Cine este Papa Ioan Paul al II-lea? (V)

Teme: Personalităţi.
Etichete: .
Publicat la 2 mai 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Ecaterina Hanganu

La Zidul Plângerii

La Zidul Plângerii

3. Dimensiunea orizontală: iubirea de aproapele

Doctrina socială a Papei Ioan Paul al II-lea

Pe căile misterioase ale Domnului, ficţiunea omului are uneori valoare profetică: în 1963, romancierul australian Morris Langlo West publica un roman după care, cinci ani mai târziu, în 1968, se va turna în studiourile MGM un film în regia lui Michael Anderson, scenariul John Patrick, avându-i în distribuţie pe Anthony Quinn, Lawerence Olivier, Vittorio de Sica, John Gielgud etc. Filmul se numea „Sandalele Pescarului” [150]. În film, Arhiepiscopul de Lvov, Kiril Pavlovici Lakota, deţinut politic în Siberia, este eliberat după 20 de ani şi trimis la Vatican cu misiunea de a împiedica un conflict pe baze economice între China şi URSS. Creat cardinal, cu numele de Sf. Athanasius, este ales Papă după moartea subită a predecesorului, devenind astfel primul Papă slav din istorie, primul Papă venit dintr-o ţară comunistă şi primul Papă non-italian de la Papa Adrian al VI-lea (al cărui pontificat a durat între 1522-1523) [151]. Ca Papă, şi-a ales numele de botez, Kiril I.

După 15 ani de la apariţia romanului şi la 10 ani de la premiera filmului, ficţiunea avea să devină realitate. Într-un astfel de moment de criză între Blocul Sovietic şi Blocul Occidental, Sfântul Duh a ales să înmâneze cheile Împărăţiei cereşti lui Karol Wotyła, care a devenit astfel primul Papă slav din istorie, primul Papă venit dintr-o ţară comunistă şi primul Papă non-italian de la Papa Adrian al VI-lea. Nu şi-a păstrat numele de Karol, ci şi-a ales (pentru a doua oară în istorie), un nume dublu, în onoarea predecesorului său, care, la fel ca şi în film, murise subit. În plus, la 13 ani după încheierea lucrărilor Conciliului Vatican II, se percepea încă dificultatea credincioşilor de a adopta reforma, iar „doctrina socială a Bisericii, neavând o concepţie clară asupra persoanei umane şi drepturilor sale în comunitate, asupra legitimităţii oricăror structuri sociale şi chiar a celor proprii, oscilând între atitudinea anticomunistă şi cea anti-anticomunistă, se afla într-un moment de derută” [152]. Cele trei enciclice în care Papa Ioan Paul al II-lea expune învăţătura sa socială au fost scrise în momentele aniversare ale enciclicelor sociale ale predecesorilor săi, cu păstrarea, valorificarea, continuarea şi extinderea învăţăturii cuprinse în acestea, iar când se orientează spre o nouă direcţie, o face respectând enunţurile precedente.

Prima sa enciclică socială, Laborem Exercens, cu privire la problema muncii, a apărut în 1981, cu ocazia celei de a 90-a aniversari a enciclicei Papei Leon al XIII-lea, Rerum Novarum. A doua sa enciclica socială, Sollicitudo Rei Socialis, despre dezvoltarea socială şi economică a ţărilor din Lumea a treia, a apărut în 1987, la a douăzecea aniversare a enciclicei Papei Paul al VI-lea, Popularum Progressio. Iar Centesimus Annus a fost scrisă la aniversarea a 100 de ani de la enciclica Rerum Novarum.

Aşa cum se afirmă în documentele Conciliului Vatican II (Lumen gentium) [153], munca este o cale spre sfinţenie, fiindcă oferă ocazia de a se desăvârşi pe sine; de a-i ajuta pe concetăţeni; de a contribui la progresul întregii societăţi şi al creaţiei; de a-l imita pe Cristos prin iubire activă [154]. Nici un model economic sau politic nu va sluji binele comun pe deplin, dacă nu se bazează pe valori fundamentale corespunzătoare adevărului asupra fiinţei umane, „adevărul care ne este revelat de Cristos, în toată plinătatea şi profunzimea lui” [155]. Biserica susţine apărarea justiţiei sociale; apărarea omului, în calitate de persoană, care trebuie să prevaleze asupra tuturor intereselor şi sistemelor economice; apărarea drepturilor omului şi în special a libertăţii religioase; iar iubirea creştină faţă de aproapele nu trebuie să se piardă într-o pletoră de programe de dezvoltare economică [156]. În acest sens, aşa cum alegerea Papei Ioan Paul al II-lea a exprimat voinţa Sfântului Duh pentru rezolvarea unui triplu moment de criză (Războiul Rece; prăbuşirea comunismului; dificultatea adoptării documentelor Conciliului Vatican II), la fel apariţia Maicii Tereza de Calcutta a arătat voinţa lui Dumnezeu ca nimeni dintre fiii lui, nici chiar cei care nu (mai) pot participa la dezvoltarea economică globală, să nu fie daţi deoparte ca „nefolositori”, lăsaţi să moară sau ucişi cu bună ştiinţă. Sunt „semne ale timpului”, vizibile chiar şi pentru cei care nu vor să le vadă.

Istoria umana: istoria mântuirii

Papa Ioan Paul al II-lea subliniază faptul că o mare parte a gândirii moderne, secularizată, atee, afirmă [157] că apariţia vieţii şi implicit a omului este produsul întâmplării şi consideră întrebarea supremă a fiinţei umane – cine suntem, de unde venim, încotro mergem – drept „o boală, o alterare psihologică şi sentimentală, de care omul trebuie vindecat, astfel încât să înfrunte cu curaj absurdul suferinţei şi al morţii”. Evenimentele istoriei înseşi nu ar fi decât expresia jocului economic şi politic, la fel de absurd ca şi întreaga viaţă. În felul acesta se edifică „civilizaţia morţii”, cu promovarea avortului, euthanasiei şi „justificarea” terorismului. Singurul răspuns adecvat referitor la sensul vieţii şi al istoriei este Isus Hristos: „Dumnezeu s-a întrupat ca să lumineze viaţa umană, ba chiar să fie semnificaţia ei (…): adevărata semnificaţie a existenţei noastre pământeşti se află în veşnicie şi întreaga istorie umană, cu dramele şi bucuriile ei, trebuie vazută în perspectiva veşniciei.” [158]

Papa Ioan Paul al II-lea a chemat la încetarea luptelor în Rwanda şi a fost primul lider mondial care a folosit termenul de „genocid” pentru a se referi la masacrul reciproc între populatiile Hutu şi Tutsi (1990); a chemat la încetarea focului şi reconciliere în Războiul din Golf, oferindu-şi serviciile de mediere pentru pace în Orientul Mijlociu şi a criticat intervenţia militară a SUA în Irak din 2003, adresându-se preşedintelui SUA (a fost liderul mondial care s-a manifestat cu cea mai mare fermitate împotriva invaziei). Aceasta a făcut ca mass-media să îl considere persoana cea mai potrivită pentru Premiul Nobel pentru Pace [159]. Pe plan intern, într-un discurs rostit la Agrigento, a condamnat ferm crima organizată din Sudul Italiei, chemând mafioţii la convertire [160] (1993) şi încurajând victimele Mafiei să se opună (Catania, 1994). Ca răspuns, Mafia a bombardat un an mai târziu, două biserici istorice din Roma: bazilica San Giovanni in Laterano [161] şi biserica San Giorgio in Velabro [162].

Referindu-se la istoria actuală, Sfântul Părinte sublinia „lungul pelerinaj al popoarelor către libertate” şi necesitatea „construirii unei case comune pentru Est şi Vest, accesibilă tuturor şi deschisă faţă de lume”, [163] prin respectarea valorilor transcendente şi permanente. În acest sens, el lansează un emoţionant apel pentru o Europă creştină şi unită, care „ar trebui să îşi reia rolul de far în civilizaţia mondială prin reconcilierea omului cu creaţia; reconcilierea omului cu semenii săi; reconcilierea omului cu sine însuşi.” [164] Istoria omenirii are un sens şi un ţel; raţiunea descoperă dezvoltarea şi progresul umanităţii, iar revelaţia arată ţelul acesteia. Istoria omenirii, desfăşurându-se în trei etape: Creaţia, Răscumpărarea şi Răsplata finală, este istoria mântuirii.

Relaţiile cu celelalte confesiuni şi religii: iertare, dialog şi pace

În spiritul Declaraţiei Nostra Aetate, despre Relaţiile Bisericii cu religiile necreştine, a Decretului despre ecumenism (Unitatis Redintegratio) şi a Decretului despre Bisericile orientale catolice (Orientalium eccelsiarum) emise la Conciliul Vatican II, Papa Ioan Paul al II-lea a întreprins trei demersuri esenţiale: 1. a cerut iertare în numele Bisericii pentru toate suferinţele provocate în decursul istoriei din cauza discriminarii pe bază de etnie, rasă, religie; 2. a stabilit legături bazate pe respect reciproc şi iubire necondiţionată în spirit creştin cu adepţii altor sisteme de credinţă; 3. a instituit Ziua Mondială de Rugăciune pentru Pace.

1. Vremea Iertării

Reconcilierea între oameni şi Dumnezeu este baza religiei creştine. La fel de importantă este, aşa cum ne învaţă Evanghelia, reconcilierea între oameni. Chiar înainte de a fi Papă, Karol Wojtyła a militat pentru reconciliere. În calitate de arhiepiscop de Cracovia, a fost unul din susţinătorii Scrisorii de Reconciliere a Episcopilor polonezi către Episcopii germani [165], care făcea parte din invitaţia oficială la celebrarea unui mileniu de creştinism în Polonia şi se adresa nu numai catolicilor, ci şi protestanţilor. Scrisoarea, emisă la 18 noiembrie 1965 şi adresată Episcopilor din ambele Germanii, a fost considerată ca o instigare împotriva guvernului comunist şi a declanşat represalii cu caracter antireligios, care au durat până la demisia lui Władysław Gomułka, prim-secretar al partidului comunist polonez, în 1970. Referindu-se la evenimentele tragice din timpul celui de al II-lea Război Mondial, episcopii polonezi scriseră: „vă iertăm şi ne cerem iertare”. La scrisoare au răspuns Episcopii din ambele Germanii.

În calitate de Papă, Ioan Paul al II-lea a cerut iertare în numele Bisericii şi al creştinilor catolici numind peste 100 de greşeli efectuate în istorie, printre care: procesul şi condamnarea lui Galileo Galilei în 1633 (la 31 octombrie 1992); implicarea catolicilor în comerţul cu sclavi din Africa (la 9 august 1993); rolul ierarhiei bisericeşti în arderile pe rug şi în războaiele religioase (în luna mai 1995, în Cehia), nedreptăţile comise faţă de femei, încălcarea drepturilor femeilor şi denigrarea femeii în decursul istoriei (10 iulie 1995, într-o scrisoare „către fiecare femeie”), inactivitatea şi tăcerea multor catolici în cursul Holocaustului (16 martie 1998), nedreptăţile comise faţă de săraci, imigranţi, cei nenăscuţi etc., totul culminând cu uimitoarea Zi a Iertării din prima duminică a Postului Paştelui anului 2000. „A recunoaşte greşelile trecutului ne ajută să ne trezim conştiinţa în faţa compromisurilor prezentului”a spus Papa.

Acest act public de căinţă a reprezentat un moment unic în istoria Bisericii Romano-catolice: chemând la noua evanghelizare, Papa a accentuat că aceasta se poate desfăşura eficient în mileniul trei numai după purificarea memoriei bisericii. Dar, cum era şi firesc, Suveranul Pontif a menţionat şi persecuţia pe care au suferit-o catolicii din partea celorlalte sisteme de credinţă, spunând în încheiere: „Aşa după cum cerem iertare pentru păcatele noastre, la fel iertăm şi noi păcatele pe care alţii le-au făcut împotriva noastră”. Problema căinţei şi a reconcilierii, preocupare constantă a Papei Ioan Paul al II-lea, se înscrie în linia trasată de Conciliul Vatican II şi a reprezentat marca pontificatului său. Motivele sunt prezentate în scrisoarea apostolică Tertio millenio adveniente (1994).

2. Timpul dialogului: Ameliorarea relaţiilor cu celelalte confesiuni şi religii

Papa Ioan Paul al II-lea a încurajat dialogul cu alte confesiuni şi religii şi a stabilit legături bazate pe respect reciproc şi iubire necondiţionată în spirit creştin cu adepţii altor sisteme de credinţă.

a. Religiile Abrahamice

Religia Islamică

Papa Ioan Paul al II-lea a depus eforturi susţinute pentru ameliorarea relaţiilor cu Islamul, în condiţiile realităţilor politice ale timpului, asigurându-i pe musulmani că Biserica nu consideră terorismul global ca un război între creştini şi musulmani [166]. Una dintre primele sale călătorii a fost la câteva luni după ce a fost ales, în Turcia (1979), ţară predominant musulmană. În alocuţiunea sa către minoritatea catolică, el a îndemnat la respectarea valorilor morale şi religioase ale Islamului. La Istanbul, a vizitat Sfânta Sofia, una din cele mai mari biserici din lume în timpul Imperiului Bizantin şi una din cele mai mari moschei din lume în timpul Imperiului Otoman, acum muzeu din 1934 (iar de la 1 decembrie 2013, subiect de dezbatere în legătură cu transformarea ei iarăşi în moschee).

În august 1985 a vizitat Marocul la invitaţia regelui Hassan II: este primul Papă care a întreprins o vizită oficială într-o ţară islamică la invitaţia liderului religios al acesteia. Aici, la întâlnirea cu mii de tineri musulmani pe stadionul din Casablanca, Papa Ioan Paul al II-lea a subliniat că „noi credem în acelaşi Dumnezeu, Dumnezeul unic, Dumnezeul cel viu”. Dialogul oficial cu musulmanii s-a extins, inclusiv cu oficialităţile religioase de la universitatea al-Azhar din Cairo, cu ocazia vizitei sale în Egipt în anul 2000. El este, de asemenea, primul Papă care a intrat şi s-a rugat într-o moschee (la 6 mai 2001, în Damasc, la moscheea Ummayazilor, fostă biserică creştină în epoca bizantină, dedicată Sf. Ioan Botezătorul, despre care se spune că ar fi fost îngropat aici), eveniment transmis de posturile de televiziune musulmane din întreaga lume. Cu această ocazie, a spus: „Pentru toate vremurile în care musulmanii şi creştinii şi-au făcut rău unii altora, avem nevoie să ne cerem iertare de la Atotputernicul şi să ne oferim unii altora, iertarea” [167]. Papa Ioan Paul al II-lea a sărutat Coranul, ceea ce i-a adus o imensă popularitate în rândul musulmanilor, dar şi critici din partea unora dintre catolici şi ortodocşi.

Papa a pledat de fiecare dată pentru respectarea drepturilor religioase ale musulmanilor, dar a deplâns faptul că în multe ţări predominant musulmane, în special din Africa şi Asia, creştinii nu se bucură de aceleaşi drepturi şi chiar a avea o biblie e considerată crimă. În 2004, Papa Ioan Paul al II-lea a găzduit la Vatican „Concertul Papal de Reconciliere”, la care au particiat liderii Islamului, ai Comunităţii ebraice şi ai Bisericii Catolice. Concertul a fost susţinut de corul Filarmonicii din Cracovia, corul Filarmonicii din Anglia, Orchestra Simfonică din Pittsburgh, SUA şi Corul Polifonic de Stat din Ankara, Turcia. În Catehismul Bisericii Catolice, publicat în 1992, se face o menţiune specială cu privire la musulmani: „Planul mântuirii îi include şi pe toţi cei care îl recunosc pe Creator, în primul rând pe musulmani; ei afirmă că au primit credinţa de la Abraham şi împreună cu noi îl adoră pe Dumnezeu cel unic şi milostiv, judecătorul omenirii în ziua de pe urmă.” [168]

Religia Iudaică

Declaraţia Nostra Aetate, referindu-se pe larg la religia iudaică, afirmă: „fiind atât de mare patrimoniul spiritual comun creştinilor şi evreilor, Conciliul vrea să promoveze şi să recomande cunoaşterea şi stima reciprocă ce vor rezulta mai ales din studiile biblice şi teologice precum şi din dialogul frăţesc” [169]. În cursul pontificatului său, relaţiile între creştinism şi iudaism s-au ameliorat semnificativ. Vaticanul a stabilit relaţii diplomatice cu Israelul; Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat lagărul de la Auschwitz; la 13 aprilie 1986 a intrat oficial în Sinagoga Mare din Roma, situată aproape faţă în faţă cu Bazilica Sf. Petru. Cuvintele lui au răsunat sub cupola mare a templului evreiesc: „Voi sunteţi fraţii noştri preferaţi, fraţii noştri mai mari”. Rabinul şef, Elio Toaff, a amintit că Papa Ioan al XXIII-lea a fost primul Papă care, într-o dimineaţă de sâmbătă, s-a oprit să binecuvânteze evreii care ieşeau din sinagogă”, iar în noaptea care a precedat moartea lui, rabinul şef, însoţit de un grup de credincioşi evrei, a mers, necunoscut, în Piaţa Sf. Petru, pentru a se alătura în veghe şi rugăciune credincioşilor creştini. Acum, întâlnirea între Papa Ioan Paul al II-lea, rabinul şef Elio Toaff, preşedintele comunităţii ebraice din Roma, Giacomo Saban şi mulţimea de credincioşi evrei din templu şi nu numai, s-a desfăşurat sub semnul frăţiei. „Zi de sărbătoare, moment cald de frăţie şi totuşi, ceva a rămas în ziua aceea în suspensie. Era problema ‘fratelui’, a ‘evreului Isus’. Papa nu a spus decât în treacăt că adeziunea la Isus se bazează pe pace, nu pe constrângere. Numele ‘Omului din Nazaret’ nu s-a auzit însă nici în cuvintele lui Toaf şi nici ale lui Saban. Un Papă a încălcat, a frânt tabu-ul sinagogii. Fraţii evrei, în templul lor, încă nu puteau rosti numele interzis” [170]. La 7 aprilie 1994, Papa Ioan Paul al II-lea a fost gazda „Concertului Papal pentru Comemorarea Holocaustului”, primul în istoria Vaticanului, la care au luat parte rabinul şef al Romei, Elio Toaf, preşedintele în exerciţiu al Italiei, Oscar Luigi Scalfaro, oficialităţi ale Vaticanului şi guvernului Italiei, precum şi supravieţuitori ai Holocaustului din toate colţurile lumii.

La 20 martie 2000, la 8 zile după Ziua Iertarii de la Vatican, când Papa ceruse iertare tuturor celor care au avut de suferit de-a lungul istoriei din cauza catolicilor, a vizitat Iordania, Israelul şi Autoritatea Palestiniană. „Călătoria sa la Ierusalim (…) a însemnat împlinirea visului său de ani de zile, de a se ruga la locurile sfinte ale creştinilor ca şi la Zidul Plângerii, unde a lăsat un mesaj, conform tradiţiei iudaice.” Era acelaşi text pe care l-a prezentat la 12 martie, în prima duminică din Postul Paştelui, cu o singură excepţie semnificativă. La Liturghie, Papa Ioan Paul al II-lea ceruse iertare „prin Cristos, Domnul nostru”, frază pe care a şters-o din mesajul lăsat la Zidul Plângerii, demonstrând astfel respectul pentru sensibilitatea evreilor. Vizita sa la Yad Vashem [171] a fost un moment de sfâşietoare tristeţe. El s-a rugat în tăcere şi, în cuvinte emoţionante, a vorbit supravieţuitorilor, unii dintre ei chiar vecinii lui, înainte de a fi deportaţi la Auschwitz. Au vorbit cu Papa în limba polonă, au plâns, l-au îmbrăţişat. Aceasta a demonstrat că lumea face front comun împotriva oricărori orori şi încercări ale răului” [172]. Papa Ioan Paul al II-lea a fost primul Papa căruia i s-a permis să meargă la Zidul Plângerii şi de asemenea, să intre şi să se roage în „camera de sus”, unde a avut loc Cina cea de Taină, locul unde Isus a instituit sacramentul preoţiei. Papa a lăsat, ca simbol pentru reconciliere, un impresionant pui de măslin înfrunzit şi plin de mlădiţe, din bronz.

Liga Anti-Defăimare a afirmat, la moartea Papei Ioan Paul al II-lea, că el a făcut în cei 27 de ani ai pontificatului său mai mult bine pentru relaţiile între creştini şi evrei decât s-a făcut în toţi cei 2000 de ani care au trecut. În aprilie 2005, la scurt timp după moartea Papei, guvernul israelian a instituit o comisie care să-l onoreze pe fostul pontif, una din modalităţile de a-l onora fiind atribuirea medaliei Hasid Umot HaOlam („Drept între Popoare”). [173]

Bisericile creştine despărţite

Afirmând că „promovarea refacerii unităţii între toţi creştinii este unul din principalele ţeluri ale sfântului Conciliu ecumenic Vatican II”, Decretul despre ecumenism (Unitatis Redintegratio) arată că „preocuparea pentru unire priveşte întreaga Biserică, atât pe credincioşi, cât şi pe Păstori” [174], dar că „nu există ecumenism adevărat fără convertire interioară”, fiindcă „dorinţa de unitate se naşte şi creşte din reînnoirea cugetului, din lepădarea de sine şi din revărsarea liberă a iubirii”. În acest spirit al iubirii frăţeşti, calde şi manifestate din adâncul inimii, s-a desfăşurat dialogul Papei Ioan Paul al II-lea cu Bisericile creştine despărţite.

Biserica Protestantă

Între 15-19 noiembrie 1980, Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat Republica Federală Germania. Aici, Suveranul Pontif s-a întâlnit cu Presedintele Germaniei Federale şi cu alte oficialităţi (Bonn, 15 noiembrie), cu credincioşii şi călugării catolici, dar şi cu diferite categorii sociale, laice sau de alte confesiuni: cu locuitorii oraşului Bonn, cu muncitorii, cu studenţii, cu imigranţii polonezi. A celebrat Sfânta Liturghie la mormântul Sf. Albert cel Mare din Catedrala din Köln (la comemorarea a 700 de ani de la moartea acestui mare savant). La Mainz, s-a întâlnit cu Consiliul Bisericii Evanghelice Luterane [175], cu reprezentanţii altor confesiuni creştine şi cu reprezentanţii comunităţii ebraice. Aşa cum afirma la întoarcerea la Vatican, „întâlnirea cu fraţii aparţinând altor confesiuni creştine s-a înscris în cadrul aniversării a 450 de ani de la publicarea Confessio augustana [176], care şi astăzi constituie o chemare pentru creştinii de bunăvoinţă să meargă cu o conştiinţă clară pe drumul căutării adevărului şi spre realizarea unităţii” [177].

La 11 Decembrie 1983, Papa Ioan Paul al II-lea a participat la o Liturghie ecumenică în Biserica Evanghelică Luterană din Roma: aceasta este prima vizită în istorie a unui Papă într-o biserică luterană. Vizita a avut loc cu ocazia aniversării a 500 de ani de la naşterea lui Martin Luther, călugărul german augustinian care a iniţiat reforma. În vizitele sale apostolice în Norvegia, Islanda, Finlanda, Danemarca şi Suedia din iunie 1989, Papa Ioan Paul al II-lea a fost primul Papă care a mers în ţări majoritar luterane. A celebrat liturghia cu credincioşii catolici, dar a participat şi la serviciile religioase ecumenice în locurile care înainte de reforma luterană din sec. XVI erau sanctuare catolice: Catedrala Nidaros (Norvegia); Thingvellir lângă biserica Sf. Olav (Islanda); Catedrala Turku din Finlanda; catedrala Roskilde din Danemarca şi Catedrala Uppsala din Suedia. La 31 octombrie 1999 (a 482-a aniversare a Zilei Reformei, când Martin Luther a afişat cele 95 de Teze) reprezentanţi ai Vaticanului şi ai Federaţiei Luterane Mondiale au semnat o declaraţie comună ca simbol al unităţii. Semnarea acestei declaraţii este rodul eforturilor comune întreprinse încă din 1965, cu „harul abnegaţiei sincere, al umilinţei şi blândeţei în slujire, al generozităţii frăţeşti faţă de semeni” [178].

Biserica Anglicană

Papa Ioan Paul al II-lea a manifestat aceeaşi iubire caldă, fraternă, faţă de Biserica Anglicană, la care se referea, ca şi Papa Paul al VI-lea, ca fiind „iubita noastră Biserică Soră”. A fost primul Papă care a vizitat Regatul Unit în 1982, s-a întâlnit cu regina Elisabeta a II-a, care este guvernatorul suprem al Bisericii Anglicane. A ţinut predica în Catedrala Canterbury şi l-a primit pe Arhiepiscopul de Canterbury cu prietenie, dar şi-a manifestat dezacordul în legătură cu hotărârea Bisericii anglicane de a hirotoni femeile. În 1980, Papa Ioan Paul al II-lea a permis preoţilor anglicani căsătoriţi să devină preoţi catolici şi ca parohiile bisericilor episcopaliene să devenă catolice. Împreuna cu Arhiepiscopul Patrick Flores din San Antonio, Texas, a stabilit biserica catolică Our Lady of the Atonement’ [179], drept locul unde anglicanii şi catolicii se pot ruga împreună.

Bisericile orientale

Dialogul se poartă pe de o parte cu Bisericile catolice orientale (la care se referă Decretul Orientalium ecclesiarum al Conciliului Vatican II), iar pe de altă parte, cu celelalte Biserici creştine despărţite de Roma (la care se referă Decretul Unitatis Reintegratio al Conciliului Vatican II), în special cu Biserica Ortodoxă. Primatul Romei a fost pecetluit cu sângele Sfântului Apostol Petru şi al Sfântului Apostol Paul. Dar, atunci când Isus le-a spus apostolilor: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la toată făptura” (Mc 16.15), apostolii au înfiinţat la rândul lor biserici iar succesiunea prin Episcopii acestora se continuă, astfel încât, în prezent, există 24 de Biserici Catolice care pot fi grupate în opt rituri diferite. Cu privire la Bisericile Orientale Catolice, Conciliul Vatican II afirmă că „varietatea din Biserică nu dăunează unităţii, ci mai degrabă o manifestă”, şi precizează că „Biserica Catolică preţuieşte foarte mult instituţiile, riturile liturgice, tradiţiile bisericeşti şi disciplina vieţii creştine din Bisericile Orientale. Căci în aceste Biserici, ilustre prin vechimea lor venerabilă, străluceşte tradiţia care vine de la apostoli prin sfinţii părinţi şi care constituie o parte a patrimoniului revelat de Dumnezeu şi indivizibil al Bisericii universale” [180], iar Conciliul „se bucură foarte mult de colaborarea rodnică şi activă dintre Bisericile catolice orientale şi occidentale” [181].

Papa Ioan Paul al II-lea a trudit neobosit pentru unitate: „unitatea se va înfăptui cum şi când doreşte Domnul şi aceasta cere întreaga sensibilitate şi creativitate a iubirii, mergând poate dincolo de toate formele care deja s-au încercat de-a lungul istoriei” [182] şi continuă, subliniind faptul că unirea se poate săvârşi numai atunci când întreaga Biserică este convinsă de acest fapt, şi nu doar prin dorinţa liderilor. Papa Ioan Paul al II-lea se referă separat la Bisericile Orientale Catolice şi la Biserica Ortodoxă, menţionând că: „Bisericile orientale aflate în comuniune cu Roma (…) nu îşi neagă fidelitatea faţă de tradiţia lor, pentru care au dat mărturie secole de-a rândul, cu eroism, adeseori jertfindu-şi sângele. Şi dacă uneori, în relaţiile cu Biserica Ortodoxă au apărut neînţelegeri şi chiar opoziţii tranşante, ştim cu toţii că trebuie să implorăm fără încetare Divina Milostivire şi o inimă nouă, în stare să ierte, mai presus de orice suferinţă şi nedreptate îndurată sau produsă”.

Cu privire la ortodoxie, Papa Ioan Paul al II-lea afirma: „simţim nevoia să mergem dincolo de nivelul de comuniune pe care deja l-am atins”. În scrisoare se recunoaşte că, odată cu prăbuşirea comunismului ateu în Europa Centrală şi de Est, „fraţii şi surorile noastre creştine care au suferit împreuna persecuţia, privesc unii la alţii cu suspiciune şi teamă chiar în acest moment, când apare perspectiva speranţei şi a libertăţii”. El continua, afirmând că „e cazul chiar să suferim, dacă este necesar, numai pentru ca niciodată să nu dăm greş mărturisind iubirea între creştini”. Papa considera Răsăritul ca model de inculturaţie şi monasticism. Şi, în aceeaşi Scrisoare apostolică, afirma: „Aşa cum am mai spus, Biserica lui Cristos este una. Că există diviziuni, e adevărat; acestea trebuie depăşite, fiindcă Biserica este una, Biserica lui Cristos, între Est şi Vest poate fi numai una singură, una şi unită” [183]. Iar pentru aceasta este necesar „să ne întâlnim unii cu alţii, să ne cunoaştem şi să lucrăm împreună” [184].

În acest spirit s-au desfăşurat vizitele sale în ţări majoritar ortodoxe: la 7-9 mai 1999 a vizitat România, devenind astfel primul Papă care a vizitat o ţară predominant ortodoxă după Marea Schismă din 1054. La 23-27 iunie 2001 a vizitat Ucraina, ţară de asemenea majoritar ortodoxă, la invitaţia preşedintelui Ucrainei şi a Episcopilor greco-catolici ucrainieni. La 4-9 mai 2001 a vizitat Grecia, Siria şi Malta, „pe urmele Sfântului Paul”. Este, de asemenea, primul Papă care a mers în vizită în Grecia, după 1291 ani. La 22 septembrie 2001 a vizitat Kazakhstanul şi Armenia pentru a celebra 1,700 de ani de creştinism. Deşi şi-a dorit să viziteze Rusia, şi a fost invitat de Mihail Gorbaciov, preşedintele din acel timp al URSS, nu şi-a împlinit visul. A lucrat însă neobosit pentru ameliorarea relaţiilor între Biserica catolică şi Biserica ortodoxă rusă. Dar „unitatea se va înfăptui când şi cum anume doreşte Domnul”. Datoria noastră este să acţionăm cu iubire – deşi se pare că şi după două mii de ani, această Poruncă a lui Isus rămâne în continuare tot „o Poruncă Nouă”.

b. Religiile non-abrahamice

Referitor la religiile non-abrahamice, Declaraţia Nostra Aetate afirmă: „Biserica catolică nu respinge nimic din ceea ce este adevărat şi sfânt în aceste religii. Ea priveşte cu respect sincer la acele moduri de a acţiona şi a trăi, la acele reguli şi doctrine care, deşi se deosebesc în multe privinţe de ceea ce ea însăşi crede şi propovăduieşte, reflectă totuşi adesea o rază a Adevărului care luminează pe toţi oamenii” [185]. În acest spirit de caldă înţelegere, prietenie şi respect, se înscriu relaţiile Papei Ioan Paul al II-lea cu toate sistemele de credinţă. „Întind fiecăruia mâna, în semn de prietenie, reamintind cuvintele splendide din Dhammapada [186]: „Mai important e un singur cuvânt care aduce pacea, decât o mie de cuvinte fără rost„, a spus Sfântul Părinte.

3. Ziua care aduce pacea

Papa Ioan Paul al II-lea a iniţiat şi organizat Ziua Mondială de Rugăciune pentru Pace, care s-a ţinut de trei ori, la Assisi, sub găzduirea sa: în 1986, în plin război rece; în 1993, în timpul războiului din Balcani; în 2002, după atacurile teroriste din 11 septembrie 2011. Papa Ioan Paul al II-lea a subliniat cu fiecare ocazie, insistând – ca Sf. Paul, „la timp potrivit şi nepotrivit” pentru edificarea unei culturi a iubirii şi civilizaţiei păcii, inspirată de sentimente de toleranţă şi solidaritate universală. „O asemenea cultură nu respinge patriotismul sănătos, dar îl ţine departe de exacerbări şi închideri naţionaliste. Ea este în stare să formeze suflete mari şi nobile, pe deplin conştiente că rănile provocate de ură nu se vindecă tot prin ură şi ranchiună, ci prin terapia răbdării şi cu balsamul iertării: iertare care trebuie cerută şi acordată cu mărinimie smerită şi generoasă.” [187]

Note:
[150] The Shoes of the Fisherman.
[151] Personajul lui Morris Langlo West, Kiril Pavlovich Lakota, este inspirat de viaţa a doi episcopi greco-catolici ucrainieni: Josyf Slipyj şi Hryhorij Lakota. Slipyj a fost eliberat din gulagul siberian de administraţia lui N. S. Hruşciov în 1963, la presiunile exercitate de Papa Ioan XXIII şi de preşedintele SUA, J. F. Kennedy, a sosit la Roma, a participat la lucrările Conciliului Vatican II, a fost creat cardinal în 1965 sub numele de Sant’Atanasio; a decedat la Roma, în vârstă de 92 ani. Lakota a murit în 1950 în gulagul sovietic, ca martir. A fost beatificat de Papa Ioan Paul al II-lea la 27 iunie 2001. În acelaşi roman, se regăsesc în personajul Pr. Telemond multe din aspectele privind opera savantului evoluţionist paleontolog, geolog, filosof, teolog, cosmolog Pr. Pierre Teilhard de Chardin,SJ, inclusiv acel „monitum” privind lucrările sale. Savantul a fost reabilitat după moarte, prin eforturile lui Henri de Lubac (ulterior cardinal) şi ale strălucitului preot avangardist Joseph Ratzinger (ulterior Papa Benedict XVI). Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/The_Shoes_of_the_Fisherman_(novel) http://en.wikipedia.org/wiki/Pierre_Teilhard_de_Chardin#Controversy_with_church_officials
[152] Dr. John C. Caiazza, Ph.D:The social teaching of John Paul II Cf.http://www.hprweb.com/2014/01/the-social-teaching-of-john-paul-ii/
[153] Conciliul Ecumenic Vatican II. Constituţii, decrete, declaraţii. Ed. revizuită. ARCB 2000, ISBN 973-9386-16-4 pag. 88 et pass.
[154] Papa Ioan Paul al II-lea: Planul lui Dumnezeu. Decalog pentru mileniul III. Prezentare de Card. Paul Poupard. Trad.de Willi Tauwinkl. Ed.Enciclopedică Bucureşti, 1999. ISBN 973-45-0276-X p. 140-141
[155] Dives in misericordia,1.2
[156 ]Dr. John C. Caiazza, Ph.D:The social teaching of John Paul II Cf.http://www.hprweb.com/2014/01/the-social-teaching-of-john-paul-ii/
[157] în Discurs către militarii italieni, 1 martie 1979
[158] Discurs la Centrul Italian pentru Solidaritate, 5 august 1979
[159] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Pope_John_Paul_II#cite_note-111
[160]”Spun celor răspunzători: convertiţi-vă! Va veni într-o zi Judecata de pe urmă!” (1993)
[161] San Giovanni in Laterano este bazilica Papei, în calitate de episcop al Romei.
[162] Cf. http://www.spokesman.com/stories/1995/mar/05/the-mafia-vs-pope-john-paul-ii/
[163] Discurs către Corpul Diplomatic, 13 ianuarie 1990
[164] Cf. Ioan Paul al II-lea: Planul lui Dumnezeu. Decalog pentru mileniul III. Prezentare de Card. Paul Poupard. Trad.de Willi Tauwinkl. Ed.Enciclopedică Bucureşti, 1999. ISBN 973-45-0276-X p. 166
[165] În limba polonă: Orędzie biskupów polskich do ich niemieckich braci w Chrystusowym urzędzie pasterskim; în limba germană: Hirtenbrief der polnischen Bischöfe an ihre deutschen Amtsbrüder.
[166] http://www.catholicnews.com/jpii/stories/story04.htm
[167] Plett, Barbara (7 May 2001). „Mosque visit crowns Pope’s tour”. BBC News. Retrieved 1 January 2009., cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Pope_John_Paul_II#cite_note-Mosque-76
[168] „Catechism of the Catholic Church”. Vatican archives. 2005,2009 Libreria Editrice Vaticana. Retrieved 1 January 2009.cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Pope_John_Paul_II#cite_note-Catechism-164
[169] Conciliul Ecumenic Vatican II. Constituţii, decrete, declaraţii. Ed. revizuită. ARCB 2000, ISBN 973-9386-16-4 pag.224.
[170] Del Rio, Domenico Karol cel Mare: Istoria Papei Ioan Paul al II-lea. Trad.: Pr. Ioan Sociu. Bucureşti: Ed. Pauline, 2005, ISBN 973-8380-47-2 p.181
[171] Yad Vashem este Muzeul Memorial al victimelor Holocaustului.
[172] ADL(Anti-Defamation Ligue). Rabbi Leon Klenicki: Pope John Paul II visit to Jordan, Israel and The Palestinian Authority: a pilgrimage of prayer, hope and reconciliation. Introduction by Abraham H. Foxman. 2006 Anti-Defamation League. Printed in the United States of America, p. 2
[173] Hasid Umot HaOlam „Drept între popoare” este un titlu acordat în viaţă sau post mortem, de Statul Israel prin intermediul institutului „Yad Vashem” pe baza unei legi speciale a Knesset-ului (Parlamentul Israelian), pentru perpetuarea memoriei martirilor şi eroilor din perioada Holocaustului. Unul din obiectivele lui Yad Vashem este identificarea şi omagierea celor „Drepţi între popoare”, ne-evrei care, în condiţii vitrege, când purificarea etnică, jaful, crima şi oportunismul deveniseră politică de stat, considerate naţionalism şi răsplătite cu medalii şi onoruri – şi-au riscat viaţa, familia şi averea pentru a-şi păstra omenia şi iubirea aproapelui, ajutându-i şi salvându-i pe evreii prigoniţi. Numarul total al laureatilor, in 2007, era de 21,758 de persoane, pe locul I situandu-se Polonia, cu 6,394 laureaţi; România are 53 de laureaţi, deşi sunt mult mai mulţi, dar majoritatea au rămas necunoscuţi.Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Drept_%C3%AEntre_popoare
[174] Conciliul Ecumenic Vatican II. Constituţii, decrete, declaraţii. Ed. revizuită. ARCB 2000, ISBN 973-9386-16-4 pag.135,141
[175] Bisericile Evanghelice-Luterane, grupate în Federaţia Luterană, sunt Bisericile şi obştile bisericeşti care au acceptat Reforma protestantă şi care urmează, într-o măsură mai mare sau mai mică, teologia preotului Martin Luther (1483-1546) numită şi luteranism. Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Evanghelic%C4%83-Luteran%C4%83
[176] „Confessio Augustana” (sau de la Augsburg), este prima profesiune de credinţă a Bisericii Luterane şi unul din cele mai importante documente ale Reformei Luterane. A fost prezentată în Dieta de la Augsburg la 25 iunie 1530. Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Augsburg_Confession
[177] http://www.vatican.va/holy_father/john_paul_ii/speeches/1980/november/documents/hf_jp_ii_spe_19801119_rientro-germania_it.html
[178] Conciliul Ecumenic Vatican II. Constituţii, decrete, declaraţii. Ed. revizuită. ARCB 2000, ISBN 973-9386-16-4 p.141
[179] „Maica Domnului a Ispăşirii.”
[180] Conciliul Ecumenic Vatican II. Constituţii, decrete, declaraţii. Ed. revizuită. ARCB 2000, ISBN 973-9386-16-4 p.123
[181] Conciliul Ecumenic Vatican II. Constituţii, decrete, declaraţii. Ed. revizuită. ARCB 2000, ISBN 973-9386-16-4 p.132
[182] Scrisoarea apostolică Orientale Lumen. Cf. http://www.vatican.va/holy_father/john_paul_ii/apost_letters/1995/documents/hf_jp-ii_apl_19950502_orientale-lumen_en.html
[183] http://www.vatican.va/holy_father/john_paul_ii/apost_letters/1995/documents/hf_jp-ii_apl_19950502_orientale-lumen_en.html
[184] http://www.vatican.va/holy_father/john_paul_ii/apost_letters/1995/documents/hf_jp-ii_apl_19950502_orientale-lumen_en.html
[185] Conciliul Ecumenic Vatican II. Constituţii, decrete, declaraţii. Ed. revizuită. ARCB 2000, ISBN 973-9386-16-4 p.222
[186] Culegere prezentand invataturile lui Gautama Buddha: scripturile budiste.
[187] Papa Ioan Paul al II-lea: Planul lui Dumnezeu. Decalog pentru mileniul III. Prezentare de Card. Paul Pouppard. Trad.de Willi Tauwinkl. Ed.Enciclopedică Bucureşti, 1999. ISBN 973-45-0276-X p. 185



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *