de a asculta. În Comunitatea Familială devin capabil să ascult, e Isus cel care-mi vorbeşte; devin capabil să aduc laudă. Devin capabil să ascult în momentul proclamării cuvântului şi în exprimarea ecoului, devin capabil să laud cu rugăciunea de laudă.

Iar pe urmă acea concluzie foarte frumoasă: „îi duceau vestea„. De aceea recităm Tatăl nostru privind spre zidurile perimetrului casei, pentru a spune: afară, în afara casei acesteia. Am gustat prezenţa lui Isus… „şi-i duceau vestea„. Aceasta nu înseamnă să povesteşti ce se întâmplă în comunitate, pentru că trebuie să avem întotdeauna discreţie faţă de persoane, faţă de lucruri, faţă de cine este, faţă de cum trăieşte, discreţie absolută! Dar să nu fim rezervaţi când e vorba de a spune: „L-am întâlnit pe Isus, am vorbit cu El, am fost bucuros să-l pot lăuda, l-am recunoscut în atâtea lucruri care se întâmplă!”

Aceasta este evanghelizarea – fiecare membru al acestei comunităţi să fie capabil să vestească, să vorbească despre Isus pe care l-a întâlnit. Iată ce dorim să-i cerem lui Isus şi în această seară să ne dăruiască binecuvântarea Tatălui şi să ne umple de darul Spiritului Său. Amin!

toată seria aici (ca fişiere Word)



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *