Cum transmitem credinţa mai departe copiilor: provocări şi sugestii practice

Teme: Familie.
.
Publicat la 31 mai 2014.
Print Friendly

Autor: Peggy Pandaleon
Traducere: Radu Capan
Sursa: WordOnFire.org, 14/21/28 mai 2014

Cum dăm mai departe?

Cum dăm mai departe?

Un important studiu recent arată că, în comparaţie cu alte grupuri religioase, în special mormonii şi evanghelicii, catolicii nu se descurcă la fel de bine atunci când vine vorba de a transmite credinţa lor generaţiei următoare. Doar aproximativ 40% dintre copiii catolici rămân catolici până la începutul vârstei adulte. De ce se întâmplă astfel şi cum putem contracara fenomenul? Peggy Pandaleon, director pentru programele de formare în credinţă în cadrul organizaţiei catolice de apostolat "Word On Fire Catholic Ministries", abordează această problemă în materialul următor, care reuneşte de fapt o serie de trei articole apărute pe WordOnFire.org.

I. Mulţi dintre credincioşii adulţi, în special dacă sunt părinţi, simt că credinţa tinerei generaţii nu mai este atât de puternică precum era "pe vremea lor". Vern L. Bengtson, profesor cercetător în asistenţă socială la Universitatea Californiei de Sud, s-a folosit de instrumentele meseriei sale şi a lansat un studiu amplu, care acoperă 35 de ani (1970-2005), cu răspunsurile a peste 350 de familii, pentru a găsi un răspuns ştiinţific la aceasta.

În cartea sa, intitulată "Familiile şi credinţa: cum se transmite religia de-a lungul generaţiilor" (Oxford University Press, 2013), dr. Bengtson conchide că nu este chiar atât de rău cât am crede, deoarece "majoritatea" copiilor împărtăşesc preferinţele religioase ale părinţilor lor. "Şase din zece părinţi din studiu au fii tineri adulţi care declară că au aceeaşi religie cu părinţii lor – sau că nu au nici o religie, asemenea părinţilor", spune dr. Bengtson despre rezultatele studiului său. Statistica arată aspecte interesante privind felul în care variază identitatea dintre credinţa părinţilor şi a copiilor: dacă la mormoni procentul este de 80%, la protestanţii tradiţionali este de doar 30%. Evanghelicii îşi conservă credinţa în procent de 60%, în timp ce catolicii sunt sub 40%.

Grupurile religioase cu o identitate foarte strictă, precum mormonii, evreii şi evanghelicii, înregistrează cele mai mari procente când vine vorba de transmiterea credinţei. Aceste grupuri au anumite caracteristici care le diferenţiază de societatea seculară mai mult decât în cazul protestantismului tradiţional sau al catolicismului. Familiile religiilor stricte care transmit cu succes credinţa de-a lungul generaţiilor împărtăşesc trei trăsături pe care Bengtson consideră le consideră responsabile de procentele mari înregistrate. Prima trăsătură este gradul mare al religiozităţii integrate în viaţa de familie de zi cu zi, în special în domeniul educaţiei religioase. A doua este modelul puternic şi consecvent al părinţilor "demonstrat de investiţia lor în tradiţie şi de exprimarea convingerilor lor religioase". De asemenea, ei practică ceea ce predică, şi nu doar duminica. În fine, este subliniat şi sprijinul şi unitatea familiei, chiar şi izolarea de cultura exterioară, manifestată printre altele de aşteptarea clară ca fiii să se căsătorească cu un partener care are aceeaşi apartenenţă religioasă, sau de cerinţa tratării ca prioritare a evenimentelor religioase.

Atunci când dr. Bengtson şi-a prezentat rezultatele în interviuri private înaintea diferitor clerici şi lideri religioşi, a descoperit unele reacţii surprinzătoare. Evanghelicii, unul dintre grupurile cele mai de succes din studiu, cu o rată a transmiterii credinţei de 60%, au fost foarte consternaţi şi comentariile lor s-au orientat spre rezolvarea situaţiei celorlalţi 40%. Pe de altă parte, pastorii protestantismului tradiţional nu au părut îngrijoraţi de procentul de 30%, şi au avut şi o explicaţie pentru acesta: fiecare tânăr trebuie să caute şi să îşi găsească o credinţă autentică proprie.

Această carte nu vorbeşte prea mult despre catolici (spre disperarea mea, ca mamă a trei tineri adulţi, pentru care invoc mijlocirea Sfintei Monica mai des decât aş vrea), dar m-a pus pe gânduri. În primul rând, de ce concluzia acestei cercetări văzută atât de pozitiv? 60 de procente per ansamblu reprezintă o "majoritate", dar aproape de limită. În plus, aici intră şi transmiterea la copii a neafilierii religioase. Cât priveşte procentul de 40% al transmiterii credinţei la catolici – este un dezastru.

De ce nu mai este catolicismul o religie cu o identitate strictă? Conform acestui studiu, dacă identitatea noastră catolică ar fi fost alimentată, preţuită şi manifestată cu mai multă ardoare în familiile noastre, transmiterea credinţei noastre ar fi fost peste medie, nu pe locul doi de la coadă. Obişnuiam să fim un grup mult mai strâns unit, petrecând timpul împreună asemenea multor minorităţi sau grupuri de imigranţi, şi centrându-ne vieţile de familie în jurul activităţilor parohiei. Catolicii erau trataţi într-o vreme ca paria, dar solidaritatea religioasă este puternică acasă şi între prietenii apropiaţi. Da, mediul social s-a schimbat şi acest creuzet de realităţi diverse a produs multe lucruri bune pentru societate. De ce nu şi pentru transmiterea credinţei noastre?

Dacă există un ritual sau o experienţă unică în a fi catolic, aceasta are de-a face cu Euharistia. Le spun adesea prietenilor mei care sunt protestanţi că avem multe lucruri în comun, dar nu aş putea să părăsesc niciodată catolicismul deoarece nu l-aş putea părăsi pe Cristos prezent în Euharistie. Dacă a ne hrăni în mod real cu Trupul, Sângele, sufletul şi divinitatea singurei Persoane pe deplin divine şi pe deplin umane care a trăit vreodată nu este de ajuns ca bază pentru a fi o religie cu o identitate strictă, atunci înseamnă că nu înţeleg definiţia. Majoritatea discipolilor lui Cristos l-au părăsit după ce El a proclamat această învăţătură (cf. Ioan 6), dar per ansamblu catolicii contemporani par căldicei relativ la acest dar foarte neobişnuit, dar foarte puternic.

Fiţi liniştiţi, nu vreau să susţin să devenim un club exclusivist şi elitist atunci când tânjesc după a fi o religie cu o identitate strictă, dar cred totuşi că trebuie să acţionăm mai distinctiv, centraţi pe Cristos şi aderând ferm la modul preţios în care El ne hrăneşte. Dacă nu acceptăm şi nu preţuim cu adevărat prezenţa reală a lui Cristos în Euharistie, nu vom putea să explicăm credinţa noastră sau să îi invităm pe alţii la cea mai intimă prietenie cu Domnul. Mesele noastre luate în familie trebuie să fie mai unite cu altarul de la Liturghie, pentru ca fiii şi nepoţii noştri să înţeleagă că preţuim hrănirea lor spirituală la fel de mult ca pe cea fizică.

II. Există un motiv cheie pentru transmiterea credinţei în familie? Cum pot părinţii să îşi transmită credinţa mai departe copiilor lor în mijlocul atâtor altor responsabilităţi şi provocări? Merită în cele din urmă să încerci să lupţi împotriva tendinţei anti-religioase a culturii actuale? Ce putem învăţa de la cei care au copii ce mărturisesc aceeaşi credinţă cu a părinţilor lor? În cartea sa amintită deja, dr. Vern L. Bengtson oferă câteva concluzii privind atitudinile şi comportamentele care contribuie la adoptarea de către tineri a credinţei părinţilor lor şi factorii care contribuie la asumarea unei alte căi în credinţă.

Răspunsul? Ei bine, este la fel de simplu ca şi porunca lui Isus Cristos: "Iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu", şi cam la fel de dificil pe cât este de dificil de trăit în mod autentic această poruncă. Bengtson a descoperit că cel mai important factor în transmiterea credinţei este, după cum îl descrie el, "căldura parentală". Concluzionează astfel: "Relaţiile cu părinţii care sunt simţite ca fiind apropiate, calde şi susţinătoare sunt asociate cu o rată mai mare de transmitere a credinţei decât relaţiile percepute ca reci, distante sau autoritare – oricare ar fi nivelul de pietate al părinţilor. Mai mult, acest lucru este în mod special adevărat pentru relaţiile cu taţii."

Ştim cu toţii că dacă nu faci ceea ce spui, dacă nu îţi trăieşti cu adevărat credinţa, copiii simt ipocrizia şi este mai probabil că vor căuta o altă cale pe care să meargă. Avem o serie de expresii ce surprind această idee: "Fă ce spun, nu ce fac" sau "Faptele sunt mai grăitoare decât cuvintele". Dar dr. Bengtson pare a spune ceva mai profund: iubirea necondiţionată este criteriul numărul 1 pentru transmiterea credinţei. Un părinte "rece, distant sau autoritar" poate să aibă toate atitudinile şi comportamentele corespunzătoare credinţei sale, şi totuşi să eşueze să iubească cu adevărat, după cum iubeşte Cristos.

Nu ţine atât de mult despre ce spunem despre credinţele noastre religioase, cât despre cum le spunem. Suntem noi dogmatici şi rigorişti? Permitem întrebări oneste de la copiii noştri fără să sărim să îi judecăm sau să reacţionăm nervoşi? Pretindem de la copii să aibă nivelul nostru de credinţă în ciuda vârstei şi experienţei lor? Le acordăm respect, îi ascultăm cu atenţie şi le arătăm iubire necondiţionată chiar dacă afişează atitudini sau comportamente negative faţă de tradiţia noastră de credinţă?

Aşa cum ne-am aştepta, dacă părinţii sunt divorţaţi sau vin din credinţe diferite şansele pentru copii să meargă pe drumul de credinţă al părinţilor lor scad. Dar chiar şi în situaţii atât de dificile, părintele cel mai "cald" are cele mai bune şanse să transmită mai departe credinţa sa, susţine dr. Bengtson. În familiile unde ambii părinţi sunt credincioşi, taţii au influenţa mai mare, evident dacă nu sunt "reci, distanţi sau autoritari". "Este important în mod special – conform datelor studiului nostru – rolul căldurii tatălui. Pietatea nu compensează dacă tatăl este distant." În timp ce nu intră în a explica motivele pentru care relaţia cu tatăl este atât de critică în transmiterea credinţei, psihologii şi sociologii confirmă importanţa relaţiei tată-copil în multe alte arii ale dezvoltării copilului.

Există două excepţii la marea influenţă exercitată de taţi: în cadrul tradiţiei evreieşti, respectiv în căsătoriile mixte. Studiul arată astfel că în căsătoriile între persoane de credinţe diferite, 65% dintre taţi au declarat că nu au vreo afiliere religioasă, procentul la mame fiind de 22%. Majoritatea copiilor din căsătoriile mixte au urmat credinţa mamei lor, demonstrând că o mamă care îşi trăieşte credinţa, chiar dacă doar ea, nu şi tatăl, poate să aibă o influenţă puternică. După cum spune Sf. Paul: "Dacă o femeie are un bărbat necreştin şi acesta consimte să locuiască cu ea, să nu îşi părăsească bărbatul, căci bărbatul necreştin este sfinţit prin femeie" (1Cor 7,13-14). Şi la fel şi copiii!

Şi alţi membri ai familiei, precum bunicii, pot avea o influenţă atât pozitivă cât şi negativă asupra credinţei nepoţilor lor. Influenţa pozitivă are loc atunci când, datorită contextelor familiare, bunicii îi cresc pe copii, sau atunci când ei sprijină linia de credinţă a părinţilor nepoţilor lor. Când bunicii se manifestă împotriva credinţei părinţilor, copiii se apropie mai mult de viziunea de credinţă a părinţilor lor.

III. Toate provocările vieţii pot fi înfruntate crezând în Isus Cristos şi trăind ca discipol al Său. Astfel, transmiterea credinţei către generaţiile viitoare cere acelaşi lucru: a crede, a-ţi cunoaşte şi a-ţi trăi credinţa. De aceea aş dori la final să ofer câte sugestii practice pentru părinţi şi parohii. Numeroase studii, pe lângă cel al dr. Bengtson, au tras concluzia că, aşa după cum se întâmplă în multe aspecte ale vieţii, rolul părinţilor este cel mai important în transmiterea credinţei către generaţiile viitoare. Bengtson trimite la multe dintre aceste studii şi citează o concluzie puternică: "Contrar înşelătoarelor stereotipuri culturale populare şi a percepţiei adesea greşite a părinţilor, credem că dovezile arată în mod clar că influenţa socială cea mai importantă pentru vieţile religioase şi spirituale a copiilor o au părinţii" (Smith & Denton, 2005).

Comentarii apărute pe Facebook la articolele noastre anterioare arată adesea sprijinul faţă de această concluzie, conform căreia responsabilitatea primă aparţine părinţilor. De exemplu atunci când mulţi oameni au dat vina pe "cateheza defectuoasă" ca explicaţie pentru netransmiterea credinţei, Tana Cab a replicat: "Cateheza slabă poartă vina doar parţial. Aţi analizat textele pe care le folosesc? Sunt aceste texte cu adevărat pe linia indicată de Conferinţa Episcopală? Pe linia catehismului? Nu sunt programe pentru copii? Ce faceţi Dvs (!!!) pentru a rezolva această situaţie? Vă rugaţi cu copiii Dvs? Citiţi din Biblie cu ei? Citiţi catehismul cu ei? Răspundeţi evenimentelor şi circumstanţelor vremurilor noastre cu învăţătura Bisericii? Renunţaţi la meciuri duminica pentru Liturghie? Nu cumva aţi abdicat de la rolul Dvs de primi educatori ai credinţei copiilor Dvs în favoarea profesorilor de religie şi a cateheţilor? Nu trebuie să fiţi învăţaţi cum să vă transmiteţi credinţa. Trăiţi-vă credinţa şi copiii Dvs o vor învăţa. Credinţa nu se predă ci se deprinde. Încetaţi să fiţi leneşi."

Ca părinţi nu putem deci să pasăm vina pe alţii. Dacă vrem cu adevărat să transmitem mai departe credinţa noastră trebuie să ne rugăm bine pentru aceasta şi să ne angajăm în mod conştient să facem tot ce este necesar. Iată câteva idei:

  • Analizaţi-vă cu mare atenţie şi puneţi-vă întrebarea: "Îmi iubesc eu copiii cu adevărat necondiţionat?" Îi iubesc mai mult dacă sunt de acord cu mine sau dacă fac lucrurile aşa cum le-aş face eu? Rugaţi-vă ca iubirea cu adevărat necondiţionată a lui Isus Cristos să fie transmisă prin fiecare dintre voi, în fiecare zi. Cereţi iertare atunci când nu reuşiţi să urmaţi exemplul lui Cristos.
  • Fiţi iubitori şi uniţi în căsnicia Dvs, oferindu-vă unul altuia iubirea necondiţionată, pentru ca să puteţi oferi împreună iubire necondiţionată copiilor Dvs. Găsiţi timp pentru reculegeri spirituale pentru căsătoriţi şi pentru discuţii semnificative despre dorinţele Dvs şi despre abordările de asumat ca părinţi pentru transmiterea credinţei.
  • Fiţi pregătiţi să răspundeţi întrebărilor lor. Rugaţi-vă şi studiaţi. Cunoaşteţi-vă credinţa. Citiţi cărţi catolice. Participaţi la cateheză şi la studii biblice. Căutaţi resurse catolice sănătoase pentru a găsi răspunsuri la întrebările Dvs. Dumnezeu este infinit, aşa că nu putem să ne oprim la un moment dat din a învăţa despre El sau despre credinţa noastră.
  • Faceţi-vă timp pentru a verifica educaţia religioasă pe care o primesc la şcoală sau în parohie. Dacă simţiţi că copiii Dvs au nevoie de ceva mai profund, lucraţi cu ei acasă pentru a le îmbunătăţi formarea religioasă. Căutaţi acele resurse catolice care vă pot ajuta într-un astfel de drum de formare.
  • Fiţi răbdători şi iubitori cu copiii, chiar şi în faţa fluctuaţiilor lor de credinţă. Dr. Bengtson a descoperit că mulţi "rebeli" au devenit "fii rătăcitori", care s-a întors la credinţa din copilărie deoarece părinţii i-au ajutat să aibă o fundaţie bună şi au fost răbdători, i-au acceptat şi au fost deschişi faţă de ei chiar şi când rătăceau. "Acceptarea şi susţinerea", scrie el, "şi nu judecarea şi predicarea sunt elementele cheie".

Există o idee în cartea lui Bengtson care consider că merită menţionată aici pentru parohii. În baza studiului său şi a interviurilor ce au urmat cu diverşi lideri religioşi, Bengtson sugerează comunităţilor religioase să ofere mai multe programe care să urmărească întărirea familiilor cu toţi membri la un loc. Încercaţi să treceţi dincolo de programele separate, oferite pe grupe de vârstă, pentru a oferi programe care să reunească generaţiile, astfel încât părinţii şi copiii să poată să experimenteze credinţa împreună, deodată, nu doar la Sfânta Liturghie. Este invocată "Seara în familie, acasă", specifică mormonilor, ca un principal motiv pentru care Biserica Sfinţilor din Zilele din Urmă are în studiul amintit cel mai ridicat nivel de transmitere a credinţei. O seară pe săptămână, de regulă lunea, este dedicată interacţiunii întregii familii, folosindu-se pentru aceasta rugăciuni, jocuri, citirea Bibliei şi discuţii. Biserica Mormonă oferă resurse pentru aceste seri şi se evită programarea oricăror altor activităţi pentru serile de luni. Se pot căuta şi variante catolice pentru aşa ceva, de folosit acasă sau în parohie.

Da, cultura şi Biserica au defectele şi limitările lor, dar părinţii trebuie să conştientizeze că ei sunt cei mai importanţi "transmiţători" ai credinţei. Fiţi curajoşi şi amintiţi-vă sfatul Fericitei Maici Tereza de Calcutta: "Dumnezeu nu ne cere să reuşim, ci doar să încercăm". Sau, după cum mi-a spus bunica soţului meu când am avut primul copil: "Fă ce poţi mai bine şi apoi aşteaptă 20 de ani".

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *