Suntem fraţi, pentru că suntem fii

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Paul Maiberger
Traducere: pr. Adrian Dancă
Sursa: ProFamilia.ro

Adam şi Eva

Adam şi Eva

Adam e fratele meu. În corzile inimii lui, adie acelaşi suflu divin care vibrează în mine aceeaşi simfonie şi acelaşi destin, de căderi dese şi urcuşuri grele, de lut apăsător şi de spirit vioi. Adam e fratele meu, şi Eva, şi Noe, Avram, Sara, Iosif, profeţii, Iob cel drept şi îndrăzneţ. Noul Adam, Cristos e fratele meu, a luat acelaşi lut asupra sa pentru ca de la el încoace, toate să-şi îndrepte faţa spre Lumină. Un singur Tată avem cu toţii, dar tocmai paternitatea comună ne face pe toţi fii în Fiul, în Spiritul aceleiaşi familii.

Anul 2007, proclamat „anul Sfintei Scripturi” de papa Benedict al XVI-lea este fără îndoială un semn al timpului, un kairos salvific în care preot şi credincioşi au posibilitatea să ia în mâini cu mai multă râvnă Cuvântul lui Dumnezeu. Nu e uşor să laşi ca lumina revelaţiei să te străbată ca o sabie cu două tăişuri.

Şi într-un timp în care legăturile familiale sunt supuse unor presiuni fără precedent – emigraţie, invidie, probleme de moştenire, despărţiri, certuri, şi altele – este salutar ca prima reflecţie pentru Postul Mare să pornească de la Iosif şi fraţii săi. Este istoria unei familii, din alte timpuri, dar parcă e făcută pentru noi. Vom găsi mai mult decât un tratat biblic de psihologie familială. Cât de bogată poate fi această pagină a Scripturii a dovedit, în secolul trecut, şi scriitorul german Thomas Mann cu tetralogia sa omonimă. După o lectură accidentală a paginilor biblice despre Iosif, Mann rămâne fascinat. Cuvintele încep să-i curgă ca un fluviu şi pune imediat în scris avalanşa de motive inspirate din textul sacru. Publică imediat primul volum, apoi un altul, până la al patrulea, ultimul. Zeci de mii de pagini, scrise la mână! „Mă găseam – scrie romancierul premiat cu Nobel – într-o condiţie ce nu era doar rezultatul timpului meu personal şi al unui stadiu al vieţii mele, ci un rezultat epocal, al timpului nostru caracterizat de răsturnări, aventuri şi suferinţe prin care chestiunea omului şi problema umanităţii înseşi ne-au fost puse înaintea ochilor şi impuse conştiinţei noastre ca un tot unitar, ceea ce nu se mai întâmplase cu alte generaţiile care ne-au precedat”. Ceea ce nu se întâmplase înaintea vieţii lui, avea să se repete punctual cu generaţiile noastre şi chiar dincolo de noi.

În cartea Genezei (capitolele 37-50) găsim ca protagonişti istorici pe Iosif şi fraţii săi. Este istoria unei familii cu probleme. Conflictul creste zi de zi: Iacob, tatăl acestor doisprezece fii, are o predilecţie pentru Iosif, nu se ştie bine motivul acestei iubiri preferenţiale, dar e cert că Iosif s-a născut când Iacob era la bătrâneţe. Aşadar, o iubire preferenţială, iubirea prin care cineva iubeşte o persoană mai mult decât pe toate celelalte. Este şi problema care stă la baza alegerii lui Israel: de ce a ales Dumnezeu pe Israel şi l-a preferat mai mult decât pe toate celelalte popoare din jur, mult mai puternice, mai culturale, mai civilizate, mai dezvoltate? Alegerea lui Dumnezeu are întotdeauna ceva misterios, nu poate fi înţeleasă pe deplin niciodată. De cele mai multe ori, preferinţele n-au explicaţii raţionale, dar în familii şi comunităţi, provoacă tensiuni insuportabile. Între fraţi şi surori, apar inevitabil situaţii de diferenţă între ei şi fiecare simte o preferinţă sau o iubire minoră.

Într-un anumit sens, aceasta era şi problema dintre Cain şi Abel. Şi aici avem o familie, chiar prima familie a umanităţii este lovită de o tragedie, tocmai din cauza unei iubiri preferenţiale nedigerată. Adevărul e că predilecţia, ca orice iubire, este gratuită şi iubirea preferenţială nu înseamnă că celălalt nu este iubit, dar vrea să spună pur şi simplu că iubirea faţă de alţii are alte nuanţe şi forme de manifestare. Cine nu este capabil să accepte această diversitate a iubirii, crede că este la mijloc o preferinţă nedreaptă. Şi acest lucru înseamnă neacceptarea celuilalt ca diferit, deci, neacceptarea celuilalt ca frate, mai mult, neacceptarea tatălui ca tată. Peste Abel se revarsă ura lui Cain, pentru că acesta din urmă nu este capabil să accepte modul în care se manifestă iubirea lui Dumnezeu, nu numai modul în care Dumnezeu îl iubeşte pe Abel, dar nici modul în care îl iubeşte pe el. Dacă acesta ar fi înţeles modul în care Dumnezeu îl iubeşte, ar fi fost fericit şi mulţumit, nu ar fi avut nicio problemă cu faptul că Abel este iubit în mod diferit. Dacă cineva descoperă modul în care îl iubeşte Dumnezeu, nu are probleme cu faptul că Dumnezeu îl iubeşte pe un altul în mod diferit, chiar dacă acest „altul” poate fi mai bun. Omul care primeşte iubirea lui Dumnezeu se consideră rodul împlinit al acestei iubiri. Când începe în schimb invidia, rivalitatea, există într-adevăr o problemă între fraţi, dar fondul de bază este contestarea iubirii paterne, acceptarea sau nu a tatălui.

Dacă pentru Cain şi Abel, la începuturi, tatăl de referinţă era Dumnezeu, aici, pentru aceşti fraţi din istoria lui Iosif, tatăl este un părinte în carne şi oase, Iacob. Şi Iacob îl iubeşte în mod deosebit pe Iosif. Textul biblic, de o rară fineţe literară, are un orizont psihologic extraordinar de actual. Prezintă situaţii care se întâlnesc zilnic în familiile şi comunităţile noastre. Iacob a avut probleme de preferinţă cu tatăl său Isaac, care îl prefera pe Esau, în timp ce mama, pe Iacob. Aşadar, Iacob, potrivit unui mecanism al subconştientului, reproduce aceeaşi situaţie în propria familie. Când fiii resping paternitatea care i-a chemat la viaţă, este pus sub semnul întrebării şi darul fraternităţii între ei.

Preferinţa faţă de Iosif era insuportabilă pentru fraţii lui. Se decid imediat: ce să facem cu el? Să-l ucidem, să scăpăm de această povară, să eliminăm cauza iubirii noastre minore. Apoi, la sugestia unui alt frate, îl aruncă într-o fântână fără apă, să moară singur, fără a vărsa sânge nevinovat. Dar trece o caravană de târgoveţi, merg în Egipt, piaţa economică cea mai rentabilă a timpului. Ei cumpără orice şi vând orice, chiar şi oameni. Îl dau pe mâna lor, nu înainte de a cere un preţ. Şi după ce l-au vândut pe fratele lor, convinşi că au rezolvat problema, ba chiar au ieşit în câştig cu 20 de arginţi, se aşează şi mănâncă… Frumos mod de a arăta falsul echilibru redobândit! Gestul însă subliniază cruzimea şi exasperarea lor radicală. Acum, pare să sugereze textul, s-au liniştit, gata, pot continua să mănânce pâinea unei vieţi normale. La tatăl lor, nici nu se gândesc: îi vor spune că a murit şi cu asta, basta. Ei încep să mănânce. Lipsa unui frate de la masă, nu-i deranjează: o gură mai puţin. Dar textul este mult mai profund: după ce se eliberează de fratele incomod, încep să mănânce, însă vor veni zile când nu vor mai avea de mâncare, şi atunci vor trebui să meargă pe urmele caravanei în Egipt şi acolo se vor trezi cu Iosif înaintea ochilor, viu, fără să-l recunoască, tocmai ei care se gândeau că în acest fel s-au eliberat de el pentru totdeauna. Hrana, într-un anumit fel, aici este firul unitar care alimentează continuitatea existenţei şi consistenţa dramei.

Însoţit mereu de ocrotirea divină, Iosif îşi croieşte un drum în noua condiţie din ţara străină. Ajunge important, este stimat şi pe mâna lui ajung toate rezervele de hrană din regiune. Foametea îi conduce pe toţi la el. Inclusiv pe fraţii lui care fără să-şi dea seama, ajung să se închine înaintea fratelui pe care cândva l-au vândut. Dar nu, Iosif nu vrea acest lucru: dacă pentru ei un frate mai puţin nu contează, pentru el fraternitatea este în continuare o perlă ce trebuie păstrată ca un tezaur nestemat. El nu vrea închinarea fraţilor, vrea să-i ajute să redescopere frumuseţea fraternităţii pe care au trădat-o cu atâta uşurinţă. Şi când gelozia va fi înghiţită picătură cu picătură, iubirea fraternă va deveni iubire filială. Acceptarea fratelui ca drum de redescoperire a tatălui. Aici voia Iosif să-i conducă pe fraţii săi. Voia să-i facă să se simtă din nou fraţi, pentru ca astfel să redevină fii. Acum, după suferinţe şi expediţii, acest lucru s-a verificat. Păcatul a fost absorbit complet şi motivul care a dus la vânzarea fratelui şi la negarea tatălui, acum a devenit temelia unei iubiri mai mari, dispusă până la sacrificiul vieţii. Iosif se arată fraţilor aşa cum este, dincolo de veşmântul carierei politice: un frate care-şi poate îmbrăţişa fraţii în prezenţa tatălui! Şi acest lucru a fost posibil pentru că cel vândut, a ştiut să ierte! Pentru că Iosif a iertat, familia devine din nou ceea ce este, comuniune de iubire care nu mai cunoaşte obstacole şi inimi împietrite.

Cel mai slab, s-a dovedit a fi cel mai tare: la răul suferit, nu a răspuns cu rău, ci cu tot binele de care era în stare. Dumnezeu a transformat tristeţea unei pagini de moarte într-o splendidă primăvară a vieţii, un lucru posibil oridecâteori iertarea lui Dumnezeu ia trup şi sânge în iertarea omului faţă de fraţii săi. Acum răul e transformat în bine şi visurile lui Iosif se adeveresc: nu umilirea fraţilor, ci asumarea unei fraternităţi pe care au pierdut-o când au respins iubirea paternă.

Aveau să privească la cel pe care l-au vândut şi astfel să redescopere că sunt fraţi ai aceleiaşi familii. Şi alţii, peste veacuri, „vor privi la cel pe care l-au străpuns” (cf In 19,37), pentru ca descoperind complicitatea în rău, să-l distrugă prin iubirea celui care s-a lăsat vândut şi străpuns pe Cruce. Şi să redevină ceea ce sunt: fraţi născuţi din acelaşi Tată. Sub Cruce, alături de Maria, mama celui străpuns, stau alţi fraţi, şi ei fii, fraţi cu toţii, pentru că iubiţi fiecare cu o iubire preferenţială. Dumnezeu, se spune, ştie să numere până la unu. În faţa lui nu stau mase de oameni, ci fii care au un nume şi o chemare la fericirea fără apus.



Posted in Biblic.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *