Cum să ne raportam la păcatele trecutului

Teme: Spiritualitate.
Etichete: .
Publicat la 7 iunie 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Damian Ference
Traducere: Mihaela Vatavu
Sursa: WordOnFire.org, 27 mai 2014

Trădarea lui Petru

Trădarea lui Petru

Cum facem să privim păcatele din trecut nu ca păcate comise, ci ca păcate mărturisite şi iertate? Pr. Damian Ference ne oferă o explicaţie luându-l ca exemplu pe Petru, pentru a ne arăta că, deşi acesta se ştia un mare păcătos, ştia de asemenea şi că Isus îl iubea din toată inima aşa cum era – un păcătos.

Cu toţii ştim ca Petru a fost primul Papă. Ceea ce uităm adesea este faptul că Petru a fost şi un mare păcătos. Îmi vin în minte cel puţin patru momente în Evanghelii unde Petru a greşit, dar cel în care l-a renegat pe Isus a fost cu siguranţă cel mai grav.

Evanghelistul Matei ne relatează că era o servitoare cea care l-a abordat prima dată pe Petru în curte – o servitoare, apropo, nu ar trebui sa fie în măsură să intimideze un om pe care Domnul îl numise „Piatra”. Servitoarea l-a recunoscut pe Petru ca fiind un prieten al lui Isus, dar Petru a negat faptul că l-ar cunoaşte. A doua oară, o altă fată – nu o femeie, ci o fată – l-a văzut pe Petru şi a spus: „Şi acesta era cu Isus Nazarineanul”. Petru a negat din nou. A treia oară, evanghelistul Matei ne spune că un trecător l-a recunoscut pe Petru ca fiind prieten al lui Isus, după felul în care vorbea. Şi, încă o dată, Petru a negat că l-ar cunoaşte pe Isus.

Mai rău de atât nici nu se putea. Atunci când cel mai bun prieten are cel mai mult nevoie de tine, negi până şi faptul că îl cunoşti. Şi nu se punea problema că cei care l-au întrebat erau chiar aşa de speriat – o servitoare, o fată şi un trecător oarecare – trei oameni care nu ar fi trebuit să reprezinte cine ştie ce mare ameninţare pentru un viitor Papă. Şi Petru ştia acest lucru. Evanghelistul Matei ne relatează că, la cântatul cocoşului, „Petru a plâns cu lacrimi amare”. Dacă aş fi fost în locul lui, probabil ca şi eu aş fi avut aceeaşi senzaţie de repulsie. Nu cu mult timp înainte, în aceeaşi seară, Petru îi promisese lui Isus credinţă neclintită, dar iat-o făcută ţăndări. Şi iată-l pe el, cel ales de Isus ca lider neînfricat al Apostolilor, plângând într-un colţ, ca un copil. Ce patetic.

Bineînţeles, ştim că povestea nu se termină aici. După ce Isus suferă, moare şi învie din morţi, El are o altă întâlnire cu Petru. De data aceasta la malul mării, unde, după cum ne spune evanghelistul Ioan, Isus îi invită pe Apostoli la micul dejun. Este şi locul unde Isus îl întreabă pe Petru dacă îl iubeşte – de trei ori. Şi tot de trei ori răspunde Petru că îl iubeşte pe Isus, iar făcând aceasta, experimentează dragostea, iertarea, vindecarea şi mila lui Isus. Isus reînnoieşte totul şi, în acel moment, îl reînnoieşte şi pe Petru.

Dar o întrebare rămâne. Cum a putut oare Petru să uite acel cutremurător moment din curte, când a comis cel mai josnic păcat, lepădându-se de Isus? Iar dacă noi avem cunoştinţă de fapta lui de laşitate două mii de ani mai târziu, cu siguranţă ea era binecunoscută şi de contemporanii lui. Şi sunt sigur că unii chiar îi reaminteau aceasta din când în când, spunând: „Haide omule, tu eşti laşul care ai negat până şi că îl cunoşti, iar acum îmi spui mie că ar trebui să cred în El? Te rog!” Cum a reuşit oare Petru să uite şi să treacă peste îngrozitorul său păcat?

Iată adevărul: Petru nu a uitat niciodată că l-a renegat pe Isus. Acel act de laşitate nu mai putea fi retractat. Ce-i făcut e bun făcut. Petru nu putea să dea timpul înapoi şi să repare lucrurile. Aşadar ce s-a întâmplat? Cum a reuşit Petru? Cum s-a transformat din cel mai mare laş într-unul dintre cei mai curajoşi oameni ai creştinismului, cerând în cele din urmă să fie răstignit cu capul în jos, pentru că nu se considera demn de a muri în acelaşi fel cu Isus, Domnul său?

Ce i s-a întâmplat lui Petru este că, deşi ştia că e un mare păcătos, a ştiut şi că Isus l-a iubit din toată inima aşa cum era – un păcătos. Parafrazându-l pe Sf. Ioan Maria Vianney, Petru a ştiut că păcatele sale nu erau decât un grăunte de nisip în oceanul marii milostiviri a lui Dumnezeu. Iubirea îndurătoare a lui Isus a fost cea care l-a recreat pe Petru şi l-a făcut un om nou. Petru nu putea face altceva cu păcatele sale în afară de a le mărturisi, dar Isus a putut. Şi a făcut. Petru l-a renegat pe Isus de trei ori, aşa că, în marea Sa dragoste, Isus i-a oferit oportunitatea de a-i spune că îl iubeşte – tot de trei ori. În felul acesta Petru a fost iertat, a devenit un om nou. Începând de atunci, oricând s-ar fi gândit la momentul renegării lui Isus, Petru nu şi-a mai văzut păcatele ca şi comise, ci ca păcate mărturisite şi iertate.

Una dintre cele mai importante lecţii pe care o putem învăţa de la Petru este modul de a ne raporta la păcatele trecutului, mai ales în cazul în care este vorba de ceva însemnat, neplăcut şi de-a dreptul ruşinos. Marele şiretlic al diavolului este să ne determine să credem că Dumnezeu nu ar putea cu nici un chip ierta anumite păcate, pentru că sunt prea grave. Chiar dacă le-am mărturisit şi ştim, în mintea noastră, că Dumnezeu e milostiv şi ne-a iertat, uneori gândul la acele momente stânjenitoare ne poate face să ne îndoim de puterea milostivirii lui Dumnezeu şi de faptul că El poate reînnoi totul. Dar istoria lui Petru ne reaminteşte că acest mod de a privi lucrurile vine de la cel rău. Dumnezeu nu minte şi cu adevărat reînnoieşte totul pentru aceia care îi primesc iubirea milostivă. Aşadar, cum a procedat Petru?

Când Petru şi-a adus aminte de momentul lepădării de Isus, sau de acela când nu a reuşit să păşească pe apă, sau de momentul când Isus i-a spus „înapoia mea, satana”, el a privit acele păcate nu ca pe nişte păcate comise, ci ca păcate mărturisite şi iertate. În acelaşi mod trebuie să ne raportăm şi noi la păcatele noastre. Atunci când păcătuim, trebuie să recunoaştem aceasta şi să cerem iertare Domnului. Pentru că, aşa cum îi place Papei Francisc să spună, „Dumnezeu nu oboseşte niciodată să ierte”. Însă odată ce păcatele noastre au fost iertate, trebuie să ni le reamintim exact aşa – ca păcate iertate.

Un motiv pentru care Petru a fost atât de credibil şi rămâne atât de credibil până în ziua de astăzi este acela că noi toţi ne putem raporta, într-un fel sau altul, la povestea sa. El a greşit, şi a greşit mult. Nu mai putea face nimic ca să îşi revină în afară de a se încredinţa cu totul milostivirii lui Isus, ceea ce a şi făcut. Isus i-a iertat păcatul şi, din acea clipă, Petru a privit la momentele întunecate ca la unele pline de lumină, nu pentru ceea ce a făcut el, ci pentru ce a făcut Domnul pentru el. Petru a trăit o experienţă de vindecare a memoriei. El nu şi-a mai amintit păcatele ca pe nişte păcate comise, ci ca pe nişte păcate mărturisite şi iertate. Aceasta a făcut toată diferenţa. Şi încă o face.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *