Cina din Emaus (Rembrandt van Rijn)

Teme: Artă.
.
Publicat la 4 iunie 2014.
Partea 5 din 6 din seria Capodopere explicate.
Print Friendly

Autor: Madeleine F. Stebbins
Traducere: Manuela Oltean
Sursa: Lay Witness Magazin, iulie-august 2013

Cina din Emaus

Cina din Emaus

Rembrandt van Rijn (1606-1669) a fost un pictor vizionar olandez, capabil să vadă în intimitatea misterului, aşa cum se întâmplă şi în pictura Cina din Emaus (1648), care acum este găzduită de muzeul Louvre din Paris. El oferă privitorului mai mult decât o imagine frumoasă. Într-un mod unic, el reuşeşte să surprindă o lume interioară.

Acelaşi fenomen este întâlnit şi în cazul numeroaselor sale autoportrete, care ne conduc spre interioritatea persoanei, prezentând multiplele faţete a umanităţii ei în diferite etape ale vieţii, adevărul despre viaţa ei, despre mândria, umilinţa, umorul, suferinţa, compasiunea, îmbătrânirea, înţelepciunea, măreţia sau nimicnicia sa. Acest dar minunat de a revela o lume interioară, precum şi capacitatea sa de a proiecta o lume a misterelor divine – prin mijloace precum jocul de lumini şi umbre – îl face în mod special apt pentru a reda teme biblice, unde combină realismul cu misterul inefabil, precum în lucrarea sa care ilustrează pasajul evanghelic de la Luca 24,28-31.

Dacă scenele biblice pictate în perioada timpurie sunt mai dramatice, cele mai târzii devin mai contemplative, având un nou patos. În această pictură, arhitectura monumentală dar foarte simplă a fundalului încadrează scena cinei, redând măreţia şi importanţa momentului. Arcul înalt, pe care se joacă lumini şi umbre adăugă o dimensiune transcendentală evenimentului.

Cina din Emaus

Este uimitor că cei doi discipoli care l-au întâlnit pe Cristos pe drum nu l-au recunoscut, chiar dacă El le explică Scripturile: „şi a început de la Moise, şi de la toţi proorocii, şi le-a tâlcuit în toate Scripturile ceea ce era cu privire la El” (Luca 24,27). Deşi ulterior şi-au dat seama că le ardeau inimile, ochii li s-au deschis doar când „a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o”. Acesta este momentul reprezentat de Rembrandt în pictura sa. Geniul său artistic intră în mister şi ne conduce în adâncimea şi profunzimea lui.

Îl vedem pe Cristos (amintind de portretul făcut de Leonardo da Vinci în Cină cea de Taină) în infinită Sa bunătate, la banchetul dragostei, într-o comuniune intimă cu Apostolii, cu ochii întorşi spre cer, frângând pâinea. Cei doi discipoli, însoţiţi de un servitor care nu înţelegea nimic, rămân uimiţi, copleşiţi, după cum se observă şi din gesturile lor. Fericitul John Henry Newman scria: ” Un val gros şi negru se interpune între această lume şi cea viitoare. Nu putem intra prin ea în lumea viitoare. În Evanghelii acest val nu este înlăturat, dar din când în când, ni se revelează ce este după el. Atunci prindem câte o frântură a ceea ce vom vedea faţa în faţă în lumea de apoi.”

Cristos, lumina lumii radiază. Faţă de masă, albă, ca pânza de pe altar, reflectă lumina lui Cristos. Rembrandt corelează această scenă cu cea a Schimbării la Faţă de pe muntele Tabor. În ambele scene se întâmplă o revelaţie a divinităţii Sale în umanitatea Sa şi Apostolii sunt uimiţi. „Ochii lor s-au deschis şi l-au cunoscut” (Luca 24,33).

Mai presus de toate, frângerea pâinii aminteşte de Cină cea de Taină şi de marele mister al prezenţei reale a lui Cristos în Euharistie. După Înălţare, Apostolii nu îl vor mai vedea pe Cristos cu ochii lor umani. El le spune că trebuie să înveţe să îl recunoască în Euharistie. Atunci ochii credinţei vor fi deschişi spre realitate prezenţei Sale reale în Euharistie şi umpluţi cu lumină în întuneric. Acesta este misterul credinţei.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *