Fericitul Ieremia Valahul

Teme: Personalităţi.
.
Publicat la 8 mai 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Liviu Bălăşcuţi
Sursa: Actualitatea creştină, mai 2006

Fer. Ieremia Valahul

Fer. Ieremia Valahul

Fericitul Ieremia a văzut lumina zilei într-un cătun din Moldova, numit Tzazo, numele originar fiind Şcheia, după cum notează părintele Eduard Ferenţ (citându-l pe G.I. Brătianu, Moldova şi Frontierele sale istorice, Bucureşti 1942), în traducerea Viaţa Fericitului Ieremia, de P. Teodosio da Voltri (Editura ARCB, 1983), carte din care m-am inspirat în alcătuirea acestui articol, la care se adaugă neuitatele cuvinte ale părintelui Iosif Andrici care, folosind aceeaşi sursă, predica, în anii copilăriei mele, viaţa Fericitului Ieremia.

Fericitul Ieremia s-a născut la 29 iunie 1556. Tatăl său, Stoica Costist, era un om de condiţie socială modestă, dar care putea să ajute uneori şi pe cei nevoiaşi. Mama, Margareta Bărbat, nu înceta să-i repete lui Ion: „Dincolo de munţi, spre miazăzi, există o ţară care se cheamă Italia, unde trăiesc buni creştini şi unde călugării sunt sfinţi. Acolo trăieşte Papa, care este Vicarul lui Dumnezeu pe pământ”. Stoica şi Margareta au avut două fete şi cinci băieţi, Ieremia fiind cel mai mare, iar la botez primind numele de Ion.

Pe drumul sfinţeniei, de frica iadului

Deseori, mama Margareta le vorbea copiilor ei despre iad, iar imaginile pe care le folosea: flăcări foarte înalte, cuptoare arzând, urlete, blesteme, chipuri oribile de diavoli, Satana râzând încât se cutremură universul, erau atât de grăitoare încât au provocat o tulburare foarte mare în sufletul fiului ei, Ion, care, într-o noapte, nu a putut dormi din cauza mulţimii de diavoli pe care o vedea. Într-o bună zi, înainte de revărsarea zorilor, sub un cer senin de vară, ieşi fără să facă zgomot şi porni la drum, spre Italia.

Pe un drum plin de peripeţii, Ion ajunge la Alba-Iulia, pe atunci reşedinţa principelui Ştefan Bathory, unde tânărul valah avea să lucreze ca zilier la ridicarea zidurilor cetăţii. De aici avea să plece ca însoţitor al medicului Pietro Lo Jacomo, care îl tratase pe bunul principe. Astfel, în timpul Paştelui anului 1576 pleacă din Alba-Iulia şi soseşte la Bari în vara aceluiaşi an.

Ajunşi la Bari, doctorul, nerăbdător de a-şi vedea soţia şi copiii, nu se mai ocupă câtuşi de puţin de slujitorul său credincios dar, la îndemnurile soţiei, i-a căutat de lucru la farmacia lui Cezare del Cuore. Punând piciorul în ţinutul Bari al anilor 1500, nu putea simţi decât nedumerire. Printre motivele care îl determinaseră să plece din ţara sa pentru a veni în Italia, era şi acela de a găsi acolo creştini buni, dar a rămas dezgustat de ceea ce vedea cu ochii săi şi auzea cu urechile sale, oameni care înjurau numele preasfânt a lui Dumnezeu, care o înjurau pe Sfânta Fecioară, certurile dintre oameni care se încheiau mai mereu cu înjunghieri, femei care se insultau; dispăruse şi cea mai elementară idee de pudoare. Priveliştea beţivilor care ieşeau din cârciumi îl îngreţoşa. „Vinul, spunea Ion, place şi valahilor. Dar prin părţile noastre oamenii se îmbată de două ori pe an, de Crăciun şi de Paşti. Apoi nui mai vezi beţi”.

În căutarea bunilor creştini

Dezgustat la culme de o asemenea situaţie, într-o bună zi a vorbit cu Cezare del Cuore căruia îi spuse că ar vrea să se reîntoarcă acasă. Bunul farmacist a încercat pe toate căile să-l reţină, dar n-a fost chip. Sosind în port, văzu un bătrânel care îi făcu semn cum că ar vrea să-i vorbească: „Bari, îi spuse bătrânelul, nu reprezintă toată Italia, mai există şi Napoli, Roma, unde îşi are reşedinţa Vicarul lui Cristos, există apoi casa Sfintei Fecioare de la Loreto, şi vei vedea că în aceste cetăţi nu lipsesc bunii creştini”. „Atunci voi merge la Napoli”, spuse Ion. A ajuns la Napoli în Postul Mare. După sărbătoarea Paştelui, dezgustat şi de modul în care napolitanii petrecuseră această sfântă sărbătoare, se prezentă la poarta capucinilor, mănăstire numită a Întrupării, de unde fu trimis la mănăstirea Sfântului Efrem cel Vechi, unde locuia părintele Provincial Urban care l-a întrebat: „Care au fost motivele adevărate pentru care aţi părăsit patria, părinţii şi satul natal?” „Nu vreau să merg în iad şi vreau să-mi salvez sufletul”, răspunse cu profundă convingere Ion. Părintele Provincial l-a trimis să se mai gândească; Ion s-a reîntors pentru a doua şi a treia oară. S-ar fi reîntors de sute de ori, numai să treacă pragul mănăstirii. Pentru a-l conduce în primii paşi ai vieţii de mănăstire, a fost ales maestrul de noviciat Fra Pacifico, care s-a arătat grijuliu în a-l instrui, nu numai în ritul îmbrăcării hainei, dar şi în tainele bucătăriei şi grădinăritului.

Ion, din Şcheia, devine bunul frate Ieremia, din Napoli

În ziua de 8 mai 1579, Ion îmbracă haina capucinilor şi primeşte numele de Ieremia. Este chemat la Sfântul Efrem cel Vechi în calitate de bucătar. Evitând mediocritatea în tot ce făcea, încerca să fie desăvârşit şi la bucătărie, unde totul era curat. Ieremia a fost, de asemenea, timp de 40 de ani infirmier. Se apropia de bolnavi ca şi cum ar fi trebuit să se apropie de Isus. Nu conta dacă bolnavul devenea furios, urla, râdea şi nu-l lăsa liniştit nici măcar în acea jumătate de oră de odihnă prescrisă de regulă, pe care fratele Ieremia nu putea s-o acorde trupului său obosit. Deşi era trezit pentru un fleac, nu-şi pierdea bucuria sa specifică. Rămânea mereu amabil, politicos, delicat cu toţi, fără preferinţe sau favoritisme. Munca sa avea ca obiectiv asistenţa bolnavilor: unii contaminaţi, alţii cu cancer, iar unii cu boli care se asemănau cu lepra; în plus, avea şi câţiva alienaţi mintal. Secretul lui: ştia să se identifice cu suferinţele lor.

Valahul supranumit „sfântul”

Ajuns la etatea de şaizeci şi nouă de ani, după ce a petrecut 47 de ani în călugărie, nimic nu se schimbase în spiritul său. Era la începutul anului 1625, în luna februarie, când, pe o ploaie torenţială, fu chemat la căpătâiul unui muribund; întors în mănăstire cade răpus de pneumonie. Ieremia ştia că „sora moarte” sosise. Era 5 martie 1625. Vestea morţii fratelui Ieremia răsună în piaţa mănăstirii într-o frază care cuprindea toată viaţa umilului ţăran din Moldova: A murit sfântul! La 30 octombrie 1983, Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea l-a ridicat pe fratele Ieremia Valahul la cinstea altarelor, declarându-l „fericit”, în cadrul unei ceremonii solemne, în Piaţa Sfântul Petru din Roma.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *