Cine este Papa Ioan Paul al II-lea? (VI)

Teme: Personalităţi.
Etichete: .
Publicat la 4 mai 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Ecaterina Hanganu

În România

În România

Vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România

Preliminarii

Papa Ioan Paul al II-lea este primul Papă care avea să păşească pe pământul României. Faptul că este un Papă slav, provenind dintr-o ţară sfâşiată de rânduri de agresori, că a trăit dincoace de „Cortina de Fier”, în teroarea nazismului şi apoi a comunismului, l-a făcut să aprecieze corect realităţile, dificultăţile şi posibilităţile de dialog.

Nimeni nu cunoaşte nici căile, nici motivele Providenţei. Dar dacă viaţa şi misiunea Sfântului Părinte a fost salvată în mod miraculos de pericolele din afară şi de ispita dinăuntru – a autoafirmării laice a calităţilor sale excepţionale – aceasta s-a făcut în vederea unui scop înalt. Lui i se datorează căderea comunismului, dar pe temelia libertăţii nu se poate construi durabil decât prin unitatea în Dumnezeu a tuturor creştinilor. Dorinţa sa a fost ca Europa, afirmându-şi rădăcinile sale creştine, să respire „prin ambii plămâni” ai creştinismului – de rit occidental şi de rit bizantin.

Câteva repere ale relaţiilor Occident-Orient european

Cum pecetea Lui Dumnezeu în creaţie şi în orice activitate umană este unitatea în şi prin iubire, problema relaţiilor Occident-Orient european era demult în atenţia Sfântului Scaun, cu încercări de refacere a unităţii afirmate de primele Concilii creştine din sec. IV-V de la Niceea, Efes şi Calcedon. La 30 noiembrie 1894 apărea enciclica Orientalium Dignitas a Papei Leon XIII, unde se afirma că „riturile vechi orientale mărturisesc apostolicitatea Bisericii Catolice şi că diversitatea acestora în unitatea credinţei dau mărturie prin însuşi acest fapt, despre unitatea Bisericii, căreia îi sporesc demnitatea şi onoarea”. În 1917, la 23 ani de la enciclica Papei Leon al XIII-lea, se înfiinţează Congregaţia pentru Bisericile Orientale, Institutul Pontifical Oriental (Papa Benedict al XV-lea) şi Secretariatul pentru Promovarea Unităţii Crestine (Papa Ioan al XXIII-lea, 1960), paşi importanţi care aveau să conducă la opera ecumenică a Conciliului Vatican II. Întâlnirea Papei Paul al VI-lea cu Patriarhul Athenagoras I la Ierusalim (în 1964) a dus la ridicarea reciprocă a anatemei aruncată în 1054 şi la semnarea declaraţiei comune în 1965, care a fost citită simultan – la 7 decembrie 1965 la Vatican (în preziua încheierii lucrărilor Conciliului Vatican II) şi la Constantinopol, în cadrul unei ceremonii speciale.

Douăzeci de ani mai târziu, la 22-27 aprilie 1985, comisiile ecumenice ale Conferinţelor naţionale episcopale s-au reunit la Roma pentru analiza realizărilor în domeniul ecumenic. În cuvântarea sa, Papa Ioan Paul al II-lea subliniază încă o dată că scopul ecumenismului este „unirea deplină a creştinilor într-o credinţă apostolică şi o prietenie euharistică, în slujba unei mărturii comune adevărate”. Şi în acelaşi an, la a XXV-a aniversare a Secretariatul pentru Promovarea Unităţii Creştine, Papa Ioan Paul al II-lea declara „irevocabil” angajamentul Bisericii în ecumenism.

Iar Duhul Sfânt îndrumă mai departe paşii. La 11 noiembrie 1994, „Declaraţia comună cristologică” cu Biserica Asiriană a Răsăritului şterge înstrăinarea teologică de 1500 ani. La 2 mai 1995, aprox. la o sută de ani de la enciclica Papei Leon al XIII-lea, Orientalium Dignitas, apare scrisoarea apostolică Orientale Lumen a Papei Ioan Paul al II-lea. Respectul plin de iubire faţă de „venerabila şi antica tradiţie a Bisericilor Orientale”, faţă de monahismul ortodox şi de jertfele sale, faţă de ultimii apostoli ai Bisericii Universale, Sfinţii Chiril şi Metodiu [188], se înscriu în eforturile sale de mărturisire în comun a credinţei creştine. Unitatea Bisericii există – ea a fost dată odată pentru totdeauna în Ziua de Rusalii. Ecumenismul înseamnă doar „refacerea acestei unităţi într-o formă vizibilă”. O lună mai târziu, Patriarhul ecumenic Bartolomeu I vizitează Vaticanul – deja în 1979 Papa Ioan Paul al II-lea se întâlnise la Constantinopol cu Patriarhul ecumenic de atunci, Dimitrios I, care îi întorsese vizita în decembrie 1987, într-un pelerinaj de 5 zile, iar la sfârşitul acestuia fusese semnată declaraţia comună privind „necesitatea dialogului, ca un efort continuu de a stabili unitatea deplină între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă”. Dar se pare că zidurile politice cad mai uşor decât barierele religioase.

Bisericile Calvină, Luterană, Anglicană par mai dispuse la dialog, în timp ce cu Biserica Ortodoxă în totalitate, raporturile evoluează mai greu. Dar când Isus a dat cheile Împărăţiei Sfântului Petru, a făcut-o nu numai ca, absolvindu-ne de păcate, să ne deschidă Cerul, ci ca să ne deschidă şi pe noi, unii altora prin lucrarea Duhului Sfânt. Iar prima deschidere a Ortodoxiei avea să fie hărăzită României. La 7-9 mai 1999, Sfântul Părinte a vizitat România, iar Patriarhul Teoctist i-a răspuns în octombrie 2002 prin vizita sa la Vatican.

Si dacă se supără Biserica Rusă?

În 1999, la 9 ani de la revoluţie, starea de spirit în România era mai degrabă precară, cu accente de deprimare pe fondul unui indiferentism generat de schimbările dramatice care începuseră să se producă: pe de o parte locurile de munca nesigure, şomajul, inflaţia şi în consecinţă, creşterea numărului de asistaţi social, sărăcirea rapidă a populaţiei, creşterea infracţionalităţii la nivel naţional, iar pe de altă parte sfidarea din partea celor care profitaseră de pe urma revoluţiei şi a victimelor ei; acumularea era cuvântul de ordine şi singurul criteriu valoric. Cultura lunecă spre kitsch, se produce „manelizarea” în toate domeniile artei sau căutarea disperată a „originalităţii” cu sacrificarea caracterului moral, actori de talie internaţionala recurg la subproducţii revoltătoare prin conţinut, ca să poată supravieţui. Creşte rata sinuciderilor, ia amploare consumul de droguri, iar România devine placă turnantă pe piaţa drogurilor. Absolvirea unei şcoli sau a unui institut de învăţământ superior nu mai reprezintă garanţia unui trai decent. Tinerii, dezamăgiţi de inutilitatea jertfei lor de sânge şi reduşi la tăcere după mineriade, nu speră decât într-o eventuală emigrare. Iar pe fondul ateismului mai mult sau mai puţin mascat sau al indiferentismului religios fiindcă, încremenită în structuri arhaice, Biserica nu corespunde nevoilor actuale, proliferează sectele, cu mirajul „omului care se face pe sine Dumnezeu” – şi pe de altă parte se face simţită, în special în cadrul monahismului şi printre absolvenţii învăţământului teologic de orientare majoritară, intoleranţa religioasă. Lipsa de respect pentru viaţă, cu glorificarea legalizării avortului este salutată în mass-media ca o mare realizare revoluţionară. Iar concepţiile milenariste nu fac decât să sporească angoasa.

Acesta este, în mare, contextul în care primul ministru de atunci al României, Radu Vasile [189], militează pentru apropierea între Biserica Ortodoxă Română şi Vatican, ca o punte pentru ieşirea posibilă a ţării din marasm. O invitaţie din partea oficialităţilor politice româneşti mai avusese loc, dar nu se concretizase fiindcă era absolut necesar ca invitaţia să vină şi din partea Sfântului Sinod, sub semnătura patriarhului Bisericii Ortodoxe Române. Piedicile pot fi grupate în două categorii [190]:

1. de natură psiho-mentală: o astfel de vizită, ieşind din cadrul întâlnirilor obişnuite ecumenice ţinând de tradiţie, nu mai avusese loc dinainte de Marea Schismă – adică, practic, niciodată. Şi ca atare, „nu se înscria în tradiţie”. Pe de altă parte, Bisericile surori ortodoxe ar fi putut fi „deranjate”, nu atât de vizita în sine, ci de faptul că fusese aleasă România: „Ce-o să spună Biserica rusă daca românii ar fi acceptat o astfel de vizită înainte ca Suveranul Pontif să fi mers în Rusia?!” Se pare că argumentul neatârnării Bisericii Ortodoxe Române şi că în felul acesta se poate ridica deasupra istoriei, devenind deschizătoare de drumuri şi semn de speranţă pentru mileniul III, a avut efect;

2. de natură materială: relaţia ortodocşilor cu greco-catolicii.Ca o condiţie sine qua non pentru emiterea invitaţiei, Biserica Ortodoxă Română a cerut scurtarea drastică a vizitei Sfântului Părinte şi limitarea prezenţei sale doar la Bucureşti. Şi aşa a fost. Dar dacă Sfântului Părinte nu i s-a permis să meargă în toată ţara, o mare de credincioşi catolici şi necatolici din toată ţara a mers pentru acele zile de har, la Bucureşti.

Trei Zile de Răscruce

Vizita s-a desfăşurat în zilele de 7,8,9 mai 1999. Pe durata acestor zile, Bucureştiul a devenit capitala unirii şi spiritualităţii europene [191]. Suveranul Pontif a sosit pe Aeroportul Băneasa, Bucureşti, vineri, 7 mai, la ora 12.00. La coborârea din avion, Papa Ioan Paul al II-lea a sărutat pământul ţării. Cu pietate şi nesfârşită iubire. Fiindcă pentru el, ca şi pentru noi, pământul ţării este sfânt prin creaţie şi sfinţit continuu prin jertfa martirilor. Cuvintele de întâmpinare la aeroport ale celor doi Întâistătători au fost asemănătoare în conţinut, dar dincolo de protocolul diplomatic, răzbate bucuria şi recunoştinţa către Dumnezeu care a făcut posibilă întâlnirea, respectul faţă de martirii care au păstrat aici credinţa vie şi încrederea în destinul României: „Românie, ţară-punte între Orient şi Occident, punct de răscruce între Europa Occidentală şi cea Orientală, pe care tradiţia o numeşte cu frumosul titlu de Grădina Maicii Domnului, vin la tine în numele lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi al Preasfintei Fecioare Maria” – a spus Papa Ioan Paul al II-lea. „În pragul unui nou mileniu, întemeiază-ţi viitorul mai departe pe stânca tare a Evangheliei. Cu ajutorul lui Cristos vei fi protagonista unei perioade de entuziasm şi curaj. Vei fi naţiune prosperă, pământ roditor de bine, popor solidar şi făcător de pace. Dumnezeu să te ocrotească şi să te binecuvânteze mereu!”

Discursul său a uimit şi entuziasmat asistenţa prin conţinutul, claritatea, frumuseţea expresiei, inima fierbinte şi tânără din care a izvorât atâta iubire, dar şi prin folosirea limbii române. În răspunsul său, Preafericitul Patriarh Teoctist a afirmat că vizita sa ecumenică este „cel mai elocvent semn al dorinţei de unitate creştină şi iubire frăţească”: „Vă primim cu inima deschisă şi cu gând bun, în numele ierarhilor, preoţilor, monahilor şi credincioşilor Bisericii noastre şi Vă îmbrăţişăm cu o îmbrăţişare sfântă şi frăţească întru Cristos, cu speranţa şi rugăciunea că Dumnezeul iubirii şi al păcii va fi cu noi în aceste zile de lucrare sfântă. Bine aţi venit în mijlocul nostru.”

Drumul spre Patriarhie a fost străbătut de cei doi ierarhi, alături, în papamobil, binecuvântând mulţimea imensă adunată pe străzi să îi salute – lucru de neimaginat într-o ţară majoritar ortodoxă. După serviciul religios la Catedrala Patriarhală, au ieşit împreună în faţa mulţimii gătită de sărbătoare – bărbaţi, femei, copii, tineri şi bătrâni veniţi din toate colţurile ţării – şi aici, în faţa tuturor, au reluat îndemnurile la pace, iubire, credinţă şi speranţă – speranţa în unitatea cea dorită şi mult-aşteptată. „Istoria credinţei este semnificativ înfăţişată în picturile exterioare ale bisericilor voastre – a spus Papa Ioan Paul al II-lea – care, în ciuda vântului şi ploilor, continuă să proclame iubirea Lui Dumnezeu pentru omenire. La fel şi voi, prin evenimentele tragice ale trecutului ca şi ale istoriei recente, v-aţi păstrat cu curaj darul credinţei creştine îndurând şi persecuţiile făţişe, dar şi influenţele insidioase ale vieţii fără Dumnezeu”. În aceeaşi zi, la întâlnirea cu Episcopii, Suveranul Pontif, făcând apel la Tatăl nostru unic ceresc, i-a chemat „să fie imaginea lui Cristos pentru credincioşi şi în special, să fie ziditori ai comuniunii”. Seara, la întâlnirea de la Cotroceni cu preşedintele Emil Constantinescu şi corpul diplomatic acreditat în România, Suveranul Pontif a subliniat rolul esenţial al Bisericilor în perioada de tranziţie în care se află ţara, ca artizani ai păcii, solidarităţii şi fraternităţii interne, pentru o viaţă armonioasă şi un destin comun al tuturor etniilor, pentru ca România să se poată integra în structurile europene. „Încurajez poporul român să lucreze pentru construirea unei societăţi în slujba tuturor, să primească mesajul lui Cristos, aşa cum au făcut strămoşii lor în vremurile apostolice.”

A doua zi dimineaţa, sâmbătă, 8 mai, Suveranul Pontif s-a recules la cimitirul Bellu la mormintele celor trei Episcopi greco-catolici martiri – Iuliu Hossu, Vasile Aftenie şi Ioan Bălan, precum şi la mormintele eroilor revoluţiei. La ora 10.00 a avut loc Sfânta Liturghie la Catedrala Sf. Iosif. Cardinalul Alexandru Todea, supravieţuitor al închisorilor comuniste, se afla acolo, în scaun cu rotile. Papa s-a apropiat şi l-a îmbrăţişat. Apoi, în cuvântul său, a evocat figurile cele mai proeminente ale Bisericii Greco-Catolice, precum şi pe toţi cei care au suferit prigoana pentru credinţa lor creştină, indiferent de rit – „o naţiune răstignită pentru credinţa ei” – a spus Papa Ioan Paul al II-lea. Iar seara, la reşedinţa patriarhală, Sanctitatea Sa s-a întâlnit cu reprezentanţii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cu preşedintele României, membrii guvernului, diplomaţi, oameni de cultură – ocazie cu care a reiterat dorinţa de aplanare în folosul ambelor părţi a conflictului între ortodocşi şi greco-catolici. De asemenea, cei doi Întâistătători au semnat un apel comun de încetare a războiului în fosta Iugoslavie.

Duminică, 9 mai, Papa a asistat la Sfânta Liturghie celebrată de Preafericitul Teoctist în Piaţa Unirii, unde se presupunea la acel moment că va fi ridicată Catedrala Neamului şi a făcut o substanţială donaţie. Un nou şi vibrant apel la unitate făcut de cei doi ierarhi a electrizat mulţimile. Acelaşi entuziasm de nedescris avea să marcheze şi Liturghia celebrată de Papa Ioan Paul al II-lea în Parcul Izvor, cu doar câteva ore înainte de plecare spre Vatican. Iar când, într-un gest aparent surprinzător dar perfect coerent cu mesajul întregii sale vizite, l-a invitat la Vatican pe Patriarhul Teoctist, „aplauzele şi strigătele de bucurie s-au transformat în cuvintele aşteptate de un mileniu: Unitate, Unitate, Unitate!” „Unitate! Trăiască Papa!” Peste 80% din cei prezenţi în Parcul Izvor erau ortodocşi.

La plecare, Suveranul Pontif s-a adresat tinerilor, întărindu-i în credinţa că viitorul aparţine libertăţii în Dumnezeu şi nu consumismului. Şi le-a încredinţat lor, cu toată tăria, „visul Lui Dumnezeu: ca toţi oamenii să facă parte din familia Sa, ca toţi creştinii să fie una”.

Consecinţe

Între 7-14 octombrie 2002, o delegaţie condusă de Patriarhul Teoctist a răspuns invitaţiei Papei Ioan Paul al II-lea de a vizita Vaticanul şi Biserica catolică din Peninsula Italică. Pelerinajul s-a finalizat cu o Declaraţie comună semnată de cei doi Întâistătători ai Bisericii apostolice. Declaraţia cuprinde cinci puncte majore: I. confirmă spiritul întâlnirii de la Bucureşti din 1999 dominată de dorinţa de unitate. „Comuniunea deplină a Bisericilor nu înseamnă absorbţia uneia în alta, ci o deplină comuniune în adevăr şi dragoste”; II. dialogul trebuie să fie calea de depăşire a divergenţelor, suspiciunilor şi conflictelor create în trecutul istoric; III. conlucrarea între Biserica Catolică şi Ortodoxie se poate fundamenta pe tradiţia Bisericii apostolice pe care o au în comun; IV. trebuie reactivată comunicarea teologică promovată de Comisia Mixtă de Dialog Teologic între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă; V. Biserica trebuie să contribuie substanţial la afirmarea valorilor creştine şi a sfinţeniei vieţii, contribuind ipso facto la unitatea Europei creştine, oferind exemplul unităţii ei.

Bogăţia spirituală a acestor întâlniri este greu de apreciat. Încă şi mai dificilă e evaluarea consecinţelor. În 1999, Sfântul Părinte a aruncat sămânţa unităţii creştinilor în pământul rodnic al credinţei noastre, indiferent de confesiune. Iar cum unitatea este prefigurarea Împărăţiei Cerurilor, se vor împlini întocmai spusele lui Isus: „Aşa este Împărăţia lui Dumnezeu: ca un om care aruncă sămânţa în pământ şi fie că doarme, fie că se scoală, noaptea şi ziua, sămânţa răsare şi creşte, nici el nu ştie cum. Pământul produce de la sine mai întâi paiul, apoi spicul, apoi bobul plin în spic…” (Mc,4,26-28). Pentru fiecare, cele trei zile ale vizitei Suveranului Pontif în România au însemnat altceva – dar pentru toţi iubirea divină prezentă aici şi acum, într-un om, a fost un moment de răscruce. Prin el, Cristos a redat fiecăruia demnitatea, speranţa, sentimentul propriei unicităţi în faţa Tatălui şi a propriei valori în faţa oamenilor. Dar mai presus de toate, a însemnat chemare la responsabilitate pentru „înfăptuirea visului Lui Dumnezeu”: unitatea.

În anii de descumpănire şi marasm post-revoluţionar, prezenţa Papei Ioan Paul al II-lea a întors România cu faţa spre lume. Avea să urmeze în 2004 integrarea ca membru cu drepturi depline în NATO, iar la 1 ianuarie 2007, intrarea României în Uniunea Europeană. Cele douăsprezece stele de pe fruntea Sfintei Fecioare străluceau acum şi în „grădina Ei”, prin drapelul UE. Fiindcă România îi aparţine de drept.

Şi totuşi, cine este Papa Ioan Paul II?

O personalitate de tip renascentist, născută din însoţirea permanentă a cuvântului lui Dumnezeu; un intelectual de mare profunzime şi rafinament; un spirit înalt şi un suflet cald, dăruindu-se tuturor celor care, căutând libertatea, îl caută pe Dumnezeu; un Pontif care, afirmând că „dreptatea pentru fiecare este izvorul păcii pentru toţi”, a condus Biserica în mileniul III, promovând cultura păcii şi civilizaţia iubirii.

Complexitatea operei sale, profunzimea gândirii, tot ceea ce a înfăptuit şi tot ceea ce s-a înfăptuit prin el şi cu el, lumina pe care o răspândeşte şi de fapt, întreaga sa viaţă, au o singură explicaţie: credinţa sa. Pentru Ioan Paul al II-lea credinţa nu este „o haină festivă”, nici un aspect al intelectului, nici – aşa cum vedem atât de des în zilele noastre – un instrument de manipulare, de ascensiune pe scara socială sau o modă confortabilă şi… profitabilă. Pentru Ioan Paul al II-lea credinţa sa este el însuşi. Iar suferinţa care l-a însoţit pe tot parcursul vieţii sale, începând din copilărie, suferinţa personală marcată de experienţa morţii şi suferinţa împărtăşită cu cei din apropiere apoi cu cei aflaţi din ce în ce mai departe, până când sfera participării sale la suferinţa celorlalţi a atins întreaga lume, este „uleiul sfânt” care a făcut să ardă mai puternic flacăra credinţei sale. Suferinţa a devenit curaj, nobleţe, demnitate, înţelepciune şi har şi lumină, dar mai presus de toate, frumuseţe şi bunătate. Şi fiindcă Dumnezeu este „cel frumos şi bun”, putem exclama odată cu PS Florin Crihălmeanu „Am văzut pe Dumnezeu într-un om”! [192]

De aceea, diferitele aspecte ale personalităţii sale reduse la şapte (numărul harurilor Duhului Sfânt) – profesor-filosof, poet, profet, preot, păstor, pelerin, Papă [193] reflectă în realitate cele trei atribute ale Lui Cristos: preot-rege-profet. Esenţa existenţei sale în această întreită şi unică misiune este de asemenea triplă: 1. primatul culturii asupra oricăror raţiuni politice, economice, sociale iar în cadrul culturii, cultul: „desacralizarea dezumanizează” spunea el, care avea experienţa nazismului, comunismului şi a altor forme de totalitarism, bazate în exclusivitate pe puterea economică; 2. omul în centrul tuturor preocupărilor Bisericii („omul este drumul Bisericii”) iar nucleul personalismului său filosofic este a-l „regăsi pe om în Dumnezeu şi viceversa, pe Dumnezeu în om ” [194] [195]; 3. apelul adresat omului, acele cuvinte pline de mister si forţă pe care Noul Testament le repetă de 365 ori, o dată pentru fiecare zi din an şi care au devenit stindardul întregului său pontificat: „Non abbiate paura! – Nu vă fie teamă! Deschideţi, daţi la o parte porţile în faţa lui Cristos” (…) „De El nimeni nu trebuie să se teamă, cu El nimeni nu poate fi învins!”

Credinţa sa este ceea ce uneşte, într-o nestemată vie şi de o neasemuită frumuseţe diversele faţete ale personalităţii sale care, altfel, uşor ar fi putut deveni contradictorii: polonez iubindu-şi până la sacrificiu propria-i patrie, a îmbrăţişat cu iubire orice naţiune; catolic riguros, împotrivindu-se oricărui sincretism religios, a afirmat că seminţele adevărului divin se găsesc în toate religiile şi în orice cultură; celibatar, a făcut elogiul căsătoriei şi a luptat pentru apărarea vieţii din momentul conceperii până la sfârşitul ei natural; filosof de talie mondială şi recunoscut ca atare, nu a cedat tentaţiei de face din filosofie o profesie; actor, poet şi dramaturg de talent, a adus în teatru focul viu al credinţei sale, dar a renunţat la scenă pentru ca apoi, pe scena lumii să aducă întreaga sa fiinţă fiindcă, aşa cum avea să spună în ultimul său poem, „Stanisław”, „cuvântul nu converteşte, sângele – da”; a mobilizat cele mai numeroase mulţimi din istorie, creştini şi necreştini şi vorbind tuturor, părea că se adresează fiecăruia în parte,dar niciodată şi sub nici o formă nu a incitat la violenţă, cuvântul de ordine fiind iubirea, credinţa şi speranţa; a ştiut să îndrume fără să constrângă, să însoţească tinerii fără să recurgă la concesii, să fie umil în faţa lui Dumnezeu dar şi a divinităţii din fiecare om fără să se umilească şi i-a transformat pe cei din jur fără s-o impună – fiindcă a fost mai presus de toate el însuşi iubire de Dumnezeu.

„Vestitor al lui Dumnezeu şi vestitor al omului în acelaşi timp”, Papa Ioan Paul al II-lea este, aşa cum îl caracteriza cardinalul Paul Poupard, „un gigant al credinţei”. „A înainta împreună cu el, mergând în pasul lui de om de munte, înseamnă a ieşi încetul cu încetul din negura paralizantă a văilor şi a fi atras şi uluit de lumina culmilor. E sănătos pentru noi să îl urmăm în această drumeţie pe înălţimi, ca pe un deschizător de drumuri, cu pas sigur, fără ezitare, nici în privinţa drumului, nici a direcţiei de urmat, nici a vârfului de atins. Abisurile nu îl înspăimântă, oboseala nu îl încetineşte, conştiinţa responsabilităţii faţă de cei care îl urmează, îl stimulează” [196].

Cu lumina credinţei, cu puterea speranţei, cu dinamismul iubirii, Papa Ioan Paul al II-lea este cel care, de la înălţimea celui mai solemn tron al lumii, invocându-l pe Duhul Sfânt, a făcut să se schimbe faţa pământului.

Note:

[188] Evocaţi în Enciclica Slavorum Apostoli (2 iunie 1985) prin care-i numeşte co-patroni ai Europei-
[189] Cel căruia îi datorăm şi traducerea monumentalei biografii a Papei Ioan Paul al II-lea, „Martor al speranţei”, de George Weigel
[190] Radu Vasile: „Sfântul Părinte în România (1999)”, în vol. „Un buchet de laude pentru Papa Ioan Paul al II-lea” (coordonator Iosif Bişoc), Ed. Serafica,Roman, 2006, pp.149-154
[191] Pr. prof. univ. dr. N. Dumitraşcu: „Papa Ioan Paul al II-lea în România – o vizită istorică”, în vol. „Un buchet de laude pentru Papa Ioan Paul al II-lea,”, coord. pr. conf. univ. dr. Iosif Bişoc, Ed.Serafica Roman, 2006, pp57-66
[192] Cuvinte folosite cândva pentru parohul din Ars, Sf. Ioan Maria Vianney.
[193] Prezentate în prefaţa volumului „Un buchet de laude pentru Papa Ioan Paul al II-lea”(coordonator Iosif Bişoc), apărut în Ed. Serafica,Roman, 2006 sub semnătura lui Jean-Claude Périsset, nunţiu apostolic la acea dată pentru România şi Republica Moldova.
[194] Pr. prof. dr. T. Rostworowski: „Personalismul lui Karol Wojtyła”, în volumul „Un buchet de laude pentru Papa Ioan Paul al II-lea”(coordonator Iosif Bişoc), apărut în Ed.Serafica,Roman, 2006,pp.115-124.
[195] Pr. prof. dr. Tadeusz Rostworowski: „Istoria Filosofiei Moderne”, Ed. Institutului Teologic Romano-Catolic Iaşi, 2001,pag.115
[196] Papa Ioan Paul al II-lea: Planul lui Dumnezeu. Decalog pentru mileniul III. Prezentare de Card. Paul Poupard. Trad.de Willi Tauwinkl. Ed.Enciclopedică Bucureşti, 1999. ISBN 973-45-0276-X p. 6



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *