Secretul autorităţii

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Maria Goţia
Sursa: Familia creştină, martie-aprilie 2004

De la tatăl la Tatăl

De la tatăl la Tatăl

În căutare

Nu e nevoie de certificatul de naştere ca să recunoşti înrudirea într-o familie: privirea, zâmbetul, o intonaţie, un gest al fiului îţi amintesc îndată o privire, un zâmbet, un gest dintr-o altă generaţie, până şi atunci când trăsăturile sunt altele. Mai departe, o atitudine, o luare de poziţie, o trăsătură de caracter spun multe despre cine şi cum ne-a crescut. De ce tânărul acesta este atât de liber şi în acelaşi timp „de încredere”? De ce acela este adeptul improvizaţiei şi al soluţiilor temporare? De ce o fată îi „joacă” pe băieţi, pe când cealaltă îi ia în serios? De ce s-ar folosi cineva de ceilalţi, când ar putea alege prietenia altruistă? Dacă ajungem să aflăm câte ceva despre relaţiile din familia de origine, nu descoperim de fapt decât rădăcinile pomului ale cărui roade le vedem, urmând apoi să ne mai întrebăm despre alegerile pe care tinerii le-au făcut şi le fac.

Cele mai importante întrebări însă, sunt acelea pe care şi le vor pune ei înşişi: întrebările dureroase, zbuciumate, pe care şi le pun adolescenţii despre părinţi sunt urmate peste puţină vreme de întrebări şi mai grave încă, atunci când conştientizează că sunt, la rândul lor, în postura de a-şi asuma rolul de părinte, ca tată în familie sau ca părinte spiritual.

Cum cele mai dramatice răsturnări s-au petrecut, din perspectiva relaţiei părinţi-copii, în felul în care este văzut şi trăit în ultimele decenii rolul de tată, de acest rol se leagă şi unele dintre căutările cele mai delicate şi mai tulburătoare. Căutăm uneori din mers, obligaţi de o încercare nereuşită… Căutăm conştient, fie reconsiderând poziţiile iniţiale, fie dorind de la bun început să ne pregătim bine şi să ne apropiem cât mai mult de idealul nostru de tată. Căutăm.

Există şi la noi tradiţia tatălui care ţine ca membrii familiei să îi ştie de frică; distant şi autoritar, el comunică prin sentinţe, este frustrat dacă copiii nu „corespund”; hotărât să nu fie „învins” niciodată, este în stare să constrângă prin toate mijloacele sau să rupă toate punţile.

Acest model de tată coexistă cu un altul, care şi-a facut tot mai mult loc, odată cu împământenirea şi la noi a teoriilor freudiene despre traumele cu consecinţe catastrofale pe care le-ar produce orice contrariere a copilului. Aşa se face că nu doar literatura şi filmele de la Hollywood, ci în cele din urmă şi viaţa, ne pun în faţă la tot pasul bărbaţi tot mai absenţi din viaţa copiilor lor, păcăliţi, ignoraţi sau manipulaţi de aceştia, incapabili să se facă respectaţi, să spună nu sau să susţină un principiu, toleraţi de soţie sau îngăduiţi când şi când în preajmă. Un rol diminuat, tot mai diluat. Bărbaţi parcă tot mai nedefiniţi, tot mai efeminaţi şi mai nesiguri.

Detaşarea, la maturitate, de modelele de părinte din propria familie sau de cele venite din mediul nostru cultural, necesară pentru a le vedea mai desluşit şi pentru a ne contura propriul model de părinte, reprezintă prin ea însăşi o întrebare, o căutare şi şansa găsirii unei soluţii. Totodată, ne arată că avem nevoie de mai mult: de desăvârşirea Tatălui Ceresc (Mt 5, 48).

Întoarcerea la izvor

Va fi o căutare binefăcătoare, nu pentru folosul imediat în familie (sau în viitoarea familie), ci pentru propria relaţie cu Dumnezeu. Căutând chipul Tatălui, vom îndepărta încet-încet trăsăturile psihologice, umane pe care i le-am atribuit, după cum au făcut-o generaţii după generaţii, cu accente alternative pe cele două extreme, descrise mai sus. Deformările generate de rana păcatului originar şi de degradările ulterioare ale relaţiilor între sexe, în familie şi în societate, înceţoşează lumina acestui far, dar şi mai puternic ne arată câtă nevoie avem de ea. „Plecaseră plângând şi îi voi aduce înapoi în mângâieri; îi voi conduce pe o cale netedă, pe care nu se vor împiedica. Fiincă sunt Tată pentru Israel şi Efraim va fi întâiul Meu născut” (Ier 31,9).

Întoarcerea personală la Tatăl ne invită să aspirăm la ridicarea paternităţii umane la desăvârşirea divină şi, în acelaşi timp, ne descoperă că orice paternitate umană este primită, decurge din paternitatea divină (Ef 3,15). De El ne leagă o înrudire mult mai profundă decât aceea cu părinţii: înrudirea spirituală, care ne defineşte ca persoane. De aceea, la El va trebui să raportăm şi datele propuse de experienţă, modelele mai înainte descrise, cu cele câteva aspecte în care diferă decisiv, atât între ele, cât şi faţă de felul în care ne învaţă Isus să fim fii şi părinţi.

Adevăratul chip al Tatălui

Isus este Acela Care ne arată în persoana Sa adevăratul chip al Tatălui. Atât din iubirea care Îi uneşte, cât şi prin iubirea pe care o revarsă asupra noastră, învăţăm şi ce înseamnă să fii tată, şi ce înseamnă să fii fiu după inima lui Dumnezeu. Dacă noi înşine, pătrunşi de nevoia de a fi adevăraţi fii ai Tatălui Ceresc, ne vom lăsa modelaţi de Isus, ne vom lăsa învăţaţi de Spiritul Sfânt să rostim Abba (Părinte), nu noi ne vom zbuciuma să refacem chipul lui Dumnezeu în copiii noştri sau în fiii sufleteşti, ci îi va atrage şi îi va schimba Dumnezeu, Care ne va fi schimbat întâi pe noi.

Isus ne înnoieşte privirea şi auzul

În timp ce tatăl-tiran vede tot ce faci, iar tatăl-lasă-mă-să-te-las închide ochii la tot, Isus te priveşte în ochi. Te priveşte cu dragoste. Dragostea din privirea lui nu este blocată de reproşuri, de fulgere nimicitoare; nici alungată de preocupări mult mai înalte, de răceala unor judecăţi nemiloase sau de frica de răspundere. Intră în relaţie cu tine, într-o relaţie personală şi te invită să faci la fel, pentru că are planuri mari pentru tine, aşa cum a făcut-o şi la chemarea apostolilor. Pentru El nu eşti o existenţă amorfă, nu eşti un oarecare, eşti cineva: „tu ai preţ în ochii Mei”.

Întristarea din privirea Lui, când dai înapoi şi Îl refuzi, este durerea Sa pentru tine, pentru nefericirea şi suferinţa pe care ţi-o va aduce separarea de El. Nu este nici jignirea sau furia că ai preferat să-L ignori, să nu-L asculţi, nici semnul neputinţei. Întristarea nu Îl va face să-ţi întoarcă spatele niciodată, nici dezamăgit, nici scârbit, nici sătul de atâtea eşecuri, nici resemnat. Pentru că Isus te iubeşte pentru tine şi pe tine vrea să te facă fericit, în ciuda refuzului Tău, fără să însemne că aşa trebuia să faci.

Isus va rămâne întotdeauna atent la orice semn din partea ta, la cel mai tainic semn, pentru că El spune că Tatăl te ascultă în intimitatea cămăruţei tale (Mt 6,6), când numai Lui I te adresezi, departe de zgomote şi priviri indiscrete; îţi vede şi îţi şterge lacrima din colţul ochilor (Ap 7,17) pe care nici nu îndrăzneşti să îi ridici la cer (Lc 18,13). Nu trebuie să-i spui lipsurile tale, căci El deja le cunoaşte şi îţi vine în întâmpinare (Mt 6,33; Lc 12,31). Când te întorci să-I ceri iertare, te vede de departe, căci de mult te căuta cu privirea, şi dă fuga spre tine, pentru a te îmbrăţişa cu drag (Lc 15,21). Între voi nu poate interveni nimeni şi nimic. Pentru Dumnezeu nu vei fi niciodată străin. Pentru El vei fi întotdeauna totul.

Aşa părinţi ne vrea Dumnezeu. Privirea atentă, duioasă, iertătoare şi auzul mereu deschis şi treaz aşteaptă să le avem şi noi faţă de copii. Să ne amintim: când am fost, ca fii, cel mai disponibili să ascultăm şi să facem binele? Evident, atunci când am citit dragostea din privirea părinţilor, când le-am simţit căldura din glas şi convingerea că putem să facem binele şi făcându-l, vom creşte, vom fi mai buni, vom fi mai iubitori. Când am avut curajul să ne adresăm tatii şi mamii pentru a le vorbi despre greutăţile noastre sufleteşti, pentru a le arăta că am înţeles că am făcut o greşeală, că ne pare din inimă rău, că le cerem iertare şi vrem să ne îndreptăm? Atunci când am avut încredere că dragostea lor a rămas aceeaşi, ba chiar este mai mare când suntem mai descumpăniţi, speriaţi sau am căzut.

„În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa şi cine se teme n-a fost făcut desăvârşit în dragoste”(1In 4,18).

Ascultarea adevărată din dragoste se naşte.

Isus înnoieşte simţul libertăţii

Isus, Care liber Îşi dă viaţa, nimeni nu I-o ia, ci o dă de la Sine Însuşi (In 10,17), preţuieşte şi respectă darul libertăţii, fără de care nu există nici dragoste, nici bine. Nu forţează adeziunea, ci invită, cheamă, propune: Dacă vrei… Îţi arată adevărul, îţi oferă ceea ce te poate face fericit, dar nu acţionează în locul tău şi nici ca un tată ţâfnos. Te respectă prea mult ca să te trateze ca pe un neputincios. Crede prea mult în binele pe care îl poţi face, în capacitatea ta de dăruire, ca să nu-ţi acorde încrederea unei răspunderi liber îmbrăţişate, aşa cum o face când îl cheamă pe tânărul cel bogat, când îl cheamă pe Zaheu.

Fără acest respect izvorât din dragoste, părintele îşi impune punctul de vedere, respinge comentariile, nu suportă să fie contrazis, face presiuni, ameninţă, manipulează, doar pentru a obţine supunerea, tăcerea; relaţia între persoane moare, fiecare rămâne singur, iar „binele” impus nu are valoare decât dacă este ales liber şi dacă e făcut cu dragoste. Nimeni nu câştigă, toţi pierd.

Libertatea, în schimb, îţi stimulează simţul răspunderii, al propriei demnităţi, şi te deschide spre bine, care te atrage. Nu te face executant, ci colaborator la bine.

Isus înnoieşte raportul cu legea

„Regulament”, „lege” se leagă în mintea noastră de „oprelişte”, „interdicţie”, „sancţiune”, şi ne crează o stare neplăcută de constrângere; atât dacă aceste cuvinte evocă un etern „nu ai voie” din copilărie, cât şi dacă, dimpotrivă, sună ca ameninţare după ce am fost „lăsaţi în voia noastră”.

Isus, privindu-mă în ochi, îmi spune ce înseamnă pentru Dumnezeu Legea, pe care El o aduce la deplinătate: „Să iubeşti” (Lc 10,27-28). Legea iubirii de Dumnezeu şi de aproapele enunţată ritos, sever, încruntat? Niciodată. Isus spune şi face ce anume înseamnă ea: înseamnă o dăruire de Sine a lui Dumnezeu în primul rând, Care îmbrăţişează până şi moartea pe cruce pentru a fi cu noi. „Mergi şi fă şi tu asemenea”(Lc 10,37).

Legea înţeleasă şi primită devine în loc de interdicţie, inter-zicere/înţelegere între două persoane care se iubesc şi se leagă să fie împreună cu orice preţ, să facă tot ceea ce le sporeşte apropierea şi să nu facă nimic din ceea ce le-ar putea despărţi. Reper pentru construirea vieţii împreună, în familie sau în comunitate şi în afara ei, semn indicator care aminteşte cum să ferim de rău pe cei de lângă noi şi pe noi înşine, marcaj clar, fără de care am bâjbâi fără să nimerim niciodată calea spre Dumnezeu… A-l lăsa pe copil fără acestea ar însemna pentru el o expunere criminală la cele mai mari primejdii pentru sine şi pentru ceilalţi, la fără-de-legi.

Lipsa oricăror reguli lasă viaţa de familie la discreţia capriciilor, a egoismelor fiecăruia, a individualismului care degradează persoana şi produce în jurul ei haosul.

Legea nu este a tatălui, nu este a mamei. Neînţeleasă în spiritul ei de dragoste şi impusă cu duritate în litera ei generează răcirea inimii, formalismul şi insensiblitatea părintelui autoritar faţă de copil; produce în acesta frica şi îl face prizonierul chinuit al sentimentului de veşnică vinovăţie şi al scrupulelor, ori un formalist bine instalat în confortul căldicel al unor practici religioase de rutină.

Pentru Dumnezeu şi tatăl şi mama sunt copiii Săi. Părinţii vor putea transmite Legea cu dragoste şi cu conţinutul ei de dragoste, numai dacă vor fi pătrunşi de dragostea cu care le este ea dăruită de Dumnezeu; dacă ei, mai întâi, vor fi spus cu psalmistul: „O, Doamne, eu nu am o inimă îngâmfată, nici priviri trufaşe, / nu mă îndeletnicesc cu lucruri prea mari / şi prea minunate pentru mine. / Dimpotrivă, sufletul meu îmi este liniştit şi potolit, / ca un copil înţărcat lângă mama sa; / da, sufletul meu este în mine ca un copil înţărcat. / Pune-ţi încrederea în Domnul, Israele, de acum şi până în veac” ( Ps 131).

Legea ne ţine aproape de Dumnezeu, părinţi şi copii, aproape, dar nu dependenţi, ci liberi.

Isus ne învaţă care este adevărata putere

Fără să ne recunoaştem şi noi, adulţii, condiţia de copii ai lui Dumnezeu şi, astfel, de fraţi ai fiilor noştri, am ajunge foarte uşor să confundăm propria noastră voinţă cu voinţa lui Dumnezeu şi să facem noi legea. Legea ar fi un instrument de autoafirmare şi de dominare a copiilor, a celor din jur. Or Isus ne spune: Mai mult decât egali, cei mari să fie slujitorii tuturor. El Însuşi a venit să slujească şi nu să fie slujit. Nu este doar o indicaţie, nu este un sfat, ci un mod de viaţă pe care Isus îl trăieşte de la început până la sfârşit şi ni-l oferă ca model de urmat întru totul. De la muncile cele mai umile, la locul cel mai de pe urmă la masă, de la hrănirea celor flămânzi, la vindecarea celor bolnavi, de la eliberarea de sub robia demonilor, la învierea celor morţi, de la mângâierea celor întristaţi, la iertarea păcătoşilor, de la învăţarea căilor Împărăţiei Cerurilor… sunt toate slujiri care mărturisesc adevărul despre Dumnezeu: „M-am născut şi am venit în lume să dau mărturie despre adevăr” (In 18,37), şi care nu au nimic de-a face cu stăpânirea celorlalţi. Este o slujire care deschide calea spre viaţă. Este mijlocire spre Dumnezeu. O misiune pentru care este nevoie de toată puterea lui Dumnezeu.

Isus nu o minimalizează, nu o maschează, cum ar face-o un părinte nevolnic, dar orgolios, care îşi permite să îngroape talantul răspunderii faţă de copii (mimând discreţia sau modestia), de parcă nu ar fi vorba de o putere primită, ci de propria lui putere

Puterea lui Isus este puterea de a Se despuia total de Sine şi de a servi într-o dăruire totală. Cel Care a spălat picioarele apostolilor, îngenunchind în faţa lor, tot Acela îşi dă apoi şi viaţa pe cruce. Când Se numeşte Păstorul cel bun, care Îşi dă viaţa pentru oile Sale pentru că sunt ale Lui, nu înseamnă că vorbeşte ca proprietar, ca stăpân asupra posesiunilor Sale. Nimic mai străin de Isus. Sunt ale Sale, suntem ai Săi, prin aceea că Dumnezeu este al nostru. Ceea ce ne leagă este dragostea, nu posesia. De aceasta nimic nu ne poate despărţi (Rom 8,35-39). Aceasta este puterea dragostei Sale părinteşti, care ne purifică şi ne eliberează, pe părinţi şi pe copii, ca fii ai aceluiaşi Tată. Este singura putere de care avem nevoie în slujirea la care am fost chemaţi ca părinţi. Restul e amăgire a celui rău.

Slujirea de iubire a Domnului nostru ne învaţă să renunţăm la absolutismul de părinte absorbit doar de sine, care îl anihilează pe copil sau pe fiul sufletesc, îl subordonează, îl paralizează; ne mai învaţă să nu ne lăsăm ispitiţi de lene, de frică sau de modestie falsă, paralizaţi şi anihilaţi de această dată ca părinţi, ca prezenţă iubitoare activă în viaţa copilului, anulaţi ca mărturisitori ai adevărului în faţa lui.

Adevărata noastră autoritate? Nu există decât una singură care este adevărată. Iar aceasta este a lui Dumnezeu: dragostea Lui este autoritatea supremă. Să o slujim, să o mărturisim cu faptele şi cuvintele de fiecare zi, să fim co-operatori ai ei, ce onoare şi ce fericire pentru părinţi!

Posted in Familie, Spiritualitate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *