Giulgiul din Torino

Teme: Istorie.
.
Publicat la 29 iunie 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. William Saunders
Sursa: Familia creştină, nr. 3/2004

Giulgiul din Torino

Giulgiul din Torino

Imediat după Paşti, mass-media din întreaga lume au fost inundate de titluri despre Giulgiul din Torino. La bază a stat anunţul descoperirii chipului bărbatului răstignit şi pe dosul pânzei despre care se crede că a înfăşurat trupul lui Isus Cristos după răstignire. Cum de această descoperire s-a făcut abia acum? Giulgiul are cusută pe dos o altă pânză, adăugată de călugăriţe în 1534, ca să acopere porţiunile înnegrite de fumul unui incendiu. Adevăratul revers a fost cercetat pentru prima dată în 2002, în cadrul unei operaţiuni de restaurare. Fotografiile făcute atunci au fost studiate de Giulio Fanti, de la Universitatea din Padova, profesor de măsurători termice şi mecanice. Multe publicaţii au prezentat descoperirea ca o nouă dovadă că Giulgiul este un fals (pe când descoperirea este un argument în plus în favoarea autenticităţii) şi/sau au amintit că Vaticanul ar fi afirmat aceasta oficial acum mai mulţi ani (informaţie din nou prezentată denaturat). Tocmai de aceea am considerat utilă prezentarea unui excelent material al pr. William Saunders despre Giulgiu, tradus şi actualizat cu informaţiile mai noi.

Mulţi dintre credincioşi, dar nu numai, cred sincer că Giulgiul din Torino este cu adevărat giulgiul în care a fost înmormântat Domnul nostru Isus Cristos. Fără a-i declara autenticitatea, Papa Ioan Paul al II-lea a susţinut cu claritate valoarea Giulgiului. De exemplu, în 1980 Sfântul Părinte vorbea despre „Sfântul Giulgiu, cea mai splendidă relicvă a Patimilor şi Învierii”. După aproape zece ani, în aprilie 1989, în timp ce zbura cu avionul spre Madagascar, el a fost întrebat de către reporteri despre Giulgiu. Răspunsul lui a fost: „Este cu siguranţă o relicvă”. În fine, după alţi aproape zece ani, întrebat din nou despre veridicitatea Giulgiului, Papa a spus „cred că este”. Sfântul Părinte a vizitat Giulgiu în 1978 şi apoi în iunie 1998.

Predecesorii lui au văzut de asemenea Giulgiul într-o lumină favorabilă. Papa Pius al XII-lea vorbea despre „o preţioasă comoară, Giulgiul din Torino, ce ne arată, atât pentru a ne mişca inimile cât şi pentru a ne mângâia, imaginea trupului torturat şi lipsit de viaţă al lui Cristos”. Iar Papa Ioan al XXIII-lea declara: „Digitus Dei est hic” („Degetul lui Dumnezeu este aici”).

Oricum, faptul că Giulgiul este sau nu cu adevărat cel în care a fost înmormântat Isus nu este o problemă de credinţă. Nici un catolic nu este obligat să creadă aceasta. După cum spunea Cardinalul Saldarini de Torino în iunie 1998: „Nu este Cristos, ci ceva ce ne aminteşte de El. Mântuirea nu stă în Giulgiu, chiar dacă a învelit trupul martirizat al lui Cristos. Mântuirea este aceea pe care ne-o dă Cristos”. Cu toate acestea, păzitorul oficial al Giulgiului, pentru Casa de Savoia, fosta familie domnitoare în Italia, este chiar Biserica Catolică. În 1983, familia de Savoia a oferit Giulgiul spre conservare Sfântului Părinte, care l-a numit pe Arhiepiscopul de Torino ca responsabil pontifical pentru conservarea şi venerarea Sfântului Giulgiu.

O parte din nesiguranţa privind autenticitatea Giulgiului vine din istoria sa. Desigur, Giulgiul se presupune a fi pânza folosită pentru înmormântarea lui Isus de către Iosif din Arimateea. Documentele arată că Giulgiul a fost expus în oraşele Ierusalim, Edessa (500) şi Constantinopol (1092). Regele Ludovic al VII-lea al Franţei a venerat Giulgiul la Constantinopol în 1147. În august 1023, Robert de Clari, un cruciat francez, confirmă că Giulgiul se afla la Constantinopol. Deşi istoria Giulgiului cuprinde şi zone de timp neclare, firul principal este cunoscut.

Conform mărturiei lui Robert de Clari, Giulgiul, obţinut probabil în timpul unei cruciade, a ajuns mai apoi în Franţa, intrând în posesiunea familiei De Charny din Lirey. Prima expunere publică a Giulgiului a avut loc în 1357 şi se datorează canonicilor Catedralei din Lirey. În martie 1453, Margaret de Charny oferă Giulgiul Casei de Savoia, fiind transferat în capela castelului Chambery la 11 iunie 1502. Giulgiul a supravieţuit incendiului din 4 decembrie 1532: deşi cutia de argint a început să se topească, doar colţurile îndoite au avut de suferit, peticele aplicate putând fi observate şi astăzi. În fine, Giulgiul a fost mutat în Catedrala din Torino la 14 septembrie 1578, unde se află şi acum, păstrat în capela regală. În epoca medievală, alte pretinse Giulgiuri au fost declarate şi expuse, în oraşe precum Chambery (Franţa), Lierre (Belgia) şi Acireale (Sicilia). Oricum, fiecare din acestea erau în mod evident còpii, produse de mâinile unor artişti.

Adevăratul studiu ştiinţific asupra Giulgiului a început în mai 1898, când Secundo Pia a fotografiat Giulgiul. La expunerea filmului, el a descoperit că imaginea negativă este de fapt pozitivă şi vice-versa: de fapt, când privim Giulgiul cu ochiul liber, vedem figura în galben-maroniu a unui bărbat; dar când privim negativul alb-negru, descoperim o imagine cu mult mai multe detalii. Descoperirea lui Pia a provocat un mare interes pentru Giulgiu. În timpuri mai recente, asupra Giulgiului s-au făcut studii mai profunde, începând din 1978 cu echipa STURP (Proiectul de Cercetare a Giulgiului din Torino).

Eu personal sunt în mod particular interesat de Giulgiu. Pe când făceam contabilitate la NASA, dr. John Jackson, de la Laboratorul din California, membru al echipei STURP, a ţinut o conferinţă despre Giulgiu şi despre dovezile ştiinţifice strânse de NASA. În mai 1998, împreună cu alţi doi preoţi, am mers la Torino şi am văzut Giulgiul, care era atunci expus public. Eu personal cred că Giulgiul este autentic, dar Biserica nu a declarat aceasta, astfel că în acest articol ne vom referi la imaginea de pe Giulgiu a unui „bărbat” anonim şi nu a lui Isus Cristos, deşi paralela între cei doi este evidentă.

Să vedem în continuare detaliile ştiinţifice despre Giulgiu: este o pânză lungă, de aproximativ 4,36 metri şi lată de 1,1 metri. Isus a fost aşezat pe o jumătate a Giulgiului, cealaltă jumătate fiind îndoită şi aşezată peste El. Amănunt interesant, imaginea de sus este puţin mai scurtă, iar pânza pare a fi acoperit doar o parte din piciorul drept. Giulgiul este făcut din pânză. Confecţionarea pânzei era cunoscută de nouă mii de ani în Galileea, un important centru de fabricare de ţesături, şi nu orice ţesături, ci unele durabile, cum se făceau pe atunci. Un exemplu sunt pânzele egiptene în care erau înfăşurate mumiile, care au rezistat 4000 de ani, adică până în zilele noastre. De aceea nu trebuie să ne mire că Giulgiul a rezistat timp de 2000 de ani.

Deşi nu este o pânză ordinară, nu e una neobişnuită pentru perioada istorică a lui Isus, în special pentru zona Orientului Mijlociu. Mai mult, în pânza Giulgiului se găsesc fibre de bumbac specifice bumbacului palestinian. Polenul de asemenea indică originea Giulgiului ca fiind undeva în Orientul Mijlociu. Datorită învelişului său extern, numit exină, polenul poate să supravieţuiască chiar mii de ani. Dr. Max Frei de la Universitatea din Zurich, fondator al Serviciului Ştiinţific al Poliţiei Criminalistice din Zurich, a descoperi polen, spori şi pulberi caracteristice locurilor prin care se ştie că a trecut Giulgiul. A descoperit polen de la plante tipice regiunilor deşertice din Valea Iordanului, adaptate să trăiască în soluri cu mare concentraţie de sare, aşa cum se găseşte în jurul Mării Moarte.

Giulgiul are imprimată imaginea unui bărbat de aproximativ 1,85m, care a fost omorât brutal prin crucificare. Urmele rănilor evidenţiate de petele de sânge corespund suferinţelor îndurate de Domnul nostru şi relatate în Evanghelii. Răni provocate de piroane apar la picior (cu talpa piciorului drept plin de sânge, el fiind pironit sub piciorul stâng) şi la încheieturile mâinilor. De notat că, spre deosebire de modul în care artiştii prezintă crucificarea, victima de pe Giulgiu a fost pironită în încheietura mâinii, între oasele radius şi cubitus, pentru a-i putea susţine greutatea pe cruce; pironirea în palmă s-ar fi soldat cu sfâşierea ei sub greutatea trupului. De asemenea, interesant este că străpungerea încheieturii atinge un nerv ce provoacă îndoirea degetului mare înspre interiorul palmei. Iar pe Giulgiu nu se văd urmele degetelor mari.

Pe Giulgiu se mai regăseşte o rană în lateral, în locul în care soldatul l-a împuns pe Isus, până în inimă. Suliţa a trecut printre coasta a cincea şi a şasea, i-a străpuns pericardul şi auriculul drept, provocând curgerea de sânge şi de lichid pericardial. Urmele de sânge de pe frunte şi de pe ceafă pot fi atribuite coroanei de spini. Urme de sânge apar şi pe spate, pe cei doi umeri, şi mai jos, datorită scurgerii sângelui. Ele se potrivesc cu urmele pe care le lăsau biciurile romane, folosite la flagelare, ce aveau două sau trei împletituri din piele tăbăcită, cu mici bile de metal sau cârlige la capete, ce smulgeau carnea de pe victimă. De pe Giulgiu se poate citi că victima a fost bătută sistematic, numărându-se peste 120 de răni.

Sângele este cu siguranţă uman. Echipa STURP a constatat că urmele sunt de sânge uman, grupa AB. Descoperirea a fost confirmată şi de alţii: profesorul Pierluigi Baima Bollone, profesor de medicină la Universitatea din Torino, raporta în 1978 că sângele este într-adevăr uman, cu imixtiuni de aloe şi mir, şi că aparţine grupei AB. Geneticianul francez Jerome Lejeune a descoperit de asemenea hemoglobină umană în mostra de sânge pe care a studiat-o.

Un alt element intrigant este faptul că urmele de sânge de pe Giulgiu sunt clare şi roşii, şi nu de un maro întunecat, specific sângelui uscat. Dr. Gilbert Lavoie a sugerat că ceea ce apare pe Giulgiu este mai degrabă exudat din răni coagulate decât sânge. Asemănător, Dr. Alan Adler explică faptul că tortura, sângerarea şi crucificarea suferite de bărbatul de pe Giulgiu au produs hemoliză (distrugerea globulelor roşii din sânge), ceea ce ar explica culoarea roşie durabilă a exudatului.

Nici un pigment, vopsea sau colorant nu s-au găsit în fibrele Giulgiului. Analiza cu raze X asupra fibrelor şi chimia moleculară au exclus posibilitatea ca imaginea să fi fost realizată prin pictare, fapt întărit mai apoi de studierea cu raze ultraviolete şi infraroşii. În plus, imaginea s-a dovedit rezistentă la decoloranţi şi la alţi agenţi chimici la care vopselele reacţionează în mod obişnuit.

Fotografii realizate cu tehnici speciale au scos la iveală noi aspecte extraordinare. Au fost făcute studii prin fotografieri de mare calitate, ce au surprins şi cele mai mici detalii, rezultatele fiind apoi procesate pe computer. În 1979, preotul iezuit Franci L. Filas de la Universitatea Loyola din Chicago, folosindu-se de cercetările efectuate de echipa STURP, a observat pe pleoapa dreaptă a bărbatului de pe Giulgiu o imagine corespunzătoare simbolului de pe o mică monedă din anul 29dC, adică din vremea lui Ponţiu Pilat (26-36 dC). Evreii din antichitate foloseau monede pentru a culca pleoapele. De asemenea, pr. Filas a mai observat că monedele bizantine de mai târziu aveau gravată o imagine a lui Cristos Pantocrator care se aseamănă foarte mult cu imaginea de pe Giulgiu, fapt ce ar atesta prezenţa Giulgiului la Constantinopol.

În 1978, Piero Ugolotti informa despre detectarea unor urme slab vizibile ale unor litere şi cuvinte în greacă, latină şi ebraică, aproape de faţa de pe Giulgiu, care au fost desluşite de filologul Aldo Marastoni de la Universitatea Catolică din Milano. În 1995, oameni de ştiinţă de la Institutul de Optică din Paris au raportat descoperirea unor litere şi cuvinte pe partea din faţă a Giulgiului. Astfel, de exemplu, s-a descoperit textul „In Necem”, ce reprezintă abrevierea frazei latineşti „In Necem Ibis” („Vei merge la moarte”). Un alt text descoperit a fost „Nazarennus” (adică nazarineanul).

Imaginea are codată în ea informaţii tridimensionale spectaculoase. Folosind un analizator de imagine VP-8 (folosit de NASA pentru a produce imagini ale planetelor din semnalele luminoase culese electronic şi transmise pe pământ), dr. John Jackson din echipa STURP a produs imagini tridimensionale ale omului de pe Giulgiu. De subliniat este faptul că de regulă, o imagine bidimensională, precum o pictură sau o fotografie, produce o imagine deformată pe ecranul VP-8. Ori imaginea tridimensională obţinută de pe Giulgiu este de o calitate ce constituie încă un argument că nu avem de-a face cu o pictură. Imaginile de pe Giulgiu sunt ca nişte radiografii în care sunt vizibile şi oasele. Dr. Michael Blunt, profesor de anatomie la Universitatea din Sydney, a observat că la mâini pot fi văzute oasele metacarpiene şi trei falange la fiecare deget. Profesorul Alan Whanger de la Universitatea Duke a arătat că şi craniul este vizibil.

Dr. Gilbert Lavoie, în lucrarea sa „Descifrând secretele Giulgiului”, prezintă o altă descoperire fascinantă. Imaginea negativă a Giulgiului, comparată cu negativul altor imagini fotografice, par a indica faptul că bărbatul în cauză a avut părul de o culoare deschisă, poate chiar blond. El a mai sesizat un aspect: umbrele de pe faţă şi căderea părului indică faptul că bărbatul stătea în picioare şi suspendat în aer în momentul realizării imaginii, pe când urmele de sânge indică faptul că atunci când acestea s-au format pe trup, bărbatul era aşezat întins pe spate, înfăşurat în pânză. Dr. Lavoie trage concluzia că imaginea în picioare a fost realizată după ce sângele a pătat Giulgiul: „Această descoperire este incitantă din punct de vedere intelectual pentru oricine care contemplă posibilitatea ca această imagine să reflecte chiar momentul învierii”.

Echipa STURP a oferit o serie de concluzii după cercetări, pe care le cităm în continuare: „Putem afirma că imaginea de pe Giulgiu este a unui om care a fost biciuit şi crucificat. Nu este opera unui artist. Petele de sânge au în compoziţie hemoglobină şi au reacţionat pozitiv la testul de serum albumin. Imaginea este încă un mister şi până la efectuarea unor noi studii chimice, probabil de către acest grup, sau poate de către alţi oameni de ştiinţă, problema rămâne nerezolvată.” Deşi concluziile STURP nu afirmă răspicat că Giulgiul ar fi al lui Cristos, dovezile prezentate sunt totuşi în sprijinul celor ce cred aceasta.

Deci tot ce putem spune cu siguranţă este că Giulgiul a învelit un bărbat crucificat, care a fost încoronat cu spini, a fost împuns între coaste cu o suliţă, şi a trăit în zona Palestinei, lângă Ierusalim, în timpul lui Ponţiu Pilat. Cu toate acestea, rămân aspecte controversate importante legate de Giulgiu. O astfel de controversă este legată de obiceiurile evreieşti la înmormântare. În mod normal, evreii urmau practica funerară taharah, conform căreia trupul era atent spălat din cap până în picioare, iar apoi învelit în tachrichim, un set de haine de înmormântare. Persoana era apoi învelită într-un sovev, o pânză lungă cu care era învelit întregul corp al decedatului. Ori trupul gol şi plin de răni al bărbatului învelit în Giulgiu contrazice aceste reguli, şi de aceea pare puţin probabil să fie vorba despre Isus, care era evreu. Şi totuşi, studii ulterioare au descoperit că atunci când o persoană suferea de moarte violentă, precum crucificarea, nu se mai practica taharah, din moment ce toate părţile corpului, inclusiv sângele, trebuia să fie conservate pentru viitoarea înviere a trupului. În acest caz, persoana era îngropată în hainele pe care le purta, şi nu în tachrichim; iar cum omul de pe Giulgiu era gol în momentul morţii, aşa cum se întâmpla la crucificare, el a fost înmormântat doar în sovev. În plus, datorită apropierii Sabatului, Isus a fost înmormântat în grabă, nefiind împlinite toate ritualurile de înmormântare.

O altă controversă este legată de ideea că Giulgiul ar fi de fapt capodopera unui artist medieval, aceasta pornind mai ales de la neclarităţile datării cu carbon. Am spus deja mai sus că nu este posibil aşa ceva, nedescoperindu-se nici un pigment, vopsea sau colorant în fibre. Mai mult, Isabel Piczek, binecunoscut pictor şi istoric de artă, studiind problema a tras concluzia că nici un pictor din acea vreme nu ar fi putut realiza Giulgiul, atât din punct de vedere al instrumentelor artistice, cât şi al cunoştinţelor. În primul rând nici un artist medieval nu cunoştea detaliile crucificării, din moment ce fusese interzisă de 400 de ani; de exemplu, doar câţiva artişti din perioada barocului, care au pictat mult mai târziu, au surprins detaliul pironirii încheieturilor mâinii, precum picturile lui Van Dyck reprezentând crucificarea. Artiştii medievali nu aveau de asemenea cunoştinţe de anatomie, din moment ce disecarea corpurilor omeneşti era teoretic interzisă de Biserică în acea vreme. De asemenea este interesant faptul că acolo unde apar petele de sânge, nu există nici o imagine sub ele, pe fibre, sugerând faptul că imaginea a fost realizată după formarea petelor de sânge; în mod evident, un artist ar fi lucrat invers, pictând imaginea şi apoi aplicând petele de sânge. În fine, nici un artist din Evul Mediu nu putea avea talentul de a picta o imagine în negativ într-un astfel de grad de perfecţiune.

Cum a fost realizată atunci imaginea, dacă nu prin pictare? Acest subiect a fost dezbătut de membrii echipei STURP, dar fără să se ajungă la vreo concluzie. Imaginea este de suprafaţă, afectând doar fibrele exterioare, fără a ajunge în interiorul pânzei. Descoperirile recente, din aprilie 2004, ale imaginii pe spatele pânzei, i-au încurajat pe sceptici să afirme că ar fi vorba de un fals. Dar misterul rămâne, căci imaginea apare pe faţa şi pe spatele pânzei, fără a fi însă imprimată şi în interiorul pânzei. Ori în cazul unei picturi, culoarea ar fi penetrat stratul de pânză. Producerea imaginii rămâne misterioasă, ea afectând doar suprafaţa giulgiului, pe ambele părţi. Mai mult, fibrele pe care este imprimată imaginea par a fi mai vechi şi mai degradate decât cele din afara imaginii, pe când în cazul unei picturi, fibrele cu imaginea ar fi trebuit să fie îngroşate de coloranţi. Şi totuşi, fibrele din dreptul imaginii nu sunt deteriorate de arsură: fotografiile speciale au arătat că imaginea corpului nu apare în roşu fluorescent când este iradiată cu lumină ultravioletă, cum este cazul fibrelor arse în incendiu din 1532. Unii oameni de ştiinţă presupun un fel de reacţie termo-nucleară care ar fi provocat imaginea de pe Giulgiu. Dacă ne gândim că Giulgiul ar fi surprins momentul învierii cu trupul şi sufletul a lui Isus la o existenţă radical transformată, o astfel de teorie nu pare de respins.

Controversele cele mai aprinse se datorează rezultatelor testelor de datare cu carbon, efectuate în 1998. La 21 aprilie 1988, Cardinalul Anastasi Ballestrero de Torino a supervizat tăierea de către microanalistul italian dr. Giovanni Riggi a unei mici bucăţi din Giulgiul, dintr-un colţ şi nu din zona centrală sau din zonele cu arsuri. Mostra a fost împărţită în trei, fiecare dată câte unui laborator din Zurich, Oxford şi respectiv al Universităţii de Arizona din Tucson, pentru trei măsurători paralele cu carbon 14. Într-o explicaţie simplificată, datarea cu carbon măsoară cantitatea de izotop numit carbon 14, care este prezent în toate substanţele organice, inclusiv în plantele de in din care a fost făcută pânza. Carbonul 14 se descompune în timp în materialele moarte, cu o frecvenţă periodică; de aceea, cantitatea de carbon 14 rezidual poate fi o măsură a vârstei unui obiect.

În octombrie acelaşi an, rezultatele au fost anunţate printr-o conferinţă de presă. Pe o tablă neagră s-a scris „1260-1390 d.C.”, indicând perioada în care a fost făcut Giulgiul, conform datării cu carbon. Dr. Henry Gove, specialist în fizică nucleară, a declarat că şansele sunt de „unul la o mie de milioane de milioane” ca Giulgiul să fie din vremea lui Isus, ironizându-i pe cei care cred în autenticitatea relicvei păstrate la Torino. Şi totuşi, mai mulţi oameni de ştiinţă au obiectat împotriva afirmaţiilor „infailibile” făcute de aceste laboratoare. De exemplu, dr. Rosalie David de la Muzeul Manchester a efectuat autopsii asupra mumiilor egiptene, şi s-a folosit de metoda carbonului pentru a afla vârsta lor; interesant este că în unele cazuri metoda cu carbon a indicat o vârstă mai mică, chiar cu o mie de ani, decât vârsta dovedită arheologic. Aceste discrepanţe sunt puse pe seama unor surse de contaminare.

Contaminarea Giulgiului ar fi putut altera exactitatea datării cu carbon. Expunerea ani în şir la funinginea lumânărilor şi la poluarea din Torino, udarea lui după incendiul prin care a trecut, acumularea de fragmente din frescele de pe tavan şi alţi factori au putut afecta Giulgiul astfel încât datarea să nu fie exactă. Mai mult, datarea s-a făcut pe o bucată luată dintr-un colţ al Giulgiului, mânuit de diverşi oameni de-a lungul secolelor. Ori contaminările influenţează datările cu carbon, rezultatul fiind o vârstă mai mică a obiectelor.

Dr. Leoncio Garza-Valdes de la Universitatea din Texas, colaborând cu dr. Stephen Mattingly, microbiolog la Centrul de Ştiinţă a Sănătăţii din San Antonio al aceleiaşi Universităţi, a oferit un alt argument împotriva rezultatelor datării cu carbon. Ei afirmă că Giulgiul ar putea avea un înveliş bioplastic format din bacterii şi ciuperci. Dr. Garza-Valdes a descoperit astfel de învelişuri în studierea artefactelor maiaşe, despre care ştia căror epoci aparţin, dar care datate cu carbon au apărut a fi mai recente decât sunt, ca şi cum ar fi fost falsuri. Primind o mostră de fire din Giulgiu, Garza-Valdes a descoperit învelişul bioplastic, datorat unor bacterii şi unor organisme în formă de filament, care îngroaşă unele fibre cu până la 60%. Acest înveliş poate provoca o deviere a datării cu carbon cu 1300 de ani, iar el nu poate fi îndepărtat prin metodele clasice de curăţire dinaintea evaluării cu carbon. Dacă dr. Garza-Valdes are dreptate, atunci Giulgiul poate fi cu uşurinţă plasat în timpul vieţii pământeşti a lui Isus.

Un alt susţinător al Giulgiului este dr. Thomas J. Phillips de la Laboratorul de Fizică al Universităţii Harvard, care a publicat un articol în numărul din 16 februarie 1989 al revistei „Nature”, în care afirmă: „Dacă Giulgiul din Torino este cu adevărat pânza în care a fost înmormântat Cristos atunci, conform Bibliei, această pânză a fost martora unui eveniment fizic unic: învierea unui trup mort. Din păcate, acest eveniment nu este accesibil studierii ştiinţifice, dar trupul se poate să fi emanat neutroni, care au iradiat Giulgiul şi au schimbat o parte din nucleele diferiţilor izotopi. În special o parte din carbonul 14 a fost generat din carbon 13. Dacă presupunem că Giulgiul are 1950 de ani şi că neutronii au fost emişi termal, suficient carbon 13 a fost convertit în carbon 14 pentru a da aparenta vârstă datată prin carbon de 670 de ani [adică din secolul al XIV-lea].”

În final, un număr mare de dovezi par a susţine autenticitatea Giulgiului din Torino, ca fiind pânza în care a fost învelit Domnul nostru Isus Cristos. Singura problemă majoră pentru cei mai mulţi este datarea cu carbon din 1988. Deşi Giulgiul nu este un element de credinţă, Suverani Pontifi din diverse secole, inclusiv Papa Ioan Paul al II-lea, au văzut Giulgiul ca o relicvă ce ne ajută în înţelegerea suferinţelor îndurate de Isus pentru mântuirea noastră. Ajungem astfel în final la cunoscuta maximă: „Pentru cei care cred, nu este nevoie de nici o explicaţie. Pentru cei care nu cred, nici o explicaţie nu ajută.”



One Comment

  1. Eu cred si ii multumesc lui Dumnezeu pentru acest har nepretuit!!! Sunt absolut convinsa ca este cu adevarat giulgiul cate a invelit trupul unic si nepretuit al Mantuitorului nostru. Nu am indoieli!
    E v v i v a !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *