Mâna cicatrizată

Teme: Familie, Spiritualitate.
.
Publicat la 14 mai 2014.
Print Friendly

Autor: -
Traducere: pr. Cristian Langa
Sursa: Encuentra.com

Isus şi Toma

Isus şi Toma

William Dixon era un necredincios. Nu credea în existenţa lui Dumnezeu. Şi chiar dacă Dumnezeu ar exista, nu l-ar ierta pentru că i-a luat-o pe soţia sa la abia doi ani după ce se căsătoriseră. La fel şi copilaşul lui murise. Acest lucru îl făcea să se simtă disperat şi nemângăiat.

La zece ani după moartea soţiei lui Dixon, se produse un accident cutremurător în satul Brackenthwaite. Casa bătrânei Peggy s-a incendiat complet. Au reuşit să o scoată pe biata bătrână în viaţă, chiar dacă sufocată de fum. Cei de faţă s-au îngrozit auzind strigătele îndurerate ale unui copil. Era micul Dickey Winslow, orfan şi nepot al bătrânei Peggy. Flăcările l-au trezit şi el s-a apropiat de fereastra de la ultimul etaj. Toţi erau copleşiţi căci ştiau ce urma să i se întâmple copilului, văzând că nu era nimic de făcut, pe dată ce scara se prăbuşise consumată de flăcări. Dintr-o dată, William Dixon fugi către casă, se cocoţă pe o ţeavă de fier şi luă copilul tremurând în braţe. Coborî ţinându-l pe copil în mâna dreaptă, în timp ce cu stânga se sprijinea. Reuşi să pună piciorul pe pământ în aplauzele celor prezenţi exact în momentul în care zidul se prăbuşea. Dickey n-a păţit nimic, dar mâna lui Dixon care se sprijinise de ţeava încinsă a suferit o arsură înspăimântătoare. În cele din urmă i s-a vindecat, dar a rămas cu o cicatrice care avea să-l însoţească toată viaţa.

Biata bătrână Peggy nu şi-a mai revenit din şocul sperieturii şi muri la scurtă vreme după aceea. Problema acum era ce se va alege de Dickey. James Lovatt, o persoană foarte respectabilă, a cerut să i se îngăduie să-l înfieze, căci el şi soţia lui îşi doreau mult un copil, având în vedere că pe al lor îl pierduseră. Spre uimirea tuturor, William Dixon făcu şi el o cerere similară. Era greu de hotărât între cei doi. A fost convocată o comisie alcătuită din ministru, morar şi alţi câţiva. Morarul, domnul Haywood, spuse: „Este impresionant că atât Lovatt cât şi Dixon se oferă să-l înfieze pe micul orfan, dar sunt în mare cumpănă asupra deciziei: cui să i-l încredinţăm? Dixon, care i-a salvat viaţa, are mai mult drept, dar Lovatt este căsătorit şi este nevoie ca de copil să aibă grijă o femeie”. Ministrul, domnul Lipton, spuse: „Un om cu convingerile atee precum Dixon nu poate fi cel mai indicat pentru îngrijirea copilului; în timp ce Lovatt şi soţia lui sunt credincioşi amândoi şi-l vor educa aşa cum se cuvine. Dixon i-a salvat copilului trupul, dar ar fi foarte trist pentru fericirea lui viitoare ca acelaşi individ care l-a salvat de la incendiu să fie cel care să-l ducă la pierzania veşnică.”

„Îi vom asculta pe cei interesaţi, să auzim cum vor pleda în favoarea lor – spuse domnul Haywood-, iar după aceea vom supune la vot. Domnul Lovatt luă cuvântul: „Aşadar, domnilor, de curând soţia mea şi cu mine am pierdut un copil, şi credem că acest băieţel ar putea umple golul rămas. Vom face tot ce ne va sta în putinţă pentru a-l creşte pe căile Domnului. Şi, în plus, un copil are nevoie de îngrijirea unei femei”. „Bine, domnule Lovatt. Acum domnul Dixon.” „Eu am un singur argument, domnule, şi este acesta”, răspunse Dixon calm în timp ce îşi dădea jos faşa de pe mâna stângă şi ridica braţul rănit şi cicatrizat. Se înstăpâni o linişte pentru câteva clipe în întreaga sală şi ochii unora se înceţoşară. Era ceva în acea mână cicatrizată care apela la spiritul de justiţie. Avea dreptul asupra băiatului deoarece suferise pentru el. Când s-a ajuns la vot, majoritatea votă în favoarea lui William Dixon.

Astfel începu o nouă perioadă pentru Dixon. William era un tată bun micuţului orfan, revărsând asupra făpturii pe care o salvase toată blândeţea de care era în starea firea lui. Dickey era un băiat isteţ şi curând răspunse pregătirii pe care i-o oferea binefăcătorul său. Îl adora cu toată ardoarea inimioarei sale. Îşi amintea cum „tăticul” îl salvase din incendiu şi cum îl „revendica” în numele mâinii atât de teribil devorate de flăcările iubirii sale. Se înduioşa până la lacrimi şi săruta mâna cicatrizată din cauza lui.

Într-o vară, în sat avu loc o expoziţie de pictură şi Dixon îl duse pe Dickey să o vadă. Băiatul se arătă foarte interesat de tablouri şi de poveştile pe care tăticul i le spunea legat de fiecare dintre ele. Pictura care cel mai mult l-a impresionat era una în care Domnul îl dojenea pe Toma, imagine la baza căreia se puteau citi cuvintele: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele” (Ioan 20,27). Ajunşi acasă, Dickey îşi aminti de cuvintele ce însoţeau pictura şi spuse: „Te rog, tată, spune-mi povestea acestui tablou”. „Nu, această poveste nu!”. „Dar de ce nu, tată?”. „Pentru că e o poveste pe care n-o cred”. „Oh, nu face nimic, replică Dickey; tu nu crezi povestea cu Jack ucigătorul de uriaşi şi cu toate astea este una dintre preferatele mele. Hai, spune-mi povestea tabloului, te rog, tată”.

Aşa stând lucrurile, Dixon i-a spus povestea, care i-a plăcut mult copilului: „Este la fel ca povestea noastră, tată, zise copilul. Când soţii Lovatt voiau să mă înfieze tu le-ai arătat mâna. Poate că atunci când Toma a văzut cicatricile pe mâinile Omului cel Bun a simţit că îi aparţinea.” „Probabil”, răspunse Dixon. „Omul cel Bun părea atât de trist, că eu cred că s-a întristat pentru că Toma nu credea. Ce rău, nu-i aşa?, după ce că Omul cel Bun murise pentru el”. Dixon nu răspunse nimic şi Dickey continuă: „Aş fi fost foarte rău dacă m-aş fi comportat aşa, atunci când mi-au povestit despre tine şi despre foc şi aş fi spus că nu cred că ai fi făcut aceasta; nu-i aşa, tată?”. „De-ajuns, nu vreau să mai aud despre povestea asta, fiule”. „Dar Toma l-a iubit pe Omul cel Bun după aceea, aşa cum eu te iubesc pe tine. Când văd sărmana ta mână, te iubesc mai presus de orice pe lumea asta.”

Obosit de pe-acum, Dickey adormi. Dar tatăl său nu-şi găsea deloc liniştea, gândindu-se la tabloul pe care-l văzuse şi la acel chip trist care-l privea de pe perete. Visă scena în care el şi Lovatt îşi disputau copilul. Când arăta mâna cicatrizată, copilul fugea. O senzaţie amară de nedreptate îi invada inima. La început, nu se lăsă copleşit de ea, dar iubirea sa pentru Dickey i-a îndulcit inima şi sămânţa căzuse în pământ bun. Dixon se simţea măgulit şi nu putea să nu constate că argumentul pe care-l folosise pentru a-l câştiga pe Dickey i se întorcea împotrivă atunci când refuza dreptul acelor mâini cicatrizate şi rănite pentru el. Şi când se gândea la recunoştinţa înflăcărată pe care o arătase acea făptură pentru faptul că tatăl adoptiv îl salvase, Dixon se simţi mărunt alături de copil. Cu timpul, inima lui Dixon deveni ca aceea a unui copil. Citind Biblia, descoperi că aşa precum Dickey îi aparţinea lui, şi el era al acelui Salvator, Isus Cristos, care fusese rănit pentru păcatele lui, şi îşi oferi spiritul, sufletul şi trupul pentru acele mâini străpunse pentru el.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *