Pentru a ieşi din noaptea diviziunii

Teme: Ecumenism.
Etichete: .
Publicat la 22 mai 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Cardinalul Kurt Koch
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: L'Osservatore romano, 21 mai 2014

Papa şi Patriarhul

Papa şi Patriarhul

Motivul direct al pelerinajului în Ţara Sfântă a Papei Francisc este amintirea întâlnirii dintre Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul ecumenic Atenagora de Constantinopol, care a avut loc la 5 şi 6 ianuarie 1964, pe Muntele Măslinilor la Ierusalim. Se întâlneau atunci pentru prima dată după 525 de ani cei mai mari reprezentanţi ai Bisericii catolice şi Bisericii ortodoxe şi, în persoana lor, două Biserici surori care s-au despărţit de peste nouă secole. Alegerea Ierusalimului ca loc al întâlnirii dă mărturie despre sensibilitatea deosebită cu care a fost considerată acest eveniment istoric. Această alegere avea de fapt o dublă importanţă. Înainte de toate, în relaţiile dintre ortodocşi şi catolici, acest loc nu era apăsat de o povară istorică aşa de apăsătoare ca Roma şi Constantinopol; de aceea se putea evita impresia că Papa făcea un pelerinaj la Patriarhul ecumenic sau că acesta bătea cu umilinţă la uşa Pontifului Roman. Dar mai ales, Ierusalimul fiind leagănul creştinismului, deci oraşul care îi uneşte pe toţi creştinii, se intenţiona întoarcerea la rădăcinile comune pentru a marca în acelaşi timp un nou început în relaţii. De fapt, ambii au voit să sublinieze că era vorba despre un pelerinaj la originile Bisericii şi la rădăcinile credinţei.

Această primă întâlnire din epoca modernă dintre episcopul de Roma şi episcopul de Constantinopol a fost caracterizată de multe declaraţii încurajatoare şi gesturi semnificative. Primul contact a avut loc la reşedinţa delegaţiei apostolice şi s-a deschis cu o îmbrăţişare lungă, călduroasă. După care, Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Atenagora s-au aşezat pe două scaune de aceeaşi înălţime într-un colocviu personal, la încheierea căruia au recitat împreună Tatăl Nostru, îngenunchindu-se unul lângă altul. A doua întâlnire a avut loc în ziua următoare la sediul Patriarhului greco-ortodox, unde a fost citită, în manieră alternată, rugăciunea lui Isus pentru unitatea discipolilor săi, din textul Evangheliei lui Ioan 17.

Sărutarea fraternă dintre succesorul lui Petru şi episcopul Bisericii sfântului Andrei – sfântul care l-a condus pe fratele său Petru la Cristos şi care, pentru aceasta, este numit „protoclit” – ni se prezintă ca icoana disponibilităţii umile la reconciliere după secole de distanţă şi de ostilitate. Unit cu acest magnific gest era angajamentul reînnoit, din partea celor doi conducători de Biserică, de a reface unitatea pierdută şi de a evalua, în adevăr şi în iubire, diferenţele care rămâneau. Patriarhul Atenagora a rezumat bine atmosfera spirituală a acelui moment prin cuvinte foarte frumoase: „De secole, lumea creştină trăieşte în noaptea diviziunii. Ochii săi sunt obosiţi să privească în întuneric”. Şi a exprimat dorinţa ca întâlnirea din Ierusalim să poată fi „aurora unei zile radioase şi binecuvântate”.

Întâlnirea din Ierusalim a marcat o cotitură foarte promiţătoare în relaţiile dintre Biserica ortodoxă şi Biserica catolică. Datorăm faptul că Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Atenagora au fost cei care au deschis acest nou capitol carismelor deosebite pe care Providenţa divină le-a dăruit amândurora. Nu este o exagerare a le aduce omagiu ca oameni ai dialogului şi profeţi ai iubirii ecumenice.

Patriarhul Atenagora a promovat puternic, în linia întâi, dialogul intraortodox şi, având convingerea că trebuia revitalizată sinodalitatea neglijată în interiorul familiei Bisericilor ortodoxe, a întreprins diferite iniţiative panortodoxe, între care şi proiectul convocării unui „mare Conciliu ecumenic”. Deja în cei optsprezece ani în timpul cărora a fost arhiepiscop al Americii de Nord şi de Sud, el s-a îngrijit de contacte amicale cu mulţi catolici şi, ca Patriarh ecumenic, a îndreptat o atenţie deosebită spre dialogul ecumenic cu Biserica catolică. Această deschidere ecumenică deriva mai ales din convingerea sa fundamentală că Biserica din Orient şi Biserica din Occident s-au îndepărtat nu atât din cauza discuţiilor doctrinale, cât mai ales pentru că au luat drumuri diferite în viaţa lor. Astfel el a putut declara fără jumătăţi de măsură: „Ne separă numai cei 900 de ani de diviziune”. Şi deoarece considera diviziunea dintre Biserici care evenimente care aparţineau altor epoci şi reprezentau deci un anacronism, era convins că ele trebuiau să fie „depăşite în manieră definitivă”.

O atitudine dialogică la fel de evidentă şi o deschidere ecumenică la fel de marcată l-au caracterizat şi pe Papa Paul al VI-lea. În prima sa enciclică Ecclesiam suam din 1964, el a declarat dialogul parte integrantă a programului Bisericii catolice şi a atribuit o importanţă deosebită dialogului „cu fraţii creştini, încă despărţiţi de noi”: „Nimic nu poate să fie atât de râvnit decât să-i îmbrăţişăm într-o perfectă uniune de credinţă şi de caritate” (nr. 113). Deja la începutul celei de-a doua sesiuni a Conciliului al II-lea din Vatican, Papa Paul al VI-lea, în fundamentalul său discurs de deschidere, sublinia că apropierea ecumenică dintre Bisericile despărţite era obiectivul central, adică drama spirituală pentru care a fost convocat conciliul.

Întâlnirea fraternă la Ierusalim dintre cei doi profeţi ai dialogului şi ai iubirii a fost aşadar o consecinţă logică a atitudinii lor de deschidere ecumenică. Cu pelerinajul lor comun la rădăcinile creştinismului, ei au contribuit la o îmbunătăţire esenţială a atmosferei dintre Biserica din Orient şi Biserica din Occident şi au demarat acel „dialog al iubirii” pe care au declarat că este programul viitor. După întâlnirea din Ierusalim, dialogul a fost dus înainte timp de doisprezece ani printr-un intens schimb de discursuri şi de documente scrise, între Fanar la Constantinopol şi Vatican la Roma; acest schimb, care a fost publicat după aceea cu titlul frumos de Tomos Agapis (Cartea Agapei), dă mărturie despre voinţa fermă a celor doi conducători de Biserică de a restabili comuniunea eclezială şi euharistică între Orient şi Occident. Un ulterior gest de extremă importanţă simbolică pentru întărirea acestui dialog al iubirii a fost făcut în acelaşi an în care s-a ţinut întâlnirea din Ierusalim, când Roma, după peste cinci sute de ani, a restituit patriarhiei ecumenice capul apostolului Andrei, care este deosebit de venerat în Biserica din Orient şi este patronul Bisericii din Constantinopol.

Întâlnirea memorabilă din Ierusalim, în care voinţa de a reface iubirea a fost atestată de respectivele declaraţii ale celor doi conducători de Biserică şi pecetluită de sărutarea lor fraternă, a pregătit drumul pentru evenimentul istoric din 7 decembrie 1965, când, în catedrala „Sfântul Gheorghe” din Fanar la Constantinopol şi în bazilica „Sfântul Petru” la Roma, cei mai înalţi reprezentanţi ai Bisericii catolice şi ai Bisericii ortodoxe au eliminat „din amintire şi din mijlocul Bisericii”, aşa cum se citeşte în Declaraţia comună, reciprocele sentinţe de excomunicare din anul 1054, pentru a evita ca ele să fie „o piedică în calea apropierii în caritate”. În acest act istoric, merită să fie scoase în evidenţă mai ales trei dimensiuni esenţiale.

După răcirea iubirii dintre Biserica din Constantinopol şi Biserica din Roma şi după respectiva îndepărtare reciprocă ce a durat secole ca urmare a excomunicărilor din 1054, a fost înainte de toate restabilirea iubirii pe care cei doi conducători de Biserică s-au străduit s-o obţină. Făcând asta, nu era vorba pur şi simplu de a reface o iubire exclusiv interpersonală şi umanistă, ci era vorba mai degrabă de a realiza o iubire eclezială, adică o comuniune de iubire între Biserici. Este uşor de înţeles deci pentru ce actul din 1965 a avut implicaţii fundamentale la nivel de drept canonic. Vlassios Phidas a afirmat pe bună dreptate că excomunicările din 1054 erau acte canonice obligatorii şi că, prin urmare, şi anularea lor avea acelaşi caracter, cu atât mai mult cu cât Patriarhul Atenagora şi Papa Paul al VI-lea au acţionat în numele Bisericilor lor, săvârşind aşadar acte juridice obligatorii.

În al doilea rând, dacă este adevărat că restabilirea iubirii ecleziale încă nu înseamnă comuniune euharistică, este adevărat şi că ea aduce asupra sa întreaga dinamică. Într-o întâlnire ecumenică desfăşurată în 1974, Joseph Ratzinger a subliniat în manieră pertinentă că sărutarea fraternă şi agape sunt în sine termen şi rit al unităţii euharistice şi invită urgent la refacerea unităţii în comuniunea euharistică: „Acolo unde agape este o realitate eclezială, ea trebuie să devină o agape euharistică”. Necesitatea de a restabili comuniunea euharistică drept obiectiv al drumului început la Ierusalim era deja evident, în acea vreme, pentru Patriarhul Atenagora şi pentru Papa Paul al VI-lea, cum a manifestat în manieră deosebit de clară Patriarhul ecumenic în 1968: „A sosit ora curajului creştin. Ne iubim unii pe alţii; mărturisim aceeaşi credinţă comună; să pornim la drum împreună spre gloria sfântului Altar comun” (Tomos Agapis, nr. 2771). Aceeaşi convingere a fost exprimată de Papa Paul al VI-lea, cu sensibilitatea sa deosebită faţă de gesturile foarte simbolice, când la Ierusalim i-a dăruit Patriarhului ecumenic un potir euharistic.

În al treilea rând, baza indispensabilă pentru a îndeplini actele menţionate mai sus este purificarea comună a memoriei istorice. Pentru ca să fie posibile un nou prezent şi un nou viitor, trecutul trebuie să fie schimbat. Dar trecutul greu poate să fie schimbat numai dacă se uită. Şi a uita nu va însemna a închide ochii în faţa istoriei numai dacă profundul său conţinut constă în iertare, prin care au fost anulate excomunicările reciproce din 1054, în aşa fel încât ele nu mai fac parte din poziţia oficială a Bisericilor. Cu privire la actul din 1965, putem spune aşadar, preluând cuvintele lui Joseph Ratzinger, că otrava excomunicărilor a fost eliminată din organismul Bisericii şi „simbolul diviziunii” a fost înlocuit de „simbolul carităţii”: „Relaţia unei «iubiri răcite», a «opoziţiilor neîncrederii şi antagonismelor» a fost înlocuită de relaţia de iubire şi de fraternitate, al cărei simbol este sărutarea fraternă”.

Actele din 1964 şi din 1965 au devenit punctul de plecare al dialogului ecumenic al iubirii dintre ortodocşi şi catolici; cu ele, primul pas al dialogului iubirii era făcut. Însă dialogul iubirii cerea dialogul adevărului, adică reflecţia teologică aprofundată cu privire la diferenţele teologice care se află la baza diviziunii dintre Biserici, pentru a putea ajunge la o comuniune eclezială şi euharistică. Începutul acestui dialog a fost anunţat cu o declaraţie comună, în 1979, de Patriarhul ecumenic Dimitrios I şi de Papa Ioan Paul al II-lea, cu ocazia primei vizite a acestuia din urmă la Fanar pentru sărbătoarea sfântului Andrei. De atunci, Comisia internaţională mixtă pentru dialogul teologic duce înainte această lucrare indispensabilă.

În timpul primului deceniu, din 1980 până în 1990, atenţia a fost îndreptată îndeosebi spre consolidarea fundamentului de credinţă comună; în această perioadă a fost posibil să se găsească ample convergenţe cu privire la teme referitoare la misterul Bisericii şi îndeosebi la Euharistie, la raportul dintre credinţă, sacrament şi Biserică, şi la sacramentul hirotonirii. În al doilea deceniu, din 1990 până în 2000, conversaţiile ecumenice au devenit tot mai dificile, deoarece înflăcărarea unor polemici vechi cu privire la uniatism şi la prozelitism au condus la o dramatică deteriorare a atmosferei de dialog şi, în sfârşit, în 2000, la întreruperea lucrărilor Comisiei. La puţin timp de distanţă de la începutul pontificatului lui Benedict al XVI-lea, de când a fost posibil să se reia conversaţiile, Comisia se concentrează asupra acelei teme dureroase care până acum a fost piedică în calea comuniunii ecleziale, adică problema primatului, şi încearcă s-o trateze în contextul mai amplu al raportului teologic dintre sinodalitate şi primat în Biserică.

Pe de o parte, dialogul adevărului a reuşit să obţină rezultate încurajatoare, ca de exemplu documentul de la Ravenna din 2007, în care ambii parteneri de dialog au declarat împreună pentru prima dată că Biserica are nevoie de un protos nu numai la nivel local şi regional, ci şi la nivel universal. Însă pe de altă parte, dialogul este încontinuu întunecat de controverse interortodoxe, între care, de exemplu, neacceptarea documentului mai sus menţionat de la Ravenna din partea patriarhiei ortodoxe ruse, care a confirmat recent opoziţia sa în această privinţă cu o declaraţie dată în decembrie cu privire la problema primatului în Biserica universală.

Biserica ortodoxă şi Biserica catolică sunt totuşi convinse că nu există o alternativă la dialogul teologic al adevărului şi că este misiunea lor, respectând voinţa Domnului, să depăşească piedicile care se interpun ajungerii la unitatea eclezială. Pentru ca să poată fi dus înainte, dialogul adevărului va trebui însă să fie mereu înscris în cadrul dialogului iubirii. De fapt, dialogul iubirii şi dialogul adevărului nu pot să fie înţelese ca două trepte, una după cealaltă. Dialogul adevărului trebuie să fie însoţit mereu de dialogul iubirii, aşa cum ne este arătat de frumoasa tradiţie a schimbului de vizite dintre Biserica din Constantinopol şi Biserica din Roma cu ocazia respectivelor sărbători patronale sau în alte împrejurări deosebit de importante.

În această solidă tradiţie a dialogului iubirii se înscrie şi pelerinajul Papei Francisc în Ţara Sfântă, al cărui moment central va fi întâlnirea cu Patriarhul ecumenic Bartolomeu I, în amintirea primei întâlniri care a avut loc între predecesorii celor doi conducători de Biserică în urmă cu cincizeci de ani. Aşa cum atunci Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Atenagora au mers la Ierusalim ca pelerini şi de acolo au plecat ca fraţi, este de dorit ca, să fie posibil, cu ocazia apropiatei întâlniri dintre Papa Francisc şi Patriarhul Bartolomeu I, să se celebreze şi să se alimenteze fraternitatea care între timp s-a aprofundat şi să se furnizeze un reînnoit impuls eforturilor ecumenice, care trebuie înţelese, după frumoasele cuvinte ale mitropolitului ortodox Emmanuel Adamakis, ca „o călătorie eclezială în Ţara Sfântă a unităţii”.

Îndeosebi, ne dorim ca să poată fi reaprinsă dorinţa pasionată de a restabili comuniunea eclezială şi de a participa împreună la altarul euharistic comun – dorinţă care ardea în sufletul Patriarhului Atenagora şi al Papei Paul al VI-lea, care reafirma asta cu cuvinte emoţionante în ultima sa scrisoare adresată Patriarhului ecumenic, scrisă la 4 iunie 1972, cu puţin înainte ca acesta să moară: „Şi noi dorim să parcurgem cu Sanctitatea Voastră calea de la Emaus, meditând asupra Sfintelor Scripturi, cu scopul de a-l întâlni pe Domnul la frângerea pâinii”.

Acest obiectiv al căii de la Emaus n-a fost, până astăzi, obţinut şi trebuie de aceea să rămână în centrul rugăciunii neîncetate a ortodocşilor şi catolicilor. Acestei intenţii va fi dedicată la Ierusalim mai ales rugăciunea ecumenică de la biserica Sfântului Mormânt. Aşa cum Papa Paul al VI-lea l-a întâlnit în 1964 şi pe Patriarhul greco-ortodox Benediktos şi pe Patriarhul Bisericii apostolice armene Derderian, rugându-se cu ei pentru unitatea Bisericii, tot aşa, după întâlnirea dintre Papa Francisc şi Patriarhul Bartolomeu, şi de data aceasta va fi celebrată o slujbă ecumenică, pentru a mărturisi public că unitatea Bisericii este înainte de toate un dar oferit de Dumnezeu Bisericii sale şi, numai drept consecinţă a acestui lucru, o misiune încredinţată ei. Aşadar, pe bună dreptate, rugăciunea ecumenică va avea un loc special în timpul pelerinajului în „Ţara Sfântă” a unităţii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *