Sfânta Rita din Cascia

Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Liviu Bălăşcuţi
Sursa: Actualitatea creştină, mai 2004

Sf. Rita

Sf. Rita

Sfânta imposibilităţilor

Sfânta Rita, patroana cauzelor disperate, îşi merită pe deplin acest nume, deoarece întreaga sa viaţă este o istorie a situaţiilor imposibile. Încercăm să descoperim acest lucru răsfoind cartea Monseniorului Luigi de Marchi, Viaţa sfintei Rita – cu novenă şi rugăciuni, (Galaţi: Pax Aura Mundi, 2002). Sfânta Rita s-a născut în anul 1381, într-un colţ îndepărtat al Umbriei (Italia), la Rocca Porena.

Naştere „imposibilă”

La naşterea ei, părinţii – Anton Mancini şi Amata născută Ferri – erau deja în pragul bătrâneţii şi nu mai aveau speranţa de a avea un copil. Naşterea fetiţei lor a fost o minune, un dar preţios, dobândit prin credinţă şi rugăciune. Cu siguranţă părinţii ei nu ştiau să scrie şi să citească; nici Rita nu a avut posibilitatea de a merge la şcoală, dar atât ea cât şi părinţii ei aveau capacitatea de a descifra o singură carte: Răstignitul! Cristos pe Cruce!

Un soţ „imposibil”

Rita, care de mică dorea să trăiască o viaţa desăvârşită în sfinţenie, din respect faţă de părinţii săi a renunţat la gândul de a intra în mănăstire şi a acceptat să se căsătorească cu un tânăr violent, certăreţ şi infidel, pe nume Paul Ferdinand. Acesta a vătămat şi a batjocorit pe mulţi şi, din această cauză, avea mulţi duşmani. Când îi mergeau rău lucrurile, dezlănţuia o adevărată furtună acasă, iar nevinovata şi timida lui soţie suporta consecinţele. Suferea cu răbdare şi se ruga în tăcere, astfel încât vecinele o numeau „femeia fără fiere”. Această admirabilă forţă izvora din rugăciunea ei fierbinte, din Sfânta Împărtăşanie şi din meditaţia ei preferată la patimile Domnului. Înjurată fără motiv, ea nu avea cuvânt de mânie; lovită, nu se plângea şi se arăta atât de supusă, încât nici la biserică nu mergea fără învoirea soţului ei brutal.

Pentru a dobândi de la Dumnezeu convertirea lui, pe lângă rugăciune, făcea pocăinţă aspră. Obişnuia să facă nu unul, ci trei posturi pe an. Iar posturile erau atunci destul de aspre: o singură mâncare de post strict pe zi şi care se putea mânca numai după vecernie. Bunătatea ei reuşeşte să înmoaie inima soţului, care îşi schimbă viaţa. Intr-o zi, pătruns şi adânc înduioşat de lacrimile ei, se aruncă la picioarele ei şi îi ceru iertare pentru suferinţa pe care i-a pricinuit-o. Nu reuşeşte, însă, să obţină iertarea numeroşilor săi duşmani, iar liniştea şi armonia care se stabilise în sfârşit în familia lor nu aveau să dureze prea mult: mai întâi mor părinţii Ritei, apoi soţul îi este ucis de duşmani, urmat fiind de cei doi copii ucişi de boală.

Intrare în mănăstire „imposibilă”

Rămasă fără părinţi, soţ şi copii, Rita bate la porţile mănăstirii călugăriţelor augustiniene din Cascia, dar este respinsă de trei ori. După multe rugăciuni, la cei trei sfinţi ai săi protectori, sfântul Ioan Botezătorul, sfântul Augustin şi sfântul Nicolae de Tolentino reuşeşte, printr-o minune dumnezeiască, să intre în mănăstirea mult dorită. Crescută la şcoala Răstignitului, a învins aspre dificultăţi cu care s-a confruntat şi în mănăstire, şirul suferinţelor ei părând a fi fără sfârşit. Maestră a umilinţei, a înăbuşit pornirile iubirii de sine, făcând serviciile cele mai dispreţuite şi mai obositoare, socotindu-se nevrednică să trăiască printre surorile din mănăstire, pe care le considera „fecioare sfinte”. Deprinse astfel răbdarea care îndură totul, dispreţul, cuvintele aspre, dojenile nemeritate, greutăţile legate de viaţa în comun, bolile şi îndelungate dureri.

Şi de parcă toate acestea nu erau de ajuns, diavolul îi întindea mereu curse, încercând să o facă să se îndoiască de vocaţia ei, dar Rita se apăra de aceste ispite prin autoflagelare şi prin purtarea în permanenţă a unui ciliciu ţesut din păr de porc, iar vesta plină de spini îi sfâşia carnea. În urma unei predici a sfântului Iacob de Marca despre patimile lui Cristos, Rita a rămas foarte mişcată şi, îngenuncheată în faţa unei icoane a Răstignitului, îl rugă cu înfocare pe Domnul Isus să binevoiască a o face părtaşă la durerile lui. Şi iată că un spin, desprinzându-se din cununa Răstignitului, veni şi se implantă în fruntea ei, durerea produsă fiind atât de mare, încât Rita căzu ca moartă. Rana sfintei Rita, pe care a avut-o timp de 15 ani, emana un puroi greu mirositor, aşa că sărmana suferindă pentru a nu umple casa cu miros, a fost izolată într-o cameră unde o călugăriţă îi ducea de mâncare. Rana s-a închis doar pe durata pelerinajului la Roma, cu ocazia jubileului din 1450.

Vârsta, durerile, neajunsurile şi pocăinţele nu au întârziat să macine puterile pioasei femei, care a fost silită să rămână culcată în aşternutu-i sărac şi aspru. La moartea sfintei, pe 22 mai 1457, un parfum paradiziac izvora din corpul Ritei, iar rana din frunte s-a cicatrizat. Corpul Ritei nu a fost îngropat niciodată şi nici nu a cunoscut putreziciunea, după 500 de ani de la moarte rămânând intact, ca a unei persoane decedate de curând. A fost canonizată de papa Urban al VIII-lea, în anul 1900.

Posted in Personalităţi and tagged .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *