Sfânta Euharistie – Taina iubirii divine şi a unităţii creştine (I)

Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Sursa: Viaţa Creştină

Sfânta Euharistie

Sfânta Euharistie

Iubirea, precum ştim, este a voi şi a face bine semenilor, deci a dărui, iar expresia supremă a iubirii este dăruirea de sine însuşi, a vieţii proprii, pentru aproapele. Aceasta este iubirea eroilor şi martirilor, dar, în mod deosebit şi unic, este iubirea cu care Dumnezeu l-a iubit pe om, dăruindu-i-L pe Unicul Său Fiu, ca prin sângele Acestuia vărsat pe Cruce, să-L împace cu Tatăl ceresc şi să-i deschidă poarta fericirii paradisiace încuiată de protopărinţi. „Aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe Unicul Său Fiu născut, pentru ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In 3, 16), îi spune Isus lui Nicodim care Îl vizita pe Isus noaptea, ca să-i asculte cuvântul. Şi tot El, în ajunul Patimilor, vorbindu-le apostolilor despre iubire, le spune: „Nimeni nu are mai mare iubire decât aceea de a-şi da viaţa pentru prietenii săi” (In 15, 13).

Viaţa divină, adică aceea de creştin, izvorâtă din coasta lui Isus pe Cruce, am primit-o de fapt prin botez, când, prin harul sfinţitor, am fost re-creaţi, am devenit o creatură nouă născută din apă şi Spiritul Sfânt, ca fiu al Tatălui ceresc şi frate mai mic al lui Cristos şi moştenitor, cu El, al fericirii veşnice. Atunci am fost îndumnezeiţi făcuţi „părtaşi ai naturii divine” – cum spune Sfântul Apostol Petru (cf II Pt 1, 4), „Vedeţi ce iubire ne-a arătat Dumnezeu, ca fii ai Săi să ne numim şi suntem” (In 3, 9).

Această viaţă de fii ai lui Dumnezeu, primită prin harul sfinţitor dimpreună cu virtuţile teologale şi morale şi cu cele şapte daruri al Spiritului Sfânt, constituie organismul spiritual supranatural, care este ca o sămânţă pe care creştinul trebuie să o cultive ca să se dezvolte pentru a produce roade de fapte bune, prin rugăciune şi nutrirea cu Sfintele Taine, în mod deosebit cu Sfânta Euharistie.

Sfânta Euharistie este hrana spirituală cea mai eficace prin care se dezvoltă şi desăvârşeşte viaţa divină a creştinului, deoarece Ea ne dăruieşte nu numai harul sfinţitor, ci în Ea ni Se dăruieşte Însuşi Isus Cristos, autorul harului. Iată de ce Euharistia este Taina prin excelenţă a iubirii divine. Pe Cruce, Isus ni S-a dăruit o singură dată, murind pentru noi, în Sfânta Euharistie, la Sfânta Liturghie, ni se dăruieşte zilnic, oferindu-ni-se ca hrană spirituală. Pe Cruce S-a jertfit în mod sângeros, aici pe altar Se jertfeşte în mod nesângeros, dar tot atât de real, sub aparenţele modeste de pâine şi vin. Că, într-adevăr, sub aceste aparenţe este prezent Însuşi Isus Cristos, o spune El mulţimilor care Îl urmau pentru că le săturase în pustie cu cele cinci pâini şi doi peşti: „Mă căutaţi – le reproşează Isus – nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. Agonisiţi-vă nu mâncarea cea pieritoare, ci aceea care rămâne în viaţa veşnică /…/ Eu sunt pâinea cea vie care m-am coborât din cer. De va mânca cineva din pâinea aceasta va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu pe care îl voi da pentru viaţa lumii” (In 6, 26-27, 51-52). Şi, fiindcă ascultătorii se întrebau: „Cum poate acesta să ne dea trupul său să-l mâncăm?” (In 6, 53). Isus îi avertizează: „Adevăr, adevăr vă zic: De nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat mâncare şi sângele Meu este cu adevărat băutură” (ibid. 6, 53-55). Aceste cuvinte răspicate prin care Mântuitorul promite Sfânta Taină a Euharistiei nu lasă nici o îndoială că în Euharistie, pe care El o va întemeiala Cina de Taină, este prezent El Însuşi cu trupul şi sângele Său, cu Dumnezeirea şi omenirea Sa sub aparenţele de pâine şi vin.

Şi nu este oare un gest unic de iubire divină faptul că Isus Euharisticul ne cheamă nu numai să-i aducem prinos de laudă, mulţumire, şi ispăşire, ci şi să ne întreţină, repare şi sporească viaţa divină prin împărtăşirea cu El, realizând, astfel, cea mai desăvârşită unire, comuniune, cu El, şi, prin El, cu Tatăl nostru ceresc?

Dar, precum remarcă Sfinţii Părinţi ai Bisericii, spre deosebire de hrana trupească, naturală, care este transfomrată în substanţa trupului, nu hrana euharistică se transformă în noi prin împărtăşire, ci noi ne transformăm în Ea, adică în Cristos, suntem asimilaţi Lui, pînă la identificarea spirituală cu El, astfel încât să putem spune cu Sf. Pavel: „Cu Cristos împreună m-am răstignit, şi de acum nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” (Gal 2, 20).

Cum se întâmplă transformarea noastră în Cristos? Aşa că ne comunică felul lui de a gândi, sentimentele Lui, virtuţile Lui şi aprinde în noi focul iubirii Sale, deoarece El, cum spune Apostolul Iubirii, este Iubire, iar „acţiunea iubirii este de a-l transforma pe cel care iubeşte în obiectul iubirii sale” (Sf. Augustin, Confesiuni, cartea VII, c. 4). Astfel, „cel ce se cuminecă se pierde în Dumnezeu ca o picătură de apă în mare” (Sf. Ioan Vianney).

Isus devine izvorul vindecării, creşterii şi desăvârşirii vieţii creştinului, o adevărată terapeutică divină: preventivă şi curativă. Euharistia este ca serul, vaccinul ce conferă imunitate contra invaziei păcatului; este ca transfuzia de sânge revigorând prin sângele divin sufletele anemiale şi paralizate prin păcat. Este „izvorul celor mai mari virtuţi, principiul sfinţeniei creştinului” (cf Vigouroux, la Ballerini, Gesu eucaristico e suoi oppositori, p. 50). Este cea mai teribilă armă împotriva păcatului şi tăria primilor creştini în mijlocul supliciilor la care erau supuşi de către prigonitori. Chateaubriand, descriindu-şi admirabil prima cuminecare, mărturiseşte că după ce Sfânta Ostie i-a atins buzele a început să tremure de un sfânt respect. „În inima mea – spune el – s-a născut curajul martirilor. În acel moment L-aş fi putut mărturisi pe Cristos pe eşafod sau în mijlocul leilor” (Berthier, Le Pretre, apud N. Pura, Acela pe care voi nu-L ştiţi, p. 107).

Sfânta Euharistie nu numai dă curaj şi tărie creştină, ci păstrează curăţia sufletească şi trupească a tinerilor. „În zilele în care primeam în mine forţa lui Dumnezeu eram sigur că nu voi cădea. Dimpotrivă, în zilele în care nu mă împărtăşeam cădeam în păcatul obişnuit. Aceasta îmi servi de imbold să mă împărtăşesc zilnic, fapt ce îmi face un bine nepreţuit. În cele din urmă am ieşit învingător” (Oligiatti, I nostri giovani e la purezza, p. 45).

Dar roade minunate produce Isus Euharisticul nu numai în sufletul şi viaţa celui ce se împărtăşeşte cu vrednicie, ci uneori şi asupra trupului, deoarece El este „vindecătorul sufletelor şi al trupurilor”, cum spunem înainte de cuminecare: „Nu spre judecată sau spre osândă să-mi fie împărtăşirea cu Sfintele Tale Taine, Doamne, ci spre vindecarea sufletului şi a trupului”.

Dacă simpla atingere de Isus era suficientă ca să vindece, oare însăşi prezenţa Sa în fiinţa noastră nu va produce acelaşi efect? „Gândiţi, oare fiicele mele”, le zicea Sfânta Tereza de Avila surorilor, „că această sfântă hrană nu susţine şi corpurile şi nu este un leac pentru bolile lor? Eu ştiu că are şi această putere. Cunosc o persoană (aceasta era ea, dar nu o spune din modestie) care, de îndată ce primea Pâinea vieţii, simţea că îi dispare orice durere ca şi cum i-ar fi fost luată cu mâna” (La via dela perfezione, c. 34).

În istoria sufletelor cu viaţă mistică găsim persoane care au trăit o perioadă din viaţa lor numai cu Sf. Euharistie. Astfel este cazul Sfintei Tereza Neumann – fecioara din Konnersreuth – care s-a nutrit numai cu Sfânta Euharistie timp de 36 ani, precum şi acela al Martei Robin, care – oarbă, fără să doarmă şi paralizată – a trăit 53 de ani numai cu Sfânta Împărtăşanie. Sfânta Ecaterina Emerick şi Sfânta Angela de Foligno sunt alte două cazuri similare.

Dar roadele spirituale produse de Sfânta Euharistie le experimentează numai sufletele care îl primesc pe Isus cu dispoziţiile sufleteşti cuvenite. În acest scop trebuie înlăturat păcatul mortal, deoarece, cum bine ştim, Euharistia este o Taină a celor vii sufleteşte, adică a celor care au viaţa harică. Euharistia nu dă viaţa harului sfinţitor, ci doar o întreţine, o nutreşte şi sporeşte. Ea nu poate învia un suflet mort prin păcat. Dimpotrivă, cel ce se împărtăşeşte având păcat de moarte comite unul din cele mai mari păcate: sacrilegiu. De aceea Sf. Pavel avertizează: „Să se ispitească omul pe sine şi aşa să mănânce trupul Domnului, deoarece cine mănâncă trupul şi bea sângele Său cu nevrednicie îşi mănâncă şi bea propria osândă, nesocotind trupul Domnului” (I Cor 11, 28-29).

Pe lângă starea harică se cere şi intenţie curată, aceea de a ne împărtăşi pentru a-I plăcea lui Dumnezeu şi a deveni mai buni, nu pentru considerente omeneşti: pentru a fi apreciaţi de alţii ori pentru a ne etala evlavia. Aceste două condiţii sunt suficiente şi pentru oricine vrea să se cuminece în fiecare zi. Totuşi, cine este conştient că Euharistia este expresia iubirii infinite a lui Isus faţă de om, nu se mulţumeşte numai cu atât, ci vrea şi el să-i dea toată iubirea, să facă în toate voia Lui, iubirea să-I fie dominanta vieţii de fiecare zi. Şi Isus răsplăteşte cu deosebită dărnicie unui suflet total dăruit Lui, care în toate Îl caută numai pe El.

Să privim în Evanghelie cum răspunde Isus efortului pe care îl face Zacheu ca să-L vadă pe Isus: îl vizitează şi îl iartă; cum răsplăteşte iubirea penitentă a Magdalenei în casa lui Simon fariseul, iertarea pe care i-o acordă: „Iartă-i-se păcatele cele multe pentru că a iubit mult/…/ (Lc 7, 47).

A iubi mult înseamnă a renunţa la omul păcatului din tine, a-L pune în locul lui pe Dumnezeu şi pe semenul tău, a împlini făgăduinţa din Botez, aceea de a-L proclama pe Cristos Împăratul şi Dumnezeul vieţii Tale. Or, pentru aceasta trebuie să elimini din viaţa ta nu numai păcatul mortal, ci şi, după putinţă, păcatele veniale deliberate, care constituie o frână serioasă în calea spre desăvârşire. Lipsa strădaniei sincere şi constante de a combate astfel de păcate, cum sunt neglijenţele culpabile în împlinirea datoriilor, ataşamentele dezordonate faţă de anumite obiecte, bârfeli şi vorbării deşarte, explică de ce multe suflete bat pasul pe loc în viaţa spirituală deşi frecventează zilnic biserica şi se împărtăşesc des. Isus nu găseşte în aceste suflete generozitate, bunăvoinţa care să-i permită să-Şi desăvârşească lucrarea de sfinţire. Sunt împărţite între Dumnezeu şi lume, nu L-au pus pe Dumnezeu în centrul vieţii lor şi, astfel, Isus Euharisticul, soarele care luminează, încălzeşte şi nutreşte viaţa creştinului nu-şi poate produce roadele dorite.

Iubirii trebuie să i se răspundă cu iubire. Se potriveşte şi aici cuvântul Sfântului Augustin: „Dumnezeu care te-a creat fără de tine nu te poate mântui fără de tine”.

Posted in Teologie and tagged .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *