Isaac, fiul făgăduinţei

Teme: Biblic.
.
Publicat la 24 iunie 2014.
Partea 8 din 42 din seria Marile figuri ale Vechiului Testament.
Print Friendly

Autor: Paul Maiberger
Traducere: pr. Anton Dancă
Sursa: ProFamilia.ro

Isaac cu tatăl său

Isaac cu tatăl său

Isaac, după cum sună în transcriere greacă şi latină, provine din forma verbală ebraică „yishaq”, în traducere „el râde”, din care subiectul a ieşit din uz. Probabil tatăl a râs, astfel încât „tatăl râde” ar trebui explicat ca nume ce descrie o situaţie, care exprimă bucuria tatălui pentru că i s-a născut un fiu. Dar de obicei se adaugă un element teofor, adică un nume divin. În Vechiul Testament, într-adevăr, se vorbeşte de patru ori despre Dumnezeu care râde, dar numai în faţa cutezanţei păcătoşilor (Ps 2,4; 37,13; 59,9 şi Prov 1,26), ca să demonstreze că toate atacurile împotriva lui, a unui Dumnezeu care este deasupra tuturor şi atotputernic, îl fac doar să râdă. Dar de când s-a descoperit la Ugarit că se vorbeşte despre râsul zeului El ca expresie de bucurie şi binecuvântare, şi forma scurtă a numelui Isaac, transmisă din perioada patriarhală, a fost interpretată în sensul „yishaq-el”, „divinitatea (El) să poată râde, surâde”. Forma nominală a fost apoi aplicată cu sensul că Dumnezeu priveşte la cel care poartă acest nume cu un surâs binevoitor, arătându-şi astfel bunătatea şi milostivirea faţă de el. În acest caz, am fi în faţa unui nume care exprimă o urare şi care pune accentul pe un raport mai personal cu Dumnezeu.

Fiul făgăduinţei

Dumnezeu a făgăduit lui Abraham că va lua în stăpânire pământul lui Canaan şi îi va da o descendenţă numeroasă ca pulberea pământului (Gen 13,14-17). Făgăduinţa trebuia să fie pentru Abraham mai mult decât de neînţeles pentru că era deja înaintat în vârstă şi fără copii, cum arată şi faptul că şi-a ales ca moştenitor pe sclavul de casă Eliezer din Damasc. Dar Dumnezeu i-a promis lui Abraham că va avea ca moştenitor un copil al său şi a întărit că descendenţa lui va fi numeroasă ca stelele cerului (Gen 15,1-5). Pentru că în pofida făgăduinţei, copiii nu veneau, soţia lui Abraham, Sara, a încercat să colaboreze în felul ei la planul lui Dumnezeu, încredinţând soţului ei drept concubină, potrivit practicii juridice din Orientul antic, pe slujitoarea ei egipteană Agar, de la care, într-adevăr, Abraham a avut un copil, pe Ismael (Gen 16). Când Dumnezeu i-a adus vestea unui descendent şi din soţia sa Sara, Abraham a căzut cu faţa la pământ şi a râs, ceea ce înseamnă că din respect a râs nu în faţa lui Dumnezeu, ci în inima sa, necrezând că un nonagenar putea să mai procreeze. Încă de aici, menţiunea râsului este în raport cu numele pe care Abraham îl va da fiului său Isaac (Gen 17,15-19). Şi soţia Sara a trebuit să râdă pe ascuns, când trăgând cu urechea în spatele cortului, a reuşit să audă că Oaspetele i-a promis lui Abraham că într-un an va avea un copil (Gen 18,10-15). Şi aici, prin sublinierea râsului, se face o referinţă ulterioară la numele lui Isaac, care în concepţia povestitorului biblic vrea să evidenţieze cum făgăduinţele lui Dumnezeu sunt mirabile şi depăşesc cu mult orice capacitate de înţelegere şi toate aşteptările omului.

Abraham avea o sută de ani când i s-a născut Isaac, la Beerşeba. În momentul când trebuia să pună nume copilului, se face un joc de cuvinte pe tema râsului pentru a treia oară, pentru că Sara explică: „Dumnezeu m-a făcut să râd. Oricine va auzi despre acestea, va râde cu mine” (Gen 21,6). Aici, Sara nu mai râde pentru că are dubii, ci de bucurie şi satisfacţie în faţa unei fericiri atât de neaşteptată. Viitorul acestui copil este pentru ea atât de important, încât îl constrânge pe Abraham să o alunge pe Agar cu Ismael în pustiu, pentru a evita ca drepturile lui Isaac ca moştenitor al făgăduinţei să fie cumva puse în pericol.

Fiul primit, dar al lui Dumnezeu

Viitorul era deci hotărât. Isaac a devenit băieţandru şi, s-ar putea spune, toate păreau să meargă bine. Dar dintr-o dată totul este pus sub semnul întrebării. Dumnezeu a decis să pună la încercare statornicia credinţei lui Abraham şi i-a poruncit să-l jertfească pe fiul său unic şi iubit Isaac. Abraham, fără să spună niciun cuvânt, chiar dacă avea inima frântă, era hotărât să împlinească această poruncă aparent lipsită de sens. Primise acest copil într-un mod de neînţeles, acum era gata să renunţe la el într-un mod la fel de misterios. În acest episod, cel mai cunoscut din viaţa lui Isaac (Gen 22), se vede totuşi în prim plan comportamentul tatălui. Înfruntând şi depăşind încercarea fără să protesteze şi să se îndoiască, dând o dovadă splendidă de încredere nezdruncinată în Dumnezeu, Isaac a fost cruţat şi lui Abraham acest fiu i-a fost dăruit pentru a doua oară, după momentul naşterii, împotriva oricărei speranţe.

Pentru că Abraham era deja înaintat în ani şi fiul Isaac avea de acum vârsta de 40 de ani, problema căsătoriei nu mai putea fi amânată. Pentru a evita ca Isaac să se căsătorească o femeie din Canaan, Abraham l-a trimis pe administratorul său în Haran (nordul Mesopotamiei, astăzi, sudul Turciei, aproape de graniţa cu Siria), pământ din care, cândva, el însuşi plecase spre Canaan (Gen 11,31; 12,4) şi unde trăia în continuare familia fratelui său Nahor. Slujitorul trebuia să aleagă acolo o soţie pentru Isaac. Din Haran, trimisul lui Abraham s-a întors cu Rebeca, fiica lui Batuel, unul din fiii lui Nahor. Isaac, care se oprise în Negheb, la fântâna Lahai-Roi (Gen 24,62), a luat-o în căsătorie şi iubirea ei i-a adus mângâiere pentru pierderea mamei, Sara (Gen 24). Când şi Abraham a murit, la vârsta de 175 de ani, el l-a îngropat alături de Sara în peştere Macpela, aproape de Hebronul de astăzi.

Fiul făgăduinţei continuă istoria mântuirii

Timp de 20 de ani, Isaac şi Rebeca n-au avut copii, pînă când Dumnezeu a împlinit rugăciunea lui Isaac şi i-a dăruit doi gemeni, Esau şi Iacob (Gen 25,19-26). Dar dacă ne gândim la făgăduinţa unei descendenţe numeroase, făcută lui Abraham, uimeşte faptul că Isaac a trebuit să se mulţumească cu aceşti doi fii. Şi în plus, doar unul dintre ei era destinat să moştenească făgăduinţa. Cât de mare trebuie să fi fost uimirea generaţiilor viitoare văzând cum, pornind de la începuturi atât de modeste şi lipsite de strălucire, Israel s-a dezvoltat atât de mult încât a devenit un popor numeros.

Într-o zi a izbucnit o foamete şi Isaac a mers la Gherar, la Abimelec, regele filistenilor. Dumnezeu i-a poruncit să locuiască în acel pământ ca străin, i-a făgăduit o binecuvântare îmbelşugată şi i-a garantat, cum făcuse deja şi cu Abraham, o descendenţă numeroasă ca stelele cerului. Imediat după aceea, Isaac a trebuit să-şi dea seama că făgăduinţele lui Dumnezeu nu pot fi împiedicate nici de evenimente neprevăzute şi nici de comportamentul nechibzuit al omului. Pentru că Isaac a spus că Rebeca este sora sa, femeia a ajuns în haremul lui Abimelec, care însă a repus-o imediat în libertate când a aflat din întâmplare că de fapt aceasta era soţia lui Isaac, şi cu mărinimie şi frică de Dumnezeu, a luat sub protecţia sa această familie. Binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lui Isaac s-a concretizat cât de curând înt-o bunăstare tot mai mare. Isaac a câştigat de o sută de ori mai mult ca înainte şi a devenit extraordinar de bogat în animale, încât din invidie filistenii i-au umplut fântâna cu pământ. Isaac a pornit în căutarea unor noi păşuni şi a avut parte de reuşită când, săpând, a descoperit surse de apă proaspătă, indispensabile pentru viaţa nomadă. Dar alte grupuri de nomazi, cum se întâmpla deseori între locuitorii stepei, i-au contestat dreptul asupra acestor izvoare săpate cu mare caznă şi absolut necesare supravieţuirii încât el, pentru a scăpa de reacţiile invidioase şi de ciocnirile violente, a continuat pînă la Beerşeba, ajungând astfel să se stabilească în locul de unde a plecat. Că Isaac devenise între timp atât de puternic şi prestigios, o dovedeşte şi faptul că regele Gherarei, Abimelec, a venit la el împreună cu oamenii lui de încredere, Acusat şi comandantul Picol, pentru a încheia cu Isaac un pact de neagresiune. Cu deferenţă, suveranul străin trebuie să recunoască în Isaac pe „unsul Domnului”. Pentru prima dată reiese de aici în mod clar un aspect al măririi şi al cinstei pe care autorul sacru le consideră ca datorate faţă de Israel pe motivul alegerii lui din partea lui Dumnezeu şi pe care toate celelalte popoare ar fi trebuit să i le recunoască. Pentru că slugile lui Isaac care s-au pus imediat pe săpat fântâni, au găsit imediat apă, chiar în ziua în care au început să sape, Isaac şi Abimelec au încheiat un pact solemn şi au numit fântâna „Sheba”, „jurământ”, iar oraşul, „Beer-Sheba”, adică „fântâna jurământului” (Gen 26, 32-33).

Bătrân şi cu vederea slăbită, de acum, Isaac simţea că i se apropie sfârşitul şi s-a hotărât să-l binecuvânteze pe fiul iubit, pe Esau, cel întâinăscut. Dar acesta, în simplitatea sa grosolană şi lipsit de pricepere, a vândut dreptul de întâi-născut fratelui său Iacob pentru un blid de linte (cf Gen 25, 27-34). Rebeca, apoi, care-l prefera pe Iacob, a ştiut să dea peste cap planurile soţului. A sugerat lui Iacob să se prezinte la tatăl său prefecându-se că este Esau, simulându-i corpul păros cu o piele de animale. Isaac a fost astfel înşelat şi fără să vrea l-a binecuvântat pe Iacob, şi nu pe Esau (Gen 27), de unde rezultă încă o dată că iubirea şi alegerea lui Dumnezeu sunt cu totul libere: „Îl iubesc pe Iacob, îl urăsc pe Esau”, se citeşte în profetul Malahia (1,2 ş.u.; cf Rm 9,13). Dumnezeu nu consimte ca lucrările sale să fie dictate de om sau să fie legate de obiceiuri umane, cum ar fi, dreptul de întâi-născut. Potrivit planului său, Iacob şi nu Esau trebuia să fie purtătorul făgăduinţei. Dumnezeu ştie cum să ducă la împlinire planurile sale, servindu-se chir de slăbiciunile şi de erorile umane, oricât de neînţeles ar părea aceasta la prima vedere. Iacob, apoi, pentru a se apăra de mânia şi dorinţa de răzbunare a fratelui său, a trebuit să se refugieze în Haran, în patria mamei sale Rebeca, de unde după ani de zile se va întoarce bogat, cu o familie numeroasă şi animale multe şi s-a reconciliat cu Esau. El a mers la tatăl său Isaac, la Mambre, spre Kiriat Arba, Hebronul de astăzi. Isaac a murit la vârsta de 180 de ani şi a fost înmormântat de fiii lui, Iacob şi Esau în peştera din Macpela, alături de Abraham (Gen 35, 27-29).

Lectura posterităţii

În istoria patriarhilor, Isaac ocupă un loc mai degrabă modest, puţin evidenţiată dacă se compară locul atribuit lui Abraham şi lui Iacob. Pe de altă parte, în cazul său se găseşte descrierea genuină a ambientului tipic al vieţii semi-nomade a părinţilor din vechime, care trăiau în corturi şi se ocupa cu creşterea animalelor mici. Paginile despre viaţa lui păstrează trăsăturile originale ale luptei continue pentru supravieţuire, o existenţă condiţionată de secetă şi foamete, precum şi de interesele populaţiei sedentare. Viaţa sa este trăită într-o trecere continuă de la o păşune la alta, mereu în căutarea apei, atât de preţioasă, dar nu rareori cauză de certuri violente. Sub acest profil, Isaac ca „săpător de fântâni” (cf Gen 26,17-22.25.32) păstrează trăsături deosebit de arhaice.

Tradiţiile despre Isaac sunt cele mai scurte, dintre cele care se referă la cei trei patriarhi. În scrisoarea către Romani (9,6-13), Paul îl defineşte pe Isaac „părintele nostru”. Ca fiu al făgăduinţei, este un model al adevăraţilor fii ai lui Dumnezeu. De aceea, în scrisoarea către Galateni (4,28), apostolul aminteşte creştinilor: „Dar voi, fraţilor, sunteţi fii ai făgăduinţei, asemeni lui Isaac”.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *