CFE: Când pare că Domnul doarme

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 24 mai 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Renzo Bonetti
Traducere: pr. Mihai Vătămănelu OFMConv.
Sursa: MisteroGrande.org

Cateheza 37
Când pare că Domnul doarme
Text de bază: Mt 8,23-27

Dragi prieteni,

Domnul doarme

Domnul doarme

Ne regăsim şi în această seară cu darul preţios de a-l putea asculta pe Domnul care vorbeşte, un dar extraordinar care mereu trebuie apreciat. Şi spun bine că e Domnul cel care vorbeşte, deoarece cuvântul meu e doar o încercare de a explica Cuvântul Său, de a sublinia anumite paragrafe, de a-l scoate pe El în evidenţă, şi doar Lui, Domnului, trebuie să-i răspundem încercând să înţelegem bine ceea ce vrea să ne spună Domnul prin acest cuvânt.

Titlul pe care îl dăm pentru această întâlnire când îl ascultăm pe Domnul este acesta: Când pare că Domnul doarme. Poate vă va surprinde acest titlu, dar ideea este luată dintr-un fapt petrecut în mod real când Isus, aflat într-o barcă, în marea agitată din cauza furtunii, părea că doarme. Să ascultăm direct cum s-a întâmplat acest fapt. Îl luăm din evanghelia lui Matei, cap. 8, vers. 23-27.

23 Apoi [Isus] s-a urcat în barcă, iar discipolii l-au urmat. 24 Şi iată că pe mare s-a iscat o furtună atât de puternică încât barca era acoperită de valuri, iar el dormea. 25 Au venit şi l-au trezit spunându-i: „Doamne, salvează-ne! Pierim!” 26 Dar El le-a spus: „De ce sunteţi fricoşi, oameni cu puţină credinţă?” Atunci, ridicându-se, a certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte deplină. 27 Oamenii au fost cuprinşi de uimire şi spuneau: „Cine este acesta de care ascultă şi vânturile şi marea?”

Este un fapt real cât se poate de sugestiv acesta, ne este relatat de către evanghelistul Matei, dar şi de ceilalţi evanghelişti. Ne aflăm încă în faza căutării lui Isus, mulţi sunt discipolii care-l urmează, în mod deosebit un grup pe care mai apoi îi numim apostoli, îl urmează şi împart totul cu El, masa, deplasările dintr-un loc în altul. Suntem şi noi ca discipolii aproape de Isus, îl urmăm, încercăm să-l urmăm, ascultăm Cuvântul Său, ne regăsim în CFE. Devine emoţionant sentimentul prezenţei Domnului când mergem la Liturghie, când ne regăsim între noi şi suntem de-acum pe drumul acestei urmări.

Dar iată că şi pentru noi, în timp ce pare puternică influenţa pe care o are asupra noastră, iar noi ne implicăm în relaţia cu El, iată, se dezlănţuie şi asupra noastră câte o furtună puternică. Mă refer la situaţii care se pot des întâmpla; suntem cu toţii prinşi de entuziasm după o întâlnire în Comunitatea familială de-abia încheiată, sau abia am fost la Liturghie ori abia am terminat să ne rugăm şi să ascultăm Cuvântul Său în vreo împrejurare. Poate am început să ne rugăm ori am mers să facem adoraţie, abia am ieşit şi apare deodată ceva ce ne enervează la culme şi ne pierdem răbdarea, nu ne mai controlăm. Ori acasă se întâmplă ceva rău, simţim că ne tulbură, parcă Domnul nu mai este prezent, nu mai ştim la cine să ne adresăm, poate fi serviciul de zi cu zi ce ne copleşeşte, Domnul pare absent. Poate o puternică ceartă cu soţul, cuvintele grele ce ni le spunem, sau poate oboseala de a relua dialogul, privirea întunecată a sufletului.

Da, este frumos, am fost la Liturghie, frumoasă întâlnirea în Comunitatea familială, dar în suflet parcă nu mai am pace, parcă nu mai este loc de iubire, sunt întristat, sunt ca anumite fructe de primăvară care îngheaţă şi nu se mai dezvoltă. Poate sunt, da, şi momente de entuziasm, dar câtă incertitudine în credinţă, îmi vine în minte şi una şi alta. Poate propriii fii, care sunt prea energici, ne copleşesc şi ne fac să ne pierdem răbdarea, suntem supăraţi pe problemele pe care ni le creează şi care ne ocupă toată atenţia.

Da, toate sunt situaţii ce de altfel am putea continua să le înşirăm, în care pare aproape că Domnul doarme, pare absent, nu este. Noi suntem copleşiţi, trebuie să depunem efort ca să mai ajungem amiaza ori seara, ori abia aşteptăm să mergem la culcare ca să încheiem această situaţie tensionată, iar El pare absent, doarme. Prima atitudine e de a lăsa ca lucrurile să treacă, de a nu înfrunta din păcate toate aceste situaţii, de a lăsa ca nervii să cedeze, să treacă o zi, aşteptăm o veste bună după atâtea veşti rele. În schimb însă aţi remarcat simplitatea şi promptitudinea apostolilor. Sunt cu El în aceeaşi barcă, se simt copleşiţi, le este teamă, văd că Isus doarme, dar îl deşteaptă spunându-i: „Trezeşte-te!” Aceasta este exprimarea lor: „Doamne, salvează-ne! Pierim!

Cred că această recomandare este bună şi pentru noi, să nu ne lăsăm duşi de vânt, de furtună, de lucrurile care merg strâmb, de depresie sufletească, de neîncredere, de nerăbdare. Să nu le acordăm spaţiu, să nu le permitem să ocupe terenul timpului nostru. Un eveniment tensionat, care în loc să ne ocupe jumătate de oră, ne ocupă o oră, trei sau şase ore. O ceartă cu soţia ajunge să continue şi noaptea, nu pentru că se vor tot certa, ci pentru că vor fi bosumflaţi. Anumite situaţii sunt luate de vânt. E ca şi când ai lăsa ca barca să se umple de apă, ca lucrurile să treacă de la sine. Domnul există, însă trebuie să-l trezesc, aceasta înseamnă că eu trebuie să mă trezesc şi să-mi dau seama că este şi să mă adresez Lui, aceasta e trecerea pe care o avem de făcut. Eu mă las copleşit de lucruri şi gândesc că doarme, că nu mai este, că e absent din viaţa mea. În acel moment când mă cert, când o jumătate de zi nu mai am pace şi mă gândesc că El e absent, că doarme, că se află în altă parte, în realitate El este prezent, doar că eu nu mă adresez persoanei potrivite. Eu sunt cel chemat să mă trezesc şi să spun: „Domnul este, pare că doarme, dar e prezent”.

Aţi putea să vă trageţi şi de păr soţ şi soţie, dar Domnul e prezent, aţi putea să aruncaţi cu farfuriile unul în altul, dar Domnul e prezent, să vă certaţi cu fiii, dar Domnul e prezent, poate ca ziua să fie neagră, dar Domnul e prezent, se poate întâmpla că s-a dărâmat acoperişul casei, dar Domnul e prezent. E nevoie ca noi să ne dăm seama de prezenţa Domnului şi chiar şi în acele momente să avem capacitatea de a spune: „Salvează-ne, Doamne, salvează-mă, sunt pierdut!” Tocmai când ating nimicul, propria-mi sărăcie, fragilitate, când văd că e suficient destul de puţin pentru ca să dărâm toată trăirea mea spirituală şi cele mai înalte vise ale mele de creştere spirituală, când ating propriul meu nimic, Isus dobândeşte pentru mine numele de Mântuitor.

El e prezent şi mă salvează pentru că nu există nimic ce poate dăuna destinului nostru dacă suntem cu El. Vânt, mare, nimic nu poate ştirbi destinul nostru. Gândiţi-vă că putem muri în orice clipă, se poate întâmpla să murim într-o anumită împrejurare, din cauza unei boli, orice s-ar întâmpla, nimic însă nu poate dăuna destinului nostru, dimpotrivă, El este acolo, luându-mă de mână şi arătându-mi calea pentru că şi moartea este o continuare a drumului. Prin urmare, toate aceste situaţii încărcate negativ, pline de activităţi, de furtuni, pline de mări agitate, nu pot avea precedenţă, dacă eu mă îndrept către El ca să mă salveze. E adevărat şi că Isus, îndreptat spre apostoli le spune: „De ce sunteţi fricoşi, oameni cu puţină credinţă?” De ce sunteţi fricoşi?

Şi aici e frumos să facem trimitere la o altă pagină evanghelică, cea a lui Matei despre providenţa divină: „Priviţi la crinii câmpului, priviţi la păsările cerului. Dacă Dumnezeu îmbracă astfel câmpul cu iarbă, care astăzi este şi mâine va fi aruncată în foc, cu atât mai mult se va îngriji de voi, oameni cu puţină credinţă! Dacă Domnul se gândeşte la păsări, nu se va gândi oare şi la voi? Până şi perii capului vostru sunt număraţi!” Aceasta înseamnă că nu există nimic în mine care să-i fie ascuns lui Dumnezeu.

Iată deci că a-l trezi înseamnă a mă trezi, a-l trezi pe Domnul înseamnă a mă trezi! Chiar şi atunci când aş fi supus celor mai urâte tensiuni, să mă trezesc şi să spun: Domnul e prezent! „Doamne, salvează-mă, nu mai reuşesc să merg înainte! Salvează-mă, Doamne, ating cu mâna propria-mi sărăcie, inconsistenţa mea, nimicul meu, salvează-mă, Doamne! Tu eşti cel care mă conduci în marea învolburată, eşti Tu cel care-mi dai siguranţă.” Siguranţa nu-mi vine din faptul că de la un moment dat fiul meu începe să înţeleagă şi revine la normal, soţul meu înţelege şi atunci pacea se reîntoarce. „Mântuirea mea eşti, Tu, Doamne!” şi vreau să mărturisesc aceasta tocmai atunci când pare că nu mai este nimic ce m-ar mai putea salva!

Atunci, da, voi simţi cum îmi iei viaţa în mâini, că mă călăuzeşti, că nu mai sunt momente în care sunt singur. Să cerem Domnului să ne însoţească în acest drum de recunoaştere a lui Isus în propria noastră istorie. Încercaţi să treceţi în revistă timpul petrecut săptămâna trecută, să treceţi în revistă momentele cele mai dure ale săptămânii trecute şi să spuneţi: iar El era cu mine, „iar Tu erai cu mine„!

Sf. Augustin înainte de convertire a făcut multe greşeli, chiar şi în ceea priveşte moralitatea a făcut multe păcate, multe greşeli, a avut multe trădări, iar când înţelege cine este Isus şi îşi întoarce privirea în trecut, îşi descrie păcatele şi spune: „Iar Tu erai cu mine!” Descrie temerile sale şi adaugă: „Iar Tu erai cu mine! Te căutam şi Tu erai cu mine!” E frumos să-l redescoperim pe Domnul: „Tu erai cu mine, Tu eşti cu mine!

Aceasta ne face să ne îndreptăm toată atenţia, toată inima spre El, Mântuitorul, spre El, Domnul nostru. Să încercăm şi în acest moment să ne trezim din toropeala spirituală pe care am putea să o avem, din indispoziţia în care am putea să fim în acest moment pentru a spune: „Doamne, Tu eşti cu mine! Doamne, salvează-mă!” Şi să mărturisim şi teama noastră, teama că singuri nu vom reuşi. Desigur, putem reuşi, 80, 90 de ani singuri, dar apoi ce facem singuri în faţa morţii? În mii de împrejurări ne-am putea descurca singuri, pentru că suntem capabili să facem atâtea şi atâtea lucruri, dar în anumite situaţii ce facem singuri?
Prin urmare, să nu recunoaştem prezenţa Domnului doar în anumite împrejurări, ci să o recunoaştem în întreaga zi, în fiecare zi a vieţii noastre, şi vom da mărturie prin acel cuvânt pe care Domnul ni l-a spus: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii„. Să aplicăm aceasta la viaţa noastră. „Eu sunt cu tine, în fiecare zi, până în ultima zi a vieţii tale, după care, o ştii, am mers să-ţi pregătesc un loc şi acolo te aştept!

toată seria aici (ca fişiere Word)



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *