Eva, mama tuturor celor vii

Teme: Biblic.
.
Publicat la 28 mai 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Paul Maiberger
Traducere: pr. Anton Dancă
Sursa: ProFamilia.ro

Eva

Eva

Etimologia numelui „Eva” nu este clară. Vechiul Testament îl pune în legătură cu rădăcina verbului „a trăi”. După Gen 3,20, Adam a numit pe femeia sa Eva (ebr. hawwah), ea fiind „mama tuturor celor vii” (haj). Hawwah este considerat prin urmare de unii ca formă secundară din hajja, cu sensul de „cea animată, cea vie”. Alţii traduc hajjah cu „procreatoare” sau fac referinţă la termenul arab „hawwa”, mamă. Cum Eva a fost sedusă de şarpe, iudaismul primar a căutat originea numelui în termenul aramaic hiwja, şarpe. În orice caz, pe lângă aceşti termeni, trebuie să ţinem cont că sunt şi alte tentative de explicare a acestui nume.

În timp ce în redactarea Codului sacerdotal despre creaţie, datând din jurul anilor 550 î.C., Dumnezeu a creat omul ca „bărbat şi femeie” (Gen 1,27), un capitol mai departe (2,21ş.u.), în cea mai veche expunere, datând din anii 950 î.C., Eva este formată dintr-o coastă a lui Adam. Această afirmaţie, pe cât de cunoscută pe atât de greşit înţeleasă, trebuie interpretată în sens metaforic. Asemeni numelui, şi coasta se bazează probabil pe un joc de cuvinte. Termenul ebraic pentru coastă este sela’ care înseamnă şi „latură”, „flanc”. Şi DEX-ul confirmă acelaşi sens: latură – „fiecare dintre cele două părţi laterale ale corpului unei fiinţe, în dreptul coastelor”; din nou: flanc – „fiecare din cele două părţi laterale ale peretelui abdominal, cuprinse între ultima coastă şi şold”. Prin urmare, imaginea ar trebui înţeleasă în acest sens: întru cât femeia trebuie să stea alături de bărbat, ea a avut origine dintr-o „latură” a acestuia. Acesta era, de fapt, motivul pentru care a fost creată.

„Bărbat şi femeie i-a creat”

Dumnezeu a văzut că nu era un lucru bun ca omul să rămână singur şi a hotărât să-i dăruiască un „ajutor” care să stea „înaintea lui”, cum se spune literalmente în Gen 2,18. Prin „înainte” se înţelege o corespondenţă perfectă, un pendant specular (din latinul speculum, oglindă), cu alte cuvinte o realitate de acelaşi tip şi de aceeaşi natură. Acest „ajutor” trebuia să-i semene omului în toate aspectele, întocmai unei imagini speculare şi să se îndrepte spre om în totalitatea sa, integrându-l aşadar nu numai sub aspect fizic, dar şi la nivel psihic şi intelectual. Pentru că Adam nu a găsit un asemenea ajutor în rândul animalelor, cu toate că acestea erau foarte utile din multe puncte de vedere, Dumnezeu l-a făcut să cadă într-un somn adânc pentru a crea dintr-o coastă corespondentul său, femeia. Nu este cazul, desigur, de a interpreta somnul adânc în sens chirurgical, ca şi cum ar fi o anestezie. Mai degrabă ar vrea să spună că somnul are menirea de a suspenda pentru moment conştiinţa lui Adam, pentru ca să nu poată fi martor la ceea ce se întâmpla. Intervenţia lui Dumnezeu este tainică, insesizabilă pentru om şi scapă înţelegerii şi cunoaşterii umane. Faptul că femeia a fost extrasă dintr-o coastă a bărbatului vrea să spună că ea nu este un corp străin, creat în afara corpului omului, ci o parte, o componentă a acestuia. Prin urmare, femeia posedă aceeaşi natură a omului şi îi este deosebit de apropiată. Din acest motiv, încă din antichitate exegeţii din iudaism subliniau faptul că dincolo de coaste, este inima. Egalitatea de natură între bărbat şi femeie este o afirmaţie de importanţă extraordinară. Codul Sacerdotal a exprimat apoi acest lucru în Gen 1,27 fără să mai recurgă la imagini, ci la o formulă: Dumnezeu a creat omul ca bărbat şi femeie. Atât unul cât şi cealaltă sunt de aceea fără diferenţe de origine, sunt „umani” în sensul deplin al cuvântului, ambii posedă aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţii, înnobilaţi de aceeaşi demnitate. Să mai amintim că această învăţătură este revoluţionară nu numai pentru epoca patriarhală a Bibliei.

Înţelesuri diferite, dar aceeaşi demnitate

Din nefericire, în epocile trecute, când încă nu se ştia perioada de compoziţie a pasajelor din Gen 1,27 şi 2,22 şi raportul de dependenţă al celor două versete, din aceste două afirmaţii s-a tras o concluzie eronată, cu urmări nefaste, despre poziţia şi demnitatea femeii. Într-adevăr, aşa cum se află în momentul de faţă cele două texte, în succesiune inversă faţă de vechimea lor, s-ar părea că Gen 1,27 cuprinde o aserţiune generală despre creaţia omului ca bărbat şi femeie din partea lui Dumnezeu, în timp ce Gen 2,22 ar explica şi interpreta creaţia specifică a femeii: femeia provine din coasta bărbatului. Şi cum o asemenea aserţiune nu a fost interpretată în sens metaforic şi imaginar ci luată ad litteram, s-a tras concluzia că femeia nu este echivalentul deplin al omului. Bărbatul a fost creat mai întâi, femeia într-un al doilea moment, numai ca o parte şi o integrare a acestuia. Interpretarea literală şi istorică a imaginii Evei creată din coasta lui Adam a condus la concluzia greşită că femeia are o valoare inferioară în raport cu bărbatul, nu este o persoană umană perfectă cum este bărbatul. Însuşi apostolul Paul în 1Cor 11 înţelege astfel acest pasaj, trăgând concluzia că femeia este supusă bărbatului, ceea ce totuşi ar surprinde mai puţin dacă se ţine cont de rolul social al femeii în iudaismul timpului respectiv. Paul motivează poziţia sa afirmând că potrivit Gen 2, bărbatul a fost creat mai întâi. El consideră că la baza relatării apătută mai târziu în Gen 1 – aparţinând Codului sacerdotal – este aceeaşi perspectivă. Aici, Dumnezeu spune: „Să-l facem pe om (ebr. adam) după imaginea noastră” (1,26). Termenul „adam” aici este un nume colectiv, un termen care indică specia, pur şi simplu „omul”. Paul, în schimb, vede aici un nume propriu, numele propriu al primului om şi ca atare în limbile noastre ar trebui redat cu literă mare, Adam. El interpretează, deci „Să-l facem pe Adam după chipul nostru”. Pentru Paul, aşadar, numai bărbatul este creat după chipul lui Dumnezeu (vezi 1 Cor 11, 7-9). Dar şi Paul, când interpretează aceste texte, este fiu al timpului său, ca de exemplu în vv. 14-15 (idem) unde spune că bărbatului nu-i face cinste să poarte părul lung, ceea ce este o onoare pentru femeie. De a lungul istoriei, apoi, în timp ce nu s-a acordat mare atenţie acestor afirmaţii, s-a considerat ca revelaţie divină subestimarea femeii în raport cu bărbatul, ceea ce a avut urmări catastrofale pentru demnitatea şi egalitatea femeii, consecinţe care nu sunt depăşite deplin nici astăzi. Despre demnitatea şi responsabilitatea femeii în Biserică se pot vedea încă foarte actualele „Familiaris consortio”, exhortaţie apostolică din 1981 a papei Ioan Paul al II-lea precum şi scrisoarea apostolică „Mulieris dignitatem” din 1988.

În fine, egalitatea de natură îşi găseşte expresie în faptul că Adam, când Dumnezeu îi prezintă femeia, reacţionează cu expresii pline de admiraţie şi entuziasm: „Aceasta este în sfârşit os din oasele mele şi carne din carnea mea” (Gen 2,23). Strânsa apartenenţă reciprocă este redată şi prin repetarea intenţionată a termenilor os şi carne. Că sunt de aceeaşi natură, rezultă şi din numele pe care Adam îl dă femeii, bazat pe o variaţie de nuanţă sonoră pe tema aceleiaşi rădăcini: „Femeie, se va numi, pentru că este luată din bărbat”. Aici, binomul „femeie şi bărbat” ascunde un joc de cuvinte ce greu poate fi transpus în limbile moderne: „işah” – femeie, pentru că, pare să spună autorul biblic, vine de la „iş” – bărbat. În româneşte, cunoaştem încercarea, lăudabilă dar stângace, de a reda acest joc lingvistic prin recursul la termenii „bărbat – bărbătuşă”, iar în germană, unde nici aici nu a avut parte de succes, Luther a încercat prin termenii „Mann – Männin”.

Egali în natură, complementari în atribuţii

„Amândoi vor fi un trup” (Gen 2,24): bărbatul şi femeia tind să se unească pentru a forma un singur trup, afirmaţie care fără îndoială se referă la unirea conjugală. Dar trebuie ţinut cont că în Vechiul Testament prin „carne” – „trup” se înţelege omul întreg, şi întotdeauna omul viu, adică în toate potenţialităţile şi energiile sale care fac vital trupul fizic: spiritul, sufletul şi inima. A deveni o singură „carne” pentru bărbat şi femeie înseamnă a deveni „o singură inimă şi un singur suflet”, a fi în armonie perfectă de inimă şi sentimente. Numai când unirea fizică devine expresie a acestei unităţi, este cu adevărat gratificantă. Raportul sănătos şi armonios între bărbat şi femeie este descris apoi în versetul următor: „amândoi erau goi şi nu se ruşinau” (v. 25). Ca şi termenul „carne”, ideea de a fi „goi” şi de a nu se „ruşina unul de celălalt” nu trebuie redusă şi restrânsă la sfera sexuală. Şi în acest caz este vorba de totalitatea fiinţei umane, de om în intimitatea sa. Lipsa hainelor este numai un semn exterior şi vizibil al acestei realităţi complexe. Această prezenţă în „goliciune” vrea să spună că unul nu ascunde nimic celuilalt, dar se deschide acestuia cu încredere deplină şi familiaritate totală, i se dăruieşte şi i se încredinţează cu o deschidere radicală. După căderea în păcat, în schimb, fiinţa umană vede în propria „goliciune” o formă de fragilitate, se simte vulnerabilă. Vestimentaţia pe care şi-o procură pentru a se acoperi, arată că nu mai are capacitatea unei deschideri totale, fără rezerve, faţă de celălalt.

Echilibru rănit dar nu distrus

Eva s-a lăsat sedusă de şarpe şi contrar interdicţiei explicite a lui Dumnezeu, a mâncat din rodul „pomului cunoaşterii binelui şi răului” din mijlocul grădinii paradisiace. La ameninţarea cu moartea prevăzută ca pedeapsă din partea lui Dumnezeu, şarpele contrapune cunoaşterea binelui şi răului prin care omul ar fi devenit „asemeni lui Dumnezeu”. Păcatul originar constă în căutarea acestei egalităţi cu Dumnezeu, în căutarea autonomiei totale, în sensul că omul vrea să decidă în prima persoană şi cu autonomie absolută în toate domeniile vieţii, să stabilească singur ceea ce pentru el este salutar şi util sau dăunător şi inconvenient. În acest sens trebuie înţeleasă „cunoaşterea binelui şi a răului”. Această autodeterminare totală presupune din partea omului încălcarea limitelor pe care Dumnezeu le-a înscris în condiţia de creatură, dependentă de El total şi răspunzătoare înaintea Lui. Puţinele cuvinte şi imaginile care apar chiar ingenue deschid aici spirale infinite despre adâncimile psihologice şi teologice ale realităţii păcatului şi ale originii acestuia. Vorbind despre grădină, pomul cunoaşterii, şarpe, roadele pomului, etc., autorul nu urmăreşte, desigur, să descrie fenomene exterioare. El caută mai ales să ilustreze, folosindu-se de imagini, procesele profunde şi spirituale care se verifică înlăuntrul omului, să surprindă o realitate care se ascunde dincolo de lumea sensibilă şi palpabilă.

Dacă aceasta este intenţia, atunci nu are sens să ne întrebăm care este concret rodul oprit. Autorul vorbeşte numai despre „rodul pomului”, pe care exegeţii evrei, pornind de la constatarea că Eva după păcat şi-a făcut o haină din frunze de smochin, l-au interpretat întocmai ca fiind un pomul smochinului. Artiştii creştini, în schimb, au pus întotdeauna în mâna Evei un măr, o idee cunoscută deja încă din timpul Sf. Atanasiu (295-373) şi bazată pe asocierea termenului latin „malum”, cu a lung, care înseamnă „măr” şi „malum”, cu a scurt, care înseamnă „lipsă, încălcare, rău, suferinţă”. Vezi, în acest sens, şi invocaţia din Tatăl Nostru: „sed libera nos a malo”.

Paradisul pierdut, dar cu o speranţă în suflet

Întrebată de Dumnezeu cu privire la păcat, în loc să mărturisească şi să regrete, Eva a aruncat vina asupra şarpelui. Acest mecanism este o trăsătură tipică a păcatului: este un element caracteristic căutarea ţapului ispăşitor, în loc de recunoaşterea vinei. Dumnezeu a blestemat, de aceea, şarpele, destinat de acum înainte să trăiască într-o duşmănie continuă şi mortală cu fiinţa umană. Şarpele, evident trebuie să ne gândim la un şarpe cu venin, caută să lovească muşcând cu viclenie călcâiul omului. Şi totuşi acesta, întruparea răului, cu toate că produce o rană gravă şi paralizantă în fiinţa umană, nu reuşeşte să-i ia viaţa. Dimpotrivă, şarpele însuşi va cunoaşte înfrângerea, pentru că într-o zi, „sămânţa”, adică descendenţa femeii, îi va zdrobi capul. Cartea Înţelepciunii (2,23ş.u.) interpretează şarpele în raport cu Diavolul, iar Paul (Rm 16,20) va spune cu referinţă la textul nostru: „Dumnezeul păcii îl va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre”.

Lectura Bisericii

Sf. Irineu din Lion (+202) interpretează sămânţa femeii nu în sens colectiv, raportat la oameni în general, ci în sens individual, în raport cu Cristos care a biruit moartea şi Diavolul. Interpretarea Bisericii antice a văzut prin urmare în acest fapt o prevestire mesianică şi a definit acest pasaj o „proto-evanghelie”. Pe baza textului din Vulgata (traducerea latină a Bibliei de către Sf. Ieronim, în jurul anului 400 d.C), care nu traduce prin „ipse” (el) ci „ipsa” (ea) „îi va zdrobi călcâiul”, pasajul a fost raportat la Maria, care a zdrobit capul şarpelui dând la lumină pe Răscumpărătorul omenirii.

Paul, în Rom 5,12-21 şi 1 Cor 15,21 ş.u., a construit contrapoziţia Adam cel vechi – Adam cel nou, Cristos. Sfinţii Părinţi ai Bisericii au contrapus alte două figuri, Eva şi Maria. Această tipologie s-a sedimentat în multe moduri atât în cântece cât şi în rugăciunile Bisericii. Maria este adesea reprezentată în actul de zdrobire a capului şarpelui care se zvârcoleşte la picioarele ei, uneori cu un măr în gură. Antiteza Eva – Maria îşi găseşte expresie artistică şi literară în multe imne, precum Ave, Maris Stella, datând din secolul IX, de la mănăstirea Sankt Gallen (Elveţia): despre Maria se spune „Mutans Evae nomen” (schimbând numele de Eva), pentru că Eva citit invers devine Ave (Salve, Bucură-te), salutul prin care arhanghelul Gabriel a numit-o „plină de har” (Lc 1,28). Această tipologie antitetică s-a păstrat şi astăzi în multe nume de persoană ca Evamaria sau Eva-Maria.

Moştenirea unei naturi suferinde

Ca pedeapsă pentru păcatul ei, ne spune pagina biblică, de acum înainte Eva va trebui să nască în durere şi să fie supusă bărbatului ei (2,16). Ciudata, amara şi dureroasa contradicţie a femeii care concepe în plăcere şi naşte în durere, care doreşte iubire şi ocrotire dar primeşte, în schimb, agresiune şi umilire, şi este privată de dreptul ei de persoană umană egală bărbatului, nu este o lege voită de Dumnezeu, ci o consecinţă a păcatului. Păcatul a tulburat adânc raportul dintre bărbat şi femeie.

După alungarea din paradis, Eva a născut pe Cain şi Abel. Dar Cain l-a ucis pe fratele său Abel. De la Adam şi Eva, răul face parte din realitatea umană atât de profund încât se propagă din generaţie în generaţie. Este moştenirea teribilă a pro-genitorilor noştri, care apasă asupra umanităţii întregi. În locul lui Abel, care a trăit puţină vreme, după cum sugerează şi numele său care tradus înseamnă „adiere de vânt”, Eva a născut pe Set şi alţi fii şi fiice. Spre deosebire de Adam, Scriptura nu menţionează vârsta vieţii ei. Şi nici alte pasaje din Vechiul Testament nu mai aduc ceva nou despre Eva. În cartea lui Tobia (8,8) cuplul de tineri Tobia şi Sara amintesc în rugăciune primul cuplu al omenirii, Adam şi Eva, iar în cartea lui Ben Sirah (25,27), Eva apare ca model primordial al femeii rele: „De la femeie este începutul păcatului şi prin ea toţi murim”. În Noul Testament – 2 Cor 11,3 şi 1Tim 2,14 – Eva este pomenită de două ori, în legătură cu ispita de la început.

Reflecţia Sfinţilor Părinţi subliniază cu predilecţie tipologia binomului „primul Adam – noul Adam” şi „Eva – Maria”. Foarte frecvente sunt referinţele la Adam şi Eva în textele antignostice şi în perioada crizei pelagiene; texte importante se află în scrieri ieşite de sub pana lui Sf. Clement Romanul, Sf. Iustin, Tertulian, Sf. Irineu de Lion, Sf. Ciprian, Origen, Sf. Ambroziu, Sf. Grigore de Nazians; de menţionat şi catehezele lui Teodor de Mopsuestia.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *