Didahia: Recunoaşterea rădăcinilor străvechi ale poruncilor bisericeşti

Teme: Biserică.
.
Publicat la 2 iunie 2014.
Print Friendly

Autor: Robert F. Gorman
Traducere: Radu şi Oana Capan
Sursa: Homiletic & Pastoral Review, 23 mai 2014

Cei 12 Apostoli

Cei 12 Apostoli

Unul dintre secretele ascunse într-un document străvechi, cunoscut sub numele de Didahia, sau „Învăţătura celor doisprezece Apostoli”, este conceperea şi practicarea poruncilor bisericeşti. Acest fapt este în mare parte ignorat. Didahia este un document recunoscut de teologi şi de istorici deopotrivă ca o privire extrem de preţioasă asupra vieţii Bisericii primare. Scrisă cel mai probabil în Siria, sub forma unui catehism pentru instruirea catehumenilor, cândva spre sfârşitul primului secol, Didahia ne oferă informaţii bogate despre învăţăturile morale, despre viaţa sacramentală şi despre practica liturgică a Bisericii din perioada apostolică târzie. De exemplu, în descrierea „Căii vieţii”, Didahia include prima condamnare explicită a avortului pe care o găsim în scrierile creştine străvechi, fiind clasificat acolo între multele păcate care conduc spre „Calea morţii”. Este interesant că o condamnare similară a avortului găsim în scrieri ulterioare, precum în „Epistola lui Barnaba”, fiind descris acolo în mod asemănător ca o violare a „Căii luminii” şi ca semn al „Căii întunericului”.

Textul Didahiei s-a pierdut însă, fiind redescoperit în 1873, spre bucuria istoricilor bisericeşti, care au recunoscut rapid că acest document oferă o imagine a tradiţiei, învăţăturii şi practicii Bisericii primare ce corespunde cu scrierile Părinţilor Apostolici, precum Ignaţiu de Antiohia şi Iustin Martirul. Învăţăturile morale şi practicile liturgice descrise în Didahia arată existenţa unei autorităţi magisteriale primare, care a acţionat în prima şi a doua generaţie de creştini.

În extraordinara descoperire a Didahiei este uneori trecut cu vederea faptul că ea dezvăluie felul în care funcţiona autoritatea disciplinară a Bisericii. Acest lucru poate fi văzut extrăgând din text diferitele precepte considerate necesare în practica vieţii creştine primare. Într-adevăr, fiecare dintre cele cinci sau şapte porunci bisericeşti – în funcţie de varianta nouă sau veche a catehismului pe care o consultaţi – îşi are originea într-un anumit fel, fie explicit fie implicit, în Didahia. Deşi multe nestemate preţioase ale învăţăturii şi practicii creştine primare se găsesc aici, una dintre cele mai puţin recunoscute sau apreciate este tocmai felul în care acest document străvechi păstrează o descriere a vieţii disciplinare a Bisericii aşa cum este exprimată în cele mai timpurii porunci ale sale.

O plângere actuală împotriva Bisericii este tocmai aceea că stabileşte „prea multe reguli”. Dar se vede că încă de la începuturile sale, Biserica a avut anumite reguli disciplinare, aşa cum aflăm şi din Faptele Apostolilor, în care o practică des lăudată era aceea de a-ţi vinde toate bunurile şi a depune banii în trezoreria comună a Bisericii primare (Fapte 2,42; 4,32-35). Faptul că Anania şi Safira nu au îndeplinit cu onestitate această regulă disciplinară timpurie s-a dovedit fatal pentru cuplul necinstit (Fapte 5,1-11). Reguli disciplinare ulterioare au rezultat în urma Conciliului din Ierusalim în anul 49 (Fapte 15). Conciliul din Niceea, deşi convocat în principal pentru a combate erezia ariană, a şi promulgat numeroase reguli disciplinare pentru conducerea eclesiastică într-un timp în care convertirile la Biserică proliferau. Dar multe dintre acestea au fost simple retuşări ale unor reguli care existau deja în practica Bisericii, aşa cum se poate vedea la o citire mai atentă a Didahiei.

Biserica modernă cere membrilor ei: 1) să participe la Liturghie în zilele de duminică şi de sărbătoare şi să se abţină în acele zile de la muncile grele; 2) să îşi mărturisească păcatele cel puţin o dată pe an; 3) să primească Împărtăşania cel puţin o dată pe an, la Paşti; 4) să respecte posturile şi ajunurile; şi 5) să contribuie pentru susţinerea nevoilor materiale ale Bisericii (conform Codului de Drept Canonic, §2041-2043). Imediat după enumerarea acestora, Catehismul Bisericii Catolice discută despre importanţa participării credincioşilor la viaţa morală şi la mărturia misionară a Bisericii (§2044-2046). Unele liste mai vechi de porunci enumeră între acestea şi obligaţia de respectare a legilor bisericeşti ale căsătoriei şi contribuţia la viaţa misionară a Bisericii.

Implicit, dacă nu explicit, toate aceste discipline erau de respectat de primii creştinii, iar dovada pentru aceasta se găseşte în Didahia. Să luăm, de exemplu, regula cu participarea duminica la Liturghie. A treia Poruncă dumnezeiască cere sfinţirea Sabatului. Primii creştini făceau aceasta prin participarea obligatorie la Liturghia Sabatului Noului Legământ – Duminica, şi astfel, din timpurile primare, participarea la Liturghie şi primirea Euharistiei erau considerate ca esenţiale pentru practica creştină. După ce descrie în câteva paragrafe Liturghia euharistică, în capitolul 14 Didahia cere creştinilor următoarele: „Ci în fiecare zi a Domnului să vă strângeţi, să frângeţi pâinea şi să aduceţi mulţumire după ce v-aţi mărturisit greşelile”. Într-o propoziţie concisă, Biserica primară trimite spre Spovadă ca poarta spre primirea demnă a Împărtăşaniei. Vedem astfel o combinare a necesităţii primirii Împărtăşaniei şi a mărturisirii păcatelor. În capitolul 15, Didahia menţionează Spovada şi căinţa pentru păcate în contextul activităţii Episcopilor şi diaconilor.

Privitor la legile despre post şi ajun, găsim o practică mult mai riguroasă între primii creştini faţă de practica noastră de astăzi. În capitolul 8 din Didahia, autorii cer post în „a patra zi şi în ziua de pregătire”, adică miercurea şi vinerea (duminica era prima zi a săptămânii). În chiar primul capitol din Didahia, creştinilor li se cere: „rugaţi-vă pentru duşmanii voştri şi postiţi pentru cei care vă persecută”. În capitolul dedicat practicii Botezului, creştinii erau îndemnaţi să postească, iar cel care urma să fie botezat trebuia să postească o zi sau două înainte de Botez. Făcându-se ecou al deciziilor Conciliului de la Ierusalim, Didahia îi avertiza pe creştini să ţină postul şi ajunul după puterile lor, „dar împotriva la ceea ce a fost jertfit idolilor să fiţi extrem de prudenţi” (capitolul 6).

Cerinţa susţinerii Bisericii în nevoile materiale era văzută ca o obligaţie directă de către primii creştini. Găsim ideea exprimată în mai multe moduri în Didahia. Existenţa predicatorilor, a „profeţilor” şi a învăţătorilor itineranţi în Biserica primară este atestată în capitolul 11. Aceste persoane, dacă erau fidele căii Domnului, trebuiau să fie primite, la fel ca alţi oaspeţi creştini, ca rezidenţi temporari, pentru până la trei zile, oferindu-li-se casă şi masă (capitolul 12). Dar dacă cineva urma să stea mai mult de trei zile, se aştepta de la această persoană să lucreze pentru găzduirea lor: „Dacă doreşte să rămână cu voi, dacă ştie vreun meşteşug, să muncească şi să mănânce; dacă nu ştie, după înţelegerea voastră, asiguraţi-vă că, creştin fiind, nu locuieşte la voi trândăvind”. Similar, în capitolul 13, Didahia cere creştinilor să îi susţină pe adevăraţii profeţi şi învăţători. În acelaşi capitol, creştinilor li se cere direct să dea primele lor roade săracilor, la fel ca şi acelora care, prin învăţătura şi profeţiile lor, lucrează pentru binele Bisericii. În aceste pasaje vedem că se aşteaptă cât se poate de direct de la creştini să susţină material activitatea Bisericii. Pomana însă, fie pentru învăţători şi profeţi, fie pentru săraci, trebuia dată cu prudenţă. Capitolul 1 din Didahia pune astfel problema: „Lăsaţi pomana să transpire în mâinile voastre până când veţi şti cui trebuie să o daţi”.

Ascultarea de legea şi de ierarhia bisericească este implicită de-a lungul Didahiei, dar apare explicit în capitolul 15, unde creştinilor li se cere să numească Episcopi şi diaconi demni de Domnul, care să slujească întreaga comunitate. În capitolul 11 ni se spune că adevăraţii profeţi şi apostoli nu trebuie judecaţi de credincioşi. În Didahia creştinului i se cere să aibă o viaţă sobră, virtuoasă – calea vieţii – şi să evite păcatul şi viciile – calea morţii. Insistenţa asupra mărturisirii păcatelor înainte de primirea Euharistiei indică aşteptările serioase pe care Biserica le avea de la membrii ei, pentru binele lor veşnic. Prin însăşi viaţa sa, prin suma gândurilor, cuvintelor şi faptelor sale, creştinul trebuia să fie un mărturisitor al lui Cristos, veghind mereu în aşteptarea celei de-a doua veniri a Lui, după cum arată ultimul capitol din Didahia. De la început până la sfârşit, Didahia le cere creştinilor să urmeze cu fidelitate calea credinţei, a iubirii şi a speranţei.

Membrii Bisericii, în orice loc şi în orice timp, au nevoie de călăuzire şi de disciplină. A fost aşa întru începuturi şi rămâne aşa şi astăzi. Ce am învăţat lecturând Didahia este faptul că prima generaţie de creştini a avut multe dintre preocupările pe care le avem şi noi astăzi şi că acestea erau reflectate prin stabilirea a diferite discipline creştine. Iubirea faţă de Dumnezeu cere comuniune cu El în rugăciune şi Sacramente. Astfel, creştinii trebuie să ţină Sabatul participând la Sfânta Liturghie, culmea şi izvorul vieţii creştine; primind Împărtăşania prin care sunt întăriţi cu harul sfinţitor necesar pentru a duce lupta spirituală în favoarea binelui; mărturisindu-şi păcatele când nu îşi respectă obligaţiile creştine; practicând disciplina rugăciunii, a postului, a ajunului şi a pomenii pentru săraci şi pentru binele Bisericii.

Trebuie să ascultăm de învăţătura Domnului, aşa cum o păstrează şi o transmite Biserica, şi să trăim o viaţă care să vorbească de la sine despre valorile Evangheliei. Făcând aceasta, participăm la mărturia dată de Biserică lumii întregi. Nu putem trăi ca şi creştini fără a ne practica regulat credinţa. Poruncile Bisericii, în definitiv, sunt necesare pentru înaintarea discipolului creştin în viaţa spirituală, dar ele sunt doar o temelie şi un început, deoarece creştinul, căutând să crească în sfinţenie, va merge mult dincolo de cerinţele minime pentru a deveni un instrument constant al harului lui Dumnezeu în lume. Respectarea poruncilor nu este decât un start spre o viaţă creştină împlinită, care în cele din urmă conduce spre un tărâm al libertăţii şi al frumuseţii dincolo de aşteptările noastre, într-o revărsare a noastră din iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *