Rolul taţilor în vieţile fiicelor lor

Print Friendly, PDF & Email

Autor: William R. Mattox jr
Traducere: Oana Capan
Sursa: Familia creştină, martie-aprilie 2004

Tată şi fiică

Tată şi fiică

Este paternitatea lui Dumnezeu cea care ne ajută să înţelegem paternitatea umană sau vice versa? Fără informaţii din natură, credinţa nu ne spune nimic dar, pe de altă parte, informaţia primită numai prin raţiune nu îi dă omului un răspuns complet în armonie cu spiritul său. Înţelegerea umană asupra paternităţii ne oferă cadrul pentru explicarea Paternităţii lui Dumnezeu, care la rândul ei revelează şi explică măreţia şi profunzimea misiunii umane a paternităţii. De aceea, în lumina paternităţii lui Dumnezeu, ‘din care îşi trage numele orice neam în cer şi pe pământ’ (Ef 3,15), „paternitatea şi maternitatea umană primesc întreaga lor semnificaţie, demnitate şi măreţie”.

Aceste cuvinte din urmă au fost adresate de Papa Ioan Paul al II-lea, în cadrul unei audienţe, participanţilor la Congresul cu tema „Paternitatea lui Dumnezeu şi paternitatea în familie”, organizat de Consiliul Pontifical pentru Familie (CPF) în perioada 3-5 iunie 1999, în Vatican. Conferinţele susţinute la acest Congres au fost cuprinse în nr. 2-3/1999 al revistei „Familia et Vita” a CPF. Vă oferim ca exemplu câteva dintre incitantele titluri de conferinţe: „Paternitatea lui Dumnezeu, model al paternităţii în familie” – o amplă reflecţie teologică a Cardinalului Alfonso Lopez Trujillo, Preşedintele CPF; „Consecinţele psihologice ale disfuncţionalităţii sentimentului paternităţii în societatea actuală” – o aprofundare a temei din perspectivă psihologică, prezentată de pr. Tony Anatrella, psihanalist şi specialist în psihiatrie socială, din Paris; „Paternitatea şi maternitatea în mijloacele de comunicare” – tema unei mese rotunde susţinute de jurnalişti din partea unor importante publicaţii catolice de limbă italiană, franceză şi spaniolă; „Paternitatea şi eliberarea de lumea drogurilor” – mărturia oferită de pr. Eligio Gelmini OFM, în urma celor 32 de ani de studiu şi activitate alături de peste 35.000 de drogaţi care au trecut prin Comunitatea „Mondo X”, al cărei director este.

Pentru acest număr din Familia Creştină, al cărui Dossier este dedicat figurii paterne, un titlu ne-a atras în mod special atenţia: „Rolul taţilor în vieţile fiicelor lor”. Conferinţa pe această temă a fost susţinută de William R. Mattox, Jr., Vicepreşedinte al Family Research Council, SUA. Am ales să vă oferim traducerea cât mai fidelă a acestui material, mai ales pentru frumuseţea mărturiei personale a autorului.

* * *

Am o specială afecţiune pentru subiectul pe care îl tratăm în acest Congres. În decursul vieţii mele profesionale, am avut ocazia să lucrez în domeniul familiei într-o mulţime de contexte diferite. A fost un mare privilegiu, deoarece problemele care ţin de viaţa de familie ating întrebările ultime ale vieţii despre semnificaţia transcedentală. Într-adevăr, se spune că este foarte greu să îl înţelegem pe Dumnezeu dacă nu înţelegem familia; şi, de asemenea, este foarte greu să înţelegem familia dacă nu îl înţelegem pe Dumnezeu.

Vorbind din punct de vedere personal, trebuie să spun că nu încetez niciodată să fiu uimit de lucrurile minunate pe care Dumnezeu mă face să le descopăr despre El, atât prin intermediul interesului meu vocaţional pentru viaţa de familie, cât şi (poate în special) prin intermediul experienţelor mele personale ca soţ şi tată a patru copii.

De exemplu, nu cred că am înţeles vreodată cu adevărat conceptul de iubire necondiţionată până când am văzut ca tată cât de mult îmi iubesc copiii chiar şi atunci când ei mă dezamăgesc. Şi nu cred că am înţeles vreodată cu adevărat prea multe despre felul în care priveşte Dumnezeu rugăciunile noastre până când nu mi-am dat seama ca tată că:

  • există anumite lucruri pe care le voi da copiilor mei fie că mi-o cer sau nu (de exemplu, o petrecere de ziua lor de naştere);

  • există anumite lucruri pe care nu le voi da niciodată copiilor mei chiar dacă mi-o cer până nu mai pot (de exemplu, permisiunea de a se juca în mijlocul unei străzi aglomerate);

  • există multe lucruri pe care bucuros le voi da copiilor mei dacă mi-o cer cu ardoare (de exemplu, încă o poveste înainte de culcare).

Oarecum, cred că acest lucru este similar cu felul în care Tatăl nostru Ceresc se ocupă de noi. Pentru că din ceea ce citesc în Scripturi, cred că preamărim un Dumnezeu care ne binecuvântează în moduri de care nu ne dăm seama şi pe care nu le înţelegem pe deplin, care pune limite comportamentului nostru pentru ca să putem descoperi şi aprecia planul Său suveran pentru fericirea şi bunăstarea noastră, şi care se bucură să le facă pe plac copiilor Săi şi să intre în relaţie cu ei ca „Abba, Tată”.

Sarcina mea de astăzi este de a completa unele dintre prezentările anterioare despre impactul absenţei tatălui asupra băieţilor, vorbind pe scurt despre rolul taţilor în viaţa fiicelor lor. Acest subiect este adesea trecut cu vederea de către cei care studiază sau scriu despre familie. Dintre toate legăturile familiale, relaţia tată-fiică este cea mai puţin înţeleasă, cea mai puţin studiată de specialiştii în ştiinţe sociale şi cea mai puţin prezentă pe „ordinea de zi” chiar şi a celor mai „sensibili” taţi care se luptă să evite repetarea greşelilor trecutului. Mai mult, legătura tată-fiică este percepută de mulţi a fi cea mai puţin importantă dintre toate relaţiile părinte-copil (cel puţin în practică dacă nu şi în teorie). De exemplu, un studiu care le-a cerut tinerilor să identifice persoana care a avut cea mai mare influenţă în modelarea vieţilor lor de până atunci a descoperit că, în timp ce băieţii au indicat aproape la egalitate mama (42%) şi tata (41%), de două ori mai multe fete au indicat mama (53%) faţă de tată (27%).

Indiferent ce gândim despre importanţa diferitelor relaţii familiale, este interesant să remarcăm că absenţa, neglijarea şi respingerea paternă se întâlnesc realmente mai des în relaţiile tată-fiică decât în cele tată-fiu. Divorţul se petrece mai rar în familiile cu băieţi decât în cele în care există numai fete. Mai mult, taţii caută mai mult custodia unică sau custodia comună în procesele de divorţ în cazurile în care există fii, faţă de cele în care există numai fiice – iar taţii care nu primesc custodia sunt mai dispuşi să plătească pensia alimentară şi să-şi exercite dreptul la vizite atunci când este vorba şi de băieţi. Cu alte cuvinte, în cazul taţilor nu numai că există probabilitatea mai mare să dispară din viaţa copiilor lor (42% dintre copii cu părinţi divorţaţi nu şi-au văzut tatăl în ultimul an, în timp ce 7% dintre aceştia nu şi-au văzut mama în această perioadă), ci există probabilitatea mai mare să dispară atunci când copiii implicaţi sunt fete.

Trebuie să arătăm că aceste diferenţe izvorăsc nu doar dintr-o preferinţă în rândul bărbaţilor pentru a avea fii (lucru care se poate vedea şi în faptul că avortul determinat de criteriul selecţiei sexului este aproape întotdeauna îndreptat împotriva fiicelor), ci şi dintr-o percepţie larg răspândită (atât între bărbaţi cât şi între femei) că este nevoie mai mare de taţi în viaţa fiilor decât în viaţa fiicelor. Chiar şi dacă acceptăm această afirmaţie, eşecul multor bărbaţi în a fi în mod adecvat taţi pentru fiicele lor (fie că măsurăm aceasta în absenţă, în neglijare, în abuz sau respingere paternă) trebuie să ne îngrijoreze pe toţi. Într-adevăr, explorând pe scurt relaţia tată-fiică, doresc să arăt trei puncte fundamentale:

  • În primul rând, absenţa iubirii paterne are grave consecinţe negative pentru fiice ca şi pentru fii şi aceste consecinţe pentru fiice apar poate cel mai evident în relaţiile lor cu diferiţi bărbaţi;

  • În al doilea rând, absenţa iubirii paterne în vieţile fiicelor are nu doar profunde consecinţe personale pentru aceste tinere, ci şi profunde consecinţe sociale, culturale, politice şi spirituale pentru comunitatea mai largă;

  • În fine, o atenţie specială trebuie acordată de către liderii sociali, culturali, politici şi (mai ales) spirituali promovării legăturilor puternice tată-fiică.

 

Absenţa iubirii paterne are grave consecinţe negative pentru fiice

Să analizăm mai întâi gravele efecte ale eşecului taţilor în privinţa fiicelor. În timp ce multe dintre efectele negative ale absenţei tatălui faţă de fiice (cum sunt o mai mare sărăcie economică şi o mai scăzută performanţă educaţională) sunt similare cu cele întâlnite în cazul fiilor, există anumite sectoare în care absenţa iubirii paterne pare să le afecteze pe fiice diferit decât pe fii. De exemplu, neglijarea şi absenţa paternă sunt adesea asociate cu tulburări de alimentaţie, precum anorexia şi bulimia, care se întâlnesc aproape exclusiv în rândul adolescentelor. În mod similar, depresia clinică – în mod particular întâlnită la fetele cu vârsta între 16 şi 26 de ani – pare a fi cel puţin în parte legată de sentimentele de inadecvare care izvorăsc dintr-o lipsă de acceptare şi aprobare din partea taţilor acestor fete.

Faptul că taţii exercită o influenţă puternică (în bine sau în rău) asupra fiicelor adolescente nu trebuie să surprindă pe nimeni. Deoarece una dintre fascinantele diferenţe dintre taţi şi mame în decursul ciclului vieţii este aceea că influenţa unui bărbat în viaţa copiilor lui tinde să crească cu timpul (atingând probabil punctul culminant în anii adolescenţei, când copiii săi privesc spre el pentru a-i călăuzi în lumea largă), în timp ce influenţa unei femei în viaţa copiilor ei tinde să scadă cu timpul, pe măsură ce aceştia devin tot mai capabili să aibă grijă de nevoile lor personale şi tot mai puţin dependenţi de aceea care a fost singura lor ancoră în perioada gestaţională în uter. (Evident, aceasta nu înseamnă că mamele încetează să mai fie importante în viaţa copiilor lor. Înseamnă doar că mama este în mod deosebit importantă atunci când copiii sunt mai mici, şi că tatăl este în mod deosebit important atunci când copiii cresc.)

Mai mult, aşa cum taţii sunt responsabili din punct de vedere biologic pentru determinarea sexului copiilor lor, ei sunt de asemenea responsabili din punct de vedere cultural pentru descoperirea şi afirmarea identităţii sexuale a fiilor şi fiicelor lor în timpul adolescenţei. Taţii, mai degrabă decât mamele, sunt cei care determină ce înseamnă să fii „fată” şi cât de confortabil se simte ea în propria-i piele – din punct de vedere sexual. Taţii au cel mai profund impact asupra alegerilor şi relaţiilor romantice şi sexuale ale unei femei, în funcţie de faptul că au fost părinţi cu „normă întreagă”, divorţaţi de mamă, sau plecaţi.

În mod similar, o fiică învaţă despre „feminitatea maternă” de la mama ei, şi despre „feminitatea heterosexuală” de la tatăl ei. Relaţia tată-fiică este „laboratorul de teste” pentru relaţiile romantice acesteia, „repetiţia generală” pentru iubirea heterosexuală. Numeroase studii arată că, la femeie, capacitatea de a stabili o relaţie [romantică] de iubire reciprocă este direct legată de relaţia sa cu tatăl. Iar femeile care au dificultăţi în acest domeniu aproape întotdeauna au avut taţi pe care nu s-au putut baza, sau care nu au fost disponibili din punct de vedere emoţional sau fizic, atunci când ele au crescut.

Într-adevăr, există o probabilitate mai mare ca adolescentele crescute în familii fără tată să se implice într-o activitate sexuală promiscuă înainte de căsătorie, să coabiteze, să rămână însărcinate în afara căsătoriei şi să facă un avort. Fiicele adesea se căsătoresc cu imaginile taţilor lor. Fetele cu părinţi divorţaţi tind să fie active din punct de vedere sexual mai devreme, să se căsătorească cu bărbaţi cu probleme legate de droguri şi alcool, şi să fie însărcinate atunci când se căsătoresc. Atunci când fetele crescute fără sprijinul şi prezenţa caldă a unui bărbat se implică în relaţii heterosexuale, există multă nelinişte, deoarece este o experienţă nouă pentru ele. Este ca şi cum ai vedea pentru prima oară o echidnă şi ai spune: „Ce este această creatură stranie? Cum să mă port în faţa ei? Cum se va purta ea cu mine?” Nu doar prezenţa fizică a tatălui contează – ci şi angajamentul şi implicarea lui. Un tată îndepărtat din punct de vedere emoţional sau care îşi respinge ori pedepseşte dur fiica poate determina ca aceasta să se teamă în preajma bărbaţilor.

Aşa cum o poate face şi un tată care este legat de fiica sa, dar nu îi susţine feminitatea. Iată povestea cutremurătoare a unei tinere femei care şi-a descris relaţia puternică cu tatăl său în felul următor: „Tatăl meu nu a ascuns niciodată faptul că şi-a dorit un fiu, din dorinţa de a avea pe cineva care să ducă mai departe numele familiei şi alte motive de genul acesta. A fost atât de dezamăgit încât chiar mi-a dat numele pe care intenţiona să îl dea unui fiu. Când eram mică, mama mea, deoarece era îngrijorată să îi facă pe plac, m-a transformat practic într-un fiu. Mă îmbrăca ca pe un băiat şi mă tundea ca pe un băiat. Străinii nu îşi dădeau niciodată seama că sunt fată. Am crescut simţind că l-am dezamăgit pe tatăl meu fiind de fapt fată. Am fost totalmente greşit pregătită să fiu femeie. Dar am dorit să le fac pe plac părinţilor mei – în special tatălui meu – şi curând am început să văd anumite avantaje la acest lucru. Dacă doreai să ajungi undeva în viaţă trebuia să fi bărbat. Nu mi-a plăcut rolul pe care trebuiau să îl joace femeile… [iar tatăl meu] a făcut tot posibilul să mă transforme în ‘amicul’ său. M-a învăţat să boxez. Mergeam în excursii cu cortul împreună cu el şi prietenii lui. După un timp bărbaţii s-au obişnuit cu acest lucru şi mă tratau ca pe ‘unul’ dintre ei. Vorbeau despre femei ca şi cum nu aş fi fost acolo”. „În jurul vârstei de paisprezece-cincisprezece ani am ajuns să nu îmi placă prea mult bărbaţii. Ba chiar deloc… Trăgeam cu ochiul la femeile dezbrăcate din revistele pe care bărbaţii le lăsau întotdeauna prin preajmă”. Şi de aici, ea continuă relatând cum a stabilit o relaţie lesbiană cu o colegă de cameră după ce s-a mutat de acasă câţiva ani mai târziu.

Nu doresc să exagerez semnificaţia acestei povestiri – deoarece am înţeles că multe relaţii lesbiene rezultă mai degrabă din respingerea unei fiice de către tatăl său decât din identificarea ei cu rolul lui masculin. Această poveste ilustrează însă faptul că nu este crucial pentru taţi doar să nu îşi respingă fiicele, ci şi să susţină feminitatea fiicelor lor. Într-adevăr, faptul că un tată nu susţine feminitatea fiicei lui trebuie să fie considerat o formă de respingere paternă – chiar dacă relaţia are elemente de apropiere emoţională şi activităţi comune.

Desigur, unul dintre cele mai importante moduri în care bărbaţii pot susţine feminitatea fiicelor lor este acela de a-şi trata soţiile cu cinste, respect şi tandreţe. Atunci când mama şi tatăl se sprijină unul pe celălalt, fiecare dintre funcţiile lor parentale este infinit mai uşoară. Iar părinţii care nu suportă să fie unul în prezenţa celuilalt, chiar dacă nu îi spun nimic copilului, îi prezintă acestuia o imagine deformată despre iubirea romantică.

Divorţul le poate adesea întoarce pe fiice împotriva taţilor lor. Odată cu divorţul, mamele şi fiicele adesea îşi inversează rolurile. Fiica devine mamă, iar mama, în lupta ei pentru a-şi recâştiga încrederea în sine, sau pentru a-şi potoli setea de răzbunare, devine copilul neajutorat. Şi deoarece fiica este conştientă de faptul că supravieţuirea ei depinde de loialitatea faţă de părintele cu care a rămas, poate deduce în mod raţional că trebuie să elimine orice urmă de iubire faţă de tatăl său. Şi dacă tatăl iese complet din peisaj, loialitatea fiicei faţă de mama ei poate părea o problemă de viaţă şi moarte. În mod natural, fiicele crescute în astfel de circumstanţe întâmpină mai târziu o mare dificultate în stabilirea de relaţii de încredere, de angajament cu partenerii lor. Şi, întrucât aceste femei adesea încearcă să compenseze lipsa unui sprijin masculin în vieţile lor implicându-se în relaţii sexuale înainte de căsătorie, problemele lor adesea cresc în loc să scadă cu timpul.

 

Absenţa iubirii paterne are şi profunde consecinţe pentru comunitatea mai largă

Deci, absenţa iubirii paterne are consecinţe personale profunde pentru fiice şi aceste consecinţe sunt poate mai evidente în relaţiile lor cu diferiţi bărbaţi. Mai apoi, absenţa taţilor din viaţa fiicelor are şi consecinţe sociale, culturale, politice, şi spirituale profunde. De exemplu, cu câţiva ani în urmă scriitoarea feministă Germaine Greer a scris o carte foarte relevantă despre propria-i relaţie cu tatăl său, intitulată „Tată, nu te-am cunoscut aproape deloc”. Cartea se încheie cu aceste cuvinte: „Nu mai pot vorbi cu tata pentru că ştiu că m-a minţit. Nu războiul a fost acela care i-a distrus iubirea faţă de mine, ci şarada lui şi firea mea critică şi minuţioasă…. A fost o companie plăcută, dar nu pentru mine. Nu am fost niciodată o prietenă pentru el, ci o durere de cap”.

Aproape în acelaşi timp, câteva alte feministe de frunte – inclusiv Kate Millett şi Gloria Steinem – au publicat cărţi similare în care îşi exprimă mânia pentru faptul că au fost neglijate sau abandonate în copilărie de către taţii lor. Poveştile tragice ale acestor femei servesc pentru a ilustra faptul că îndepărtarea paternă nu doar afectează profund fiicele la nivel personal, ci afectează profund şi felul în care privesc ele lumea largă şi modul în care participă în ea. Într-adevăr, deoarece femeile adesea interpretează respingerea paternă ca pe o respingere nu doar a persoanei lor, ci a sexului slab în general, absenţa tatălui le face în mod frecvent vulnerabile la ideologii care resping sex-rolurile complementare, căsătoria tradiţională, şi expresiile legitimei „autorităţi masculine” în casă şi în Biserică. Acest lucru este, desigur, tragic. Deoarece o viziune cu adevărat biblică asupra sex-rolurilor respectă femeile şi le cere bărbaţilor să îşi iubească şi slujească soţiile în spiritul sacrificiului de sine cu care Cristos iubeşte şi slujeşte Biserica.

Mai mult, un număr tot mai mare de studii ştiinţifice încep să arate că femeile cel mai bine tratate în căsnicie sunt cele ale căror soţi înţeleg şi apreciază astfel de învăţături. De exemplu, un studiu efectuat de Universitatea din Kentucky cu câţiva ani în urmă a descoperit că bărbaţii creştini sunt în măsură semnificativă mai dispuşi să îşi ajute soţiile la treburile casei decât alţi bărbaţi. Un studiu analizat de Institutul Naţional pentru Cercetarea Sănătăţii arată că femeile căsătorite cu bărbaţi care merg des la biserică tind să se bucure de un nivel mai mare de satisfacţie maritală – şi de un nivel mai scăzut al ratei divorţului – decât alte femei. Şi câteva studii recente – inclusiv un important proiect de cercetare de la Universitatea din Chicago – arată că bărbaţii cei mai sensibili faţă de nevoile soţiilor lor în domeniul intimităţii fizice sunt, din nou, creştinii practicanţi.

Impactul respingerii paterne asupra vieţilor fiicelor poate fi văzut nu doar în furia feministă îndreptată împotriva familiei şi a Bisericii, ci şi în sfera politică. Atunci când iubirea paternă pentru fiice este absentă, mai devreme sau mai târziu „‘personal’ este gata să devină ‘politic'” (aşa cum le place feministelor să spună) şi se va încerca folosirea instrumentelor statului pentru a dezvolta idei feministe radicale care sunt în dezacord cu viziunea biblică asupra bărbatului şi femeii. Ridic această problemă destul de evidentă a legăturii dintre „personal” şi „politic” deoarece cred că trebuie să ni se amintească faptul că mare parte din energia radicală care animă feminismul de astăzi izvorăşte în ultimă instanţă din relaţii dezastruoase tată-fiică. Şi în timp ce trebuie să continuăm să ne confruntăm şi să combatem ideile feministe radicale în viaţa publică, nu trebuie să ne păcălim pe noi înşine gândindu-ne că vom fi capabili să ieşim victorioşi în faţa acestei stranii filosofii „unisex”, decât atunci când inimile taţilor se vor întoarce spre fiicele lor.

 

Importanţa promovării de către lideri a unor puternice legături tată-fiică

Ajung astfel la ultimul meu punct principal. Consider că liderii sociali, culturali, politici şi (în special) spirituali trebuie să acorde o atenţie specială promovării unor puternice legături tată-fiică. Doresc să arăt clar că motivul pentru care fac această recomandare nu este faptul că mă trezesc în fiecare dimineaţă gândindu-mă cum să mă lupt cu Gloria Steinem şi alte feministe de frunte. Motivul pentru care fac această recomandare este faptul că mă trezesc în fiecare dimineaţă gândindu-mă la cum pot să îi arăt iubire lui Allison Mattox. Pentru aceia dintre voi care nu o cunoaşteţi, Allison Mattox este, cel puţin în opinia mea, fiica cea mai remarcabilă pe care un tată o poate vreodată avea. Ea este cea mai mare dintre copiii mei şi singura mea fiică – şi îmi aduc aminte de parcă s-a întâmplat ieri exclamaţia soţiei mele din sala de naşteri: „O fată!”, atunci când i s-a spus sexul primului nostru copil. Ca nu cumva să existe vreo îndoială, am fost tot atât de încântat ca şi soţia mea de sosirea lui Allison – într-adevăr, mă rugasem pentru ca primul nostru copil să fie o fată – dar trebuie să vă spun că am fost de asemenea înspăimântat. Înspăimântat cu litere mari. Vedeţi, deşi nu avusesem vreo experienţă anterioară ca tată, nu găseam intimidantă perspectiva de a creşte un fiu. Vreau să spun că ştiam ce ar trebui să facă împreună taţii şi fiii. Dar cu o fiică? Nu aveam nici cea mai mică idee. În mod evident, neştiinţa mea era destul de tipică.

Pentru taţi, băieţii sunt un teritoriu familiar. Pe băieţi îi cunosc. Dar fetele sunt diferite. Fetele sunt adesea un puzzle. Un mare mister. Acum, sunt bucuros să spun că în ultimii 13 ani, între Allison şi mine s-a creat o legătură puternică. Şi am descoperit multe lucruri speciale pe care să le facem împreună. Dar nici o altă activitate pe care o facem împreună nu înseamnă pentru noi atât de mult ca a merge anual la o seară de dans tată-fiică. Unul dintre motivele pentru care aceste dansuri înseamnă atât de mult pentru noi este acela că ele sunt exclusiv tată-fiică. Ele îi oferă lui Allison ocazia de a face împreună cu tatăl ei ceva ce nici unul dintre fraţii ei nu fac. Şi îmi oferă mie ocazia de a confirma feminitatea ei şi de a-i arăta ce înseamnă să fie în compania unui bărbat care este atent cu ea, are grijă de ea. Sper că ea va dori şi va aştepta acelaşi mod de a se comporta din partea tinerilor pretendenţi care vor începe să apară în câţiva ani.

Nu doresc să exagerez – sau să pretind că organizarea de astfel de seri de dans tată-fiică va transforma profund în mod magic cultura de astăzi. Dar cred că desfăşurarea unor astfel de seri este genul de proiect practic de care aveam nevoie pentru a-i ajuta pe bărbaţi să creeze legături puternice cu fiicele lor. Şi cred că acesta este genul de proiect care poate fi uşor preluat de parohii, de şcolile catolice sau de diferitele grupuri din Biserică. Şi sper ca astfel de seri de dans să servească asemenea unui impuls pentru taţi şi alţi lideri ai comunităţilor să se angajeze într-un dialog mai larg despre conceptul de „a face curte” (opus întâlnirilor „în serie”). Şi aceasta deoarece sunt tot mai convins că actualele practici de „a-ţi aranja o întâlnire amoroasă” din lumea apuseană sunt sala de antrenament pentru divorţ mai degrabă decât pentru o căsnicie de o viaţă.

Mai mult, cred că Seratele Tată-Fiică constituie pentru noi unul dintre cele mai bune moduri de a transpune în acţiune încurajarea adresată, în cadrul conferinţei susţinute de ei în acest Congres, de Alberto şi Christine Vollmer: „Trăiască diferenţa!”. Legat de prezentarea făcută de ei, doresc să închei reluând ceva ce a spus Christine, care mi s-a părut foarte, foarte semnificativ. Ea a spus că dacă ar trebui să reducem problemele centrale ale acestei epoci la un singur cuvânt, cuvântul pe care l-ar folosi ea este „unisex”. Într-adevăr, criza paternităţii din zilele noastre este în cele din urmă o criză a masculinităţii – o criză a sex-rolului. Nu este vorba atât despre faptul că bărbaţii nu ştiu cum să se relaţioneze cum se cuvine cu fiii lor, cât despre faptul că ei nu ştiu cum să se relaţioneze cum se cuvine cu soţiile lor şi, prin extensie, cu fiicele lor.

Şi astfel, deoarece Consiliul Pontifical pentru Familie ia în considerare diferite recomandări din această conferinţă, doresc să vă încurajez să vă gândiţi la a acorda o atenţie specială în Jubileul de la anul, de celebrare a naşterii lui Cristos, la a-i învăţa pe soţi ce înseamnă să îşi iubească soţiile aşa cum Cristos iubeşte Biserica. Pentru că dacă dorim şi aşteptăm ca bărbaţii să devină taţi mai buni pentru copiii lor, trebuie să îi ajutăm să devină soţi mai buni pentru soţiile lor. Vă mulţumesc mult.

Posted in Familie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *