De ce predau despre Platon instalatorilor sanitari?

Teme: Învăţământ.
.
Publicat la 16 mai 2014.
Print Friendly

Autor: Scott Samuelson
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: TheAtlantic.com, 29 aprilie 2014

Artele liberale şi ştiinţele umaniste nu sunt numai pentru elite

Platon

Platon

Când i-am spus vecinului meu din avion că predau filosofia la un colegiu tehnic, mi-a răspuns surâzând: „Prin urmare, discuţi despre Platon cu instalatorii sanitari?” Da, aşa e. Dar nu numai cu ei, ci şi cu infirmierele, cu soldaţii, cu foştii puşcăriaşi, cu educatorii care predau muzica la preşcolari, cu oamenii de serviciu, refugiaţii sudanezi, tehnicienii turbinelor eoliene, şi cu oricine care, ca şi ei, are nevoie de o diplomă drept bilet de intrare la carnavalul nostru economic. Ca urmare, mă aflu într-o poziţie unică pentru a reflecta asupra valorii ştiinţelor umaniste, care s-a cam pierdut pe calea noastră spre progres.

Ca de obicei, există o sumedenie de lucruri de care să ne îngrijorăm: dispariţia posturilor didactice stabile, suprasolicitarea şi abuzul de cadre didactice adjuncte şi suplinitoare, reducerea finanţării publice, restrângerea ofertelor de curs şi de specializare în disciplinele umaniste, suprasolicitarea elevilor, considerarea tehnologiilor drept „gloanţe magice”, iar a studenţilor – drept simpli consumatori. În plus, mă tem că supremaţia unui anume tip de logică economico-birocratică – a „rezultatelor”, „evaluărilor”, „termenelor limită” – erodează valorile care susţin nu doar preţuirea de către societatea noastră a ştiinţelor umaniste, ci însăşi democraţia.

Problema cu care se confruntă disciplinele umaniste nu se referă, în opinia mea, numai la ştiinţele umaniste propriu-zise. Este vorba despre artele liberale în general, inclusiv despre matematică, ştiinţă, economie. Dacă scopul educaţiei nu este decât progresul tehnico-economic pur şi simplu, atunci aceste discipline, ca şi ştiinţele umaniste, vor fi – şi într-o oarecare măsură deja sunt – subordonate viitoarei ocupări a forţei de muncă şi progresului tehnologic. De ce nu ar trebui ca instituţiile de învăţământ să ofere totuşi cursuri despre management în afaceri sau algebră pentru asistente medicale? De ce numai câţiva pasionaţi sau specialiştii ar trebui să aibă cunoştinţe de astronomie, evoluţia omului sau istoria economiei? De ce să nu se studieze artele liberale şi în special materii ca filosofia? În fond, de ce n-ar trebui instalatorii sanitari să-l studieze pe Platon?

Răspunsul meu este că trebuie să ne străduim să fim o societate de oameni liberi, nu pur şi simplu una de manageri şi angajaţi foarte bine plătiţi. Sau, aşa cum spune foarte sugestiv Henry David Thoreau: „Se pare că am uitat că expresia ‘educaţie liberală’ însemna la origine, pentru romani, educaţia adecvată oamenilor liberi, în timp ce învăţarea meseriilor şi profesiunilor care servesc în primul rând la obţinerea mijloacelor necesare traiului, era considerată potrivită numai pentru sclavi”. În mod tradiţional, artele liberale erau privilegiul clasei superioare. Există trei mari motive pentru aceasta.

În primul rând, era cât se poate de potrivit ca în timpul liber, clasa superioară să exploreze produsele cele mai înalte ale vieţii omeneşti: să cânte Beethoven, să studieze botanica, să-l citească pe Aristotel, să efectueze o călătorie în Italia etc. În al doilea rând, datorită dreptului prin naştere, trebuiau să ocupe poziţii de conducere în politică şi în economia de piaţă şi atunci membrilor clasei aristocrate li se cerea să fie în stare să gândească ei înşişi. În timp ce clasele de jos trebuiau să ştie numai cum să ducă la bun sfârşit ceea ce li se poruncise, cei din clasa superioară trebuiau să ştie cum să evalueze rezultatele din perspectiva unui orizont de valori. În fine, artele liberale reprezentau expresia privilegiului şi prestigiului, astfel încât prin ele clasa superioară se putea deosebi în mod clar de aceia care trebuiau să muncească pentru a-i asigura timpul liber şi bunăstarea.

Noi nu acceptăm, din punct de vedere intelectual, o astfel de societate în care puţini privilegiaţi se bucură de avantajele timpului liber şi al bunăstării, în timp ce marea masă trudeşte în folosul lor. Şi totuşi, iată ce atrage după sine renunţarea la artele liberale. Marea majoritate a celor înstăriţi plătesc costuri exorbitante pentru învăţământ în şcoli private, în colegii bune de arte liberale şi universităţi de elită, unde copiii lor au posibilităţi mari de dezvoltare a gândirii, dobândesc capital cultural şi abilităţile necesare pentru a deveni membri influenţi ai societăţii. Între timp, elita vorbeşte despre valoarea educaţiei pentru cei mai puţin privilegiaţi în termeni de „pregătire pentru economia globală”. Mai rău, susţin adesea sistemele de învăţământ destinate să producă „angajaţi buni” – adică muncitori supuşi. Apoi fondurile pentru învăţământul public se reduc şi cresc taxele de şcolarizare. Cei din clasa de mijloc, şi mai mult cei săraci, au de luptat tot mai mult ca să-şi permită să-şi cheltuiască timpul şi banii pe artele liberale, destinate oamenilor liberi.

În calitate de profesor cu experienţă, ştiu bine că valoarea artelor liberale se pierde la unii, cel puţin în anumite momente ale vieţilor lor. (De câte ori mă întorc de la o conferinţă, mă tem că tocmai cei pentru care filosofia nu mai are valoare şi-au găsit de lucru ca profesori de filosofie!) Dar nu cred că acest grup de persoane este limitat la un anumit mediu economic sau o anumită formă de încadrare în muncă. Predând la instituţii de învăţământ de elită, cum ar fi Universitatea Emory şi Universitatea Oglethorpe, dar şi la Universitatea de stat Kennesaw şi la Colegiul comunitar Kirkwood, am observat că există printre viitorii instalatori sanitari la fel de mulţi pasionaţi de Platon ca şi în rândul viitorilor experţi din Silicon Valley, şi că printre infirmiere şi soldaţi se află la fel de multe voci importante pentru democraţia noastră ca şi în rândul doctorilor sau al mogulilor din afaceri.

De curând am primit o scrisoare de la un fost student, acum muncitor într-o fabrică, prin care îmi mulţumea că i-am vorbit despre Schopenhauer. Am rămas surprins, fiindcă nu mă ocupasem deloc la ore de pesimistul german. În scrisoare însă îmi spunea că dădusem la oră câteva citate din Schopenhauer, care i-au aprins imaginaţia tânărului. Cum nu a găsit citatele respective după ce a parcurs cu atenţie ambele volume din „Lumea ca voinţă şi reprezentare”, a citit „Parerga şi Paralipomena”, de unde luasem frazele respective. Scrisoarea cuprindea şi o scurtă povestire pe care o compusese recent pe o temă schopenhaueriană şi îmi mulţumea că îl îndrumasem spre o minte înrudită.

Odată, în timp ce predam despre stoici, care susţineau că având o disciplină spirituală adecvată, poţi fi cu adevărat liber şi fericit chiar dacă eşti torturat, am văzut că una dintre studentele mele plângea. Mi-am amintit că sora ei, în Sudan, fusese aruncată recent în închisoare fiindcă se împotrivise autorităţilor locale. Lacrimile ei arătau că înţelesese că sora ei foarte probabil căuta acea dificilă libertate stoică despre care tocmai vorbisem.

Am avut odată un om de serviciu care compara experienţele sale mistice cu ale sufistului al-Ghazal, din Evul Mediu. Altădată, am avut un student ai cărui părinţi erau simpli ţărani – aşa îi descria el însuşi – care citiseră ambele părţi din Don Quijote fiindcă folosisem cuvântul „donquijotesc”. O mamă care autorizase pentru fiul ei infirm o intervenţie chirurgicală riscantă care îi provocase moartea, m-a întrebat cu lacrimi în ochi: „Are dreptate Kant când afirmă că consecinţele unei acţiuni nu au vreun rol în valoarea ei morală?” Un veteran pe care l-am avut student, aflat la acea vreme în derivă, s-a îndrăgostit de logica formală, iar acum termină facultatea de drept la Berkeley. Focul va scăpăra întotdeauna. Îl vom alimenta, sau vom încerca să-l stingem?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *