CFE: Să învăţăm să spunem mulţumesc

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 17 mai 2014.
Partea 36 din 136 din seria Comunităţi familiale de evanghelizare.
Print Friendly

Autor: pr. Renzo Bonetti
Traducere: pr. Mihai Vătămănelu OFMConv.
Sursa: MisteroGrande.org

Cateheza 36
Să învăţăm să spunem mulţumesc
Text de bază: Lc 17,11-19

Dragi prieteni,

Leprosul recunoscător

Leprosul recunoscător

Ne regăsim iarăşi bucuroşi să ascultăm cuvântul lui Isus. De la o săptămână la alta, Domnul ne însoţeşte într-un dialog profund, intens. Nu vrea să ne lase unde eram săptămâna trecută, ci ne însoţeşte să facem un pas înainte pe cărările care ne apropie de El. A-l urma cu fidelitate înseamnă a intra tot mai mult în intimitate cu El, a intra în casa Sa, a intra în acel castel interior construit din priviri de iubire, făcut şi din temeri, din preocupări, dar cu o anumită siguranţă că e prezent, că e cu mine.

Tema asupra căreia vrem să reflectăm în această seară însoţiţi de Cuvântul lui Isus este următoarea: Să învăţăm să spunem mulţumesc, ceea ce reprezintă de fapt rugăciunea de laudă. Dar vrem să o numim astfel, cu acest cuvânt atât de aproape de noi: să învăţăm să spunem mulţumesc.

Cu toţii ştim că trăsăturile caracteristice ale educaţiei părinţilor faţă de fii conţin în mod constant şi educarea fiilor la a-şi arăta recunoştinţa. Să învăţăm să recunoaştem ceea ce ne-a fost dat în mod gratuit. Să învăţăm să spunem mulţumesc înseamnă nu doar să avem o bună educaţie, ci şi să recunoaştem valoarea persoanei care ne este alături şi căreia îi spunem mulţumesc.

Am vrea tot mai mult să învăţăm să ne arătăm recunoştinţa faţă de Domnul: „Mulţumesc, Isuse!” Dar pentru a aprofunda acest argument ne lăsăm însoţiţi de însuşi cuvântul lui Isus pe care-l luăm din Evanghelia lui Luca, cap. 17 vers. de la 11-19. Astfel citim:

11 În timp ce mergea spre Ierusalim, a trecut prin Samaria şi Galileea. 12 A intrat într-un sat şi i-au venit în întâmpinare zece leproşi care stăteau la distanţă. 13 Aceştia au ridicat glasul, strigând: „Isuse, Învăţătorule, îndură-te de noi!” 14 Văzându-i, El le-a spus: „Mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor!” 15 Şi, în timp ce mergeau, s-au curăţat. Unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors preamărindu-l pe Dumnezeu cu glas puternic 16 şi s-a prosternat la picioarele Lui, mulţumindu-i; iar acesta era samaritean. 17 Atunci Isus a spus: „Oare nu s-au curăţat zece? Unde sunt ceilalţi nouă? 18 Nu s-a găsit cine să se întoarcă şi să-l preamărească pe Dumnezeu decât acest străin?”19 Apoi i-a zis: „Ridică-te şi mergi! Credinţa ta te-a mântuit”.

Să urmărim cu atenţie acest fragment evanghelic: întâi de toate atitudinea celor zece leproşi care stând la distanţă au ridicat glasul, strigând: „Isuse, Învăţătorule, îndură-te de noi!” Observăm în primul rând atitudinea plină de umilinţă. De la distanţă, aceştia ridică glasul şi strigă: „Îndură-te de noi!” Erau conştienţi că nu pot pretinde nimic, erau conştienţi de propria boală. Voi ştiţi că leproşii trebuiau să menţină distanţa, trebuiau să stea întotdeauna departe de centrele locuite, departe oricum de persoane. Conştienţi de propria boală, strigă: „Îndură-te de noi!” Atitudine de simplitate, de sărăcie, de umilinţă; fără pretenţii, prezintă propria situaţie. Iar Isus, fără a cere ceva, răspunde: „Mergeţi şi vă arătaţi preoţilor!” Ca şi cum ar fi avut loc deja o vindecare, deşi în realitate erau încă bolnavi. A se prezenta înaintea preoţilor era practica cerută oricărui lepros care s-ar fi vindecat. Ei sunt încă bolnavi, poartă încă semnele bolii de lepră în trupurile lor şi aud spunându-li-se: „Mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor!

Notaţi acest aspect particular. Isus nu acţionează cu bagheta magică în acest moment, nu-i vindecă într-o clipă, ci îi angajează într-o îndatorire şi într-un gest de responsabilitate. În timp ce Isus ştie deja că vrea să-i vindece, vrea să vadă responsabilitatea lor, angajamentul lor. Ştie că pe drum ei îşi vor da seama că sunt vindecaţi, dar vrea să verifice, vrea să-i pună la încercare dacă ei se angajează în mod decisiv cu responsabilitate. A te ruga nu înseamnă să te speli pe mâini de o problemă gândind că are grijă Domnul, ci înseamnă a continua să lucrezi, să îţi aduci propria contribuţie pentru ca acea problemă să se rezolve. Prin urmare, să ne încredinţăm Domnului, dar să şi continuăm să acţionăm cu angajament, cu responsabilitate.

Continuă Evanghelia: „Şi în timp ce ei mergeau, s-au vindecat„. Isus ne ascultă pe tot parcursul vieţii noastre. Aparent Isus nu ne ascultă imediat, aparent nu execută lucrurile la comandă în anumite împrejurări, ci în timpul vieţii. Ceea ce cerem nu doar că ne este dăruit, ci ne este dăruit peste măsură. Uneori, în decursul vieţii, putem constata că am primit un har mai mare decât cel cerut. Isus ne ascultă pe tot parcursul vieţii.

Unul dintre ei„, continuă Evanghelia, „văzând că s-a vindecat, s-a întors preamărind pe Dumnezeu şi s-a prosternat la picioarele Lui, mulţumindu-i. Atunci Isus a spus: „Oare nu s-au curăţat zece? Nu s-a găsit cine să se întoarcă şi să-l preamărească pe Dumnezeu„. Iată punctul principal la care Isus vrea să ne facă să ajungem: să ne dăm seama cine este cel care mântuieşte. Cine vindecă? Cine vindecă străfundul sufletului? Cine ascultă întotdeauna rugăciunile fiilor? Cine ascultă rugăciunile fiilor dincolo de cereri? Cine este protagonistul? Cine este izvorul oricărui bine? Cine a creat toate? Cine mi-a dăruit toate? Cine m-a vrut în această lume? Cine m-a chemat la viaţă? Iată ce înseamnă a mulţumi, a preamări, a binecuvânta. Şi Isus arată că toţi au primit, toţi cei zece leproşi s-au vindecat, dar numai unul singur s-a întors să mulţumească.

Noi toţi am fost creaţi din iubire, voiţi de Dumnezeu pentru iubire. Câţi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru viaţă? Toţi am primit multe binefaceri de-a lungul vieţii, câţi aduc mulţumire? A mulţumi, a preamări, a lăuda, folosiţi cuvintele pe care le vreţi – „Laudă Ţie, Cristoase, te binecuvântez, îţi mulţumesc, te laud, te preamăresc, te slăvesc” – putem folosi orice expresie vrem, ceea ce contează este a descoperi că există o persoană interesată de mine, de istoria mea personală, că există o persoană care mă însoţeşte în drumul meu, care este prezentă. Acesta este sensul aducerii de laudă şi preamărire, există o persoană în viaţa mea de zi cu zi care nu mă lasă să cad nici o clipă, există o persoană care este interesată de tot ceea ce mi se întâmplă întreaga zi, în fiecare zi. Este o persoană care mă iubeşte douăzeci şi patru de ore pe zi fără întrerupere. Să descopăr că există această persoană, că e prezentă. Iată semnificaţia recunoştinţei, a binecuvântării, a laudei aduse Domnului.

Rugăciunea de laudă ar trebui să fie respiraţia celui care îşi dă seama de prezenţa Domnului. Şi când spun prezenţă nu înseamnă o prezenţă ca aceea a focurilor de artificii, de miracole continue, de lucruri care merg mereu bine. Înseamnă prezenţa Domnului care mă ajută să suport o cruce care devine din ce în ce mai greu de suportat, o prezenţă a Domnului care mă ajută să înţeleg că dincolo de lucrurile de zi cu zi există ceva care durează, care merită, care se situează dincolo de toate greutăţile, de toate eforturile depuse de-a lungul unei zile, fiindcă viaţa aceasta are o însemnătate. Are o însemnătate nu doar atunci când lucrurile merg bine, pentru că oricum vor funcţiona bine şi după moartea noastră, ci această viaţă are o însemnătate pentru că este cineva care ne aşteaptă. Să-l lăudăm şi să-l binecuvântăm pe Domnul pentru că ne este alături fie în bucurie, fie în durere, dar este prezent.

Remarcaţi un ultim pasaj, rezultatul aducerii de laudă, al aducerii de mulţumire: „S-a prosternat la pământ pentru a-i mulţumi şi Isus i-a zis: Ridică-te şi mergi! Credinţa ta te-a mântuit„. Observaţi saltul de calitate? Din recunoştinţă se naşte, se dezvoltă, se primeşte darul credinţei. Când învăţ să-i aduc lui Dumnezeu laudă şi mulţumire, se revarsă, se răspândeşte în mine credinţa. Mai exact intră în mine viaţa divină, sunt pătruns de această prezenţă divină şi îmi dau seama că nu mai sunt singur. Recunoştinţa produce credinţa, rugăciunea de laudă dăruieşte conştientizarea prezenţei unei persoane în viaţa mea, pe durata întregii zile, care mă poartă înainte. Recunoştinţa face să crească credinţa.

Să cerem Domnului să fie astfel şi pentru noi. Credinţa ta te-a mântuit, credinţa ta te mântuieşte, te poartă dincolo. A mântui înseamnă a salva, a purta dincolo, a te scoate în afara oricărui pericol. Credinţa ta te mântuieşte, te duce dincolo! Aşa să fie pentru noi şi în această seară şi în toată săptămâna următoare!

toată seria aici (ca fişiere Word)



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *