Adevărul la Papa Ioan al XXIII-lea

Teme: Personalităţi.
Etichete: .
Publicat la 11 mai 2014.
Print Friendly

Autor: pr. Francesco Valsasnini
Sursa: Editura Surorilor Lauretane

Papa Ioan al XXIII-lea

Papa Ioan al XXIII-lea

„Adevărul. Toţi ştiu câte curse se acumulează şi se proiectează pentru a-l suprima sau micşora. De când eram copii ştim ce oroare faţă de minciună trebuie să aibă orice creştin. Ei bine, azi s-ar spune că lumea se bucură şi profită de o minciună în act generalizată, voită şi organizată. Cu greu se întâmplă să citeşti sau să asculţi o exprimare intactă, completă, absolută de adevăr. De atâtea ori se încearcă să se acopere cu acoperământul adevărului ceea ce, în realitate, este contrariul său. În schimb, noi, în faţa gravelor probleme ale vieţii, ale morţii şi ale vieţii de după moarte, trebuie să onorăm, întotdeauna, adevărul. Domnul este adevărul. «Eu sunt Învăţătorul vostru»” (Discurs, 9 septembrie 1962).

Adevărul este lucrul cel mai preţios

„În concepţia creştină şi religioasă noi spunem: adevărul şi harul. Adevărul este primul, deoarece unde este Cristos acolo este adevărul. Prin urmare, dacă vrem ca viaţa noastră şi a aproapelui nostru să fie demnă de finalitatea sa supremă, trebuie să ducem, mereu şi oriunde, inflexibil şi limpede, exercitarea adevărului” (Discurs, 6 decembrie 1959).

Importanţa adevărului

„Cauza şi rădăcina tuturor relelor, care, pentru a ne exprima astfel, otrăvesc indivizii, popoarele, naţiunile şi, atât de des, tulbură sufletul multora – este ignorarea adevărului. Şi nu numai ignoranţa, ci, câteodată chiar şi dispreţul şi o pripită desconsiderare a ceea ce este adevărat. De aici erori de tot felul, care pătrund în suflete şi se infiltrează în structurile sociale, răsturnându-le pe toate, spre marea ruinare a indivizilor şi a convieţuirii umane. Şi, cu toate acestea, Dumnezeu ne-a dat o raţiune capabilă să cunoască adevărurile naturale. Urmând raţiunea, îl urmăm pe însuşi Dumnezeu care este autorul său şi, totodată, legislatorul şi călăuza vieţii noastre; dacă, în schimb, fie din nesocotinţă sau din indolenţă, sau, mai rău, din rea-voinţă, deviem de la dreapta întrebuinţare a raţiunii, prin însuşi acest lucru ne îndepărtăm de binele suprem şi de legea morală. Putem, bineînţeles, să atingem adevărurile naturale cu raţiunea, după cum s-a spus; însă, această cunoştinţă, mai ales în ceea ce priveşte religia şi morala, nu o pot obţine toţi cu uşurinţă, şi dacă o obţin, acest lucru se întâmplă, de multe ori, nu fără a le amesteca cu erori.

În ceea ce priveşte adevărurile care transcend capacitatea naturală a raţiunii – pe acestea nu putem să le atingem în niciun fel, fără ajutorul unei lumini supranaturale. De aceea, Cuvântul lui Dumnezeu, care «locuieşte într-o lumină de nepătruns», din iubire şi compasiune faţă de neamul omenesc «s-a făcut trup şi a locuit între noi», pentru ca să lumineze «pe orice om care vine pe lume» şi pentru a-i conduce pe toţi nu numai la plinătatea adevărului, ci de asemenea la virtute şi la fericirea veşnică. Ca urmare, toţi trebuie să îmbrăţişeze doctrina Evangheliei. Dacă este respinsă, sunt puse în pericol înseşi fundamentele adevărului, onestităţii şi ale civilizaţiei.

Precum este evident, este vorba de o chestiune foarte gravă, inseparabil legată de mântuirea noastră veşnică. Cei care, aşa cum zice Apostolul neamurilor, sunt „[gata] mereu să înveţe, dar incapabili să ajungă vreodată la cunoaşterea adevărului”, şi neagă raţiunii umane posibilitatea de a ajunge la orice adevăr cert şi sigur şi se leapădă chiar şi de adevărurile revelate de Dumnezeu, necesare pentru veşnica mântuire, aceşti nefericiţi sunt foarte departe de învăţătura lui Isus Cristos şi de gândul Apostolului neamurilor însuşi care îndeamnă «până când vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu,… ca să nu mai fim copii, purtaţi de valuri şi duşi încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturii prin înşelăciunea oamenilor, prin viclenia lor în a proiecta inducerea în eroare. Dimpotrivă, fideli adevărului în iubire, să creştem în toate pentru el, care este capul, Cristos, de la care tot trupul se leagă şi se îmbină prin orice încheietură, în funcţie de lucrarea stabilită fiecărui membru în parte, şi se realizează astfel creşterea trupului spre edificarea sa în iubire»”(Ef 4, 13-16); (EC, 1959).

A gândi, a onora, a spune şi a face adevărul

„Cuvintele lui Cristos pun orice om faţă în faţă cu propria sa responsabilitate, aceea de a accepta sau de a respinge adevărul, invitând pe fiecare, cu forţă persuasivă, să stea în adevăr, să-şi cultive propriile gânduri de adevăr, să acţioneze conform adevărului.

A onora adevărul. Este invitaţia de a fi un exemplu luminos în toate sectoarele vieţii individuale, familiale, profesionale şi sociale. Adevărul ne eliberează (In 8, 32); acesta îl înnobilează pe cel ce-l profesează deschis şi fără considerente umane. De ce, atunci, să fim speriaţi în a onora şi a cere respectarea adevărului? De ce să recurgem la compromisuri supărătoare în viaţa şi practica creştină, când, în schimb, numai cel ce are adevărul ar trebui să fie convins că are cu sine lumina care risipeşte orice întuneric şi forţa de atracţie care poate transforma lumea? Vinovat nu este doar acela care, în mod deliberat, desfigurează adevărul, ci, la fel, şi cel care, din teama de a nu apărea complet şi modern, îl trădează prin ambiguitatea atitudinii sale. Să onorăm prin urmare adevărul – cu fermitatea, curajul şi conştiinţa unuia care posedă convingeri puternice.

Apoi, a spune adevărul. Nu este oare avertismentul matern către copil de a se feri de minciuni prima şcoală a adevărului, care, din obişnuinţă, din deprindere învăţată ab inferiorilius annis [începând din primii ani] devine o a doua natură şi pregăteşte gentilomul, creştinul desăvârşit, posesor al unui cuvânt pregătit şi deschis, şi – în caz de nevoie – al curajului de martir şi mărturisitor? Aceasta este mărturia pe care Dumnezeul adevărului o cere fiecăruia dintre fiii săi.

Şi, în cele din urmă, a săvârşi adevărul. Acesta este lumina în care persoana completă trebuie să se scufunde şi care dă tonul acţiunilor individuale ale vieţii. Acesta este iubirea care angajează persoana în exercitarea apostolatului adevărului, spre răspândirea cunoaşterii acestuia, spre apărarea drepturilor lui, spre formarea sufletelor, în special a celor deschise şi generoase ale tinerilor, pentru a se lăsa impregnaţi până în cele mai intime fibre ale sufletului” (DMC, 1960).

Voi spune mereu adevărul, dar cu blândeţe

„Mi se pare că sunt detaşat de toate, de orice gând de a fi promovat sau de alt gen. Eu nu merit nimic şi nu sufăr de nicio nerăbdare. Însă, constatarea distanţei dintre modul meu de a vedea situaţiile de la locul faptei şi anumite forme de apreciere a aceloraşi lucruri din perspectiva Romei mă doare atât de mult: este unica mea cruce. Vreau să o port cu umilinţă, cu mare disponibilitate pentru a-i mulţumi pe superiorii mei, căci acest lucru mi-l doresc şi nimic altceva. Voi spune mereu adevărul, însă cu blândeţe, tăcând despre ceea ce mi s-ar părea nedreptate sau ofensă primită, gata să mă jertfesc pe mine însumi sau să fiu sacrificat. Domnul pe toate le vede, şi îmi va face dreptate. Vreau, mai ales, să continui să răspund întotdeauna cu binele la rău şi să mă străduiesc ca în toate să prefer Evanghelia artificiilor politicii umane” (JS, 1936).

A convieţui – mai degrabă decât a coexista

„Baza păcii internaţionale este, înainte de toate, adevărul. Şi asta pentru că şi în relaţiile internaţionale este valabilă maxima creştină: «Adevărul vă va elibera: Veritas liberabit vos» (In 8,32). Este deci necesară depăşirea anumitor concepţii eronate: a mitului forţei, al naţionalismului sau a altora, care au intoxicat viaţa pe care popoarele o împărtăşesc între ele şi instaurarea convieţuirii paşnice, pe baza principiilor morale, conform învăţăturii dreptei judecăţi şi a doctrinei creştine.

Alături de adevăr, şi iluminată de acesta, trebuie să meargă dreptatea. Aceasta înlătură motivele de ceartă şi război, rezolvă disputele, stabileşte îndatoririle, precizează obligaţiile, răspunde drepturilor fiecărei părţi. Dreptatea, la rândul său, trebuie să fie integrată şi susţinută de iubirea creştină, adică: iubirea faţă de aproapele şi faţă de propria naţiune nu trebuie să se plece asupra sa însăşi, într-o formă de egoism închis şi suspicios faţă de binele altora, ci să se răspândească – spre a îmbrăţişa, – cu o mişcare spontană către solidaritate, toate popoarele, întreţesând relaţii vitale cu ele. Se va putea astfel vorbi despre convieţuire, şi nu de simplă coexistenţă care, tocmai pentru că este lipsită de acest suflu de solidaritate, ridică bariere îndărătul cărora îşi fac cuib suspiciunea reciprocă, teama şi teroarea.” (DMC, 1959).

Adevărul – element de uniune

„Din atingerea adevărului deplin, integru – trebuie să izvorască în mod necesar uniunea minţilor, a sufletelor şi a acţiunilor. De fapt, orice contrast şi dezacord îşi găseşte prima cauză fie în faptul că adevărul nu este cunoscut, fie, şi mai rău, în faptul că, deşi cunoscut, este contestat fie în vederea avantajelor, care, adesea, se speră a fi obţinute din falsele opinii, fie din cauza acelei condamnabile orbiri care îi împinge pe oameni să-şi justifice viciile şi faptele rele. Este necesar ca toţi, fie cetăţenii, luaţi ca indivizi, fie cei ce au în mână soarta popoarelor, să iubească adevărul cu sinceritate – dacă vor să se bucure de acea concordie şi acea pace din care – şi numai din care – poate proveni adevărata prosperitate publică şi privată. (EC, 1959)

De ce se spune adevărul

„Sufletelor create de Dumnezeu şi puse deoparte pentru viaţa veşnică le este natural să caute şi să descopere adevărul, care este obiectul prim al activităţilor interioare ale spiritului uman. De ce se spune adevărul? Deoarece este comunicare cu Dumnezeu, iar între om şi adevăr nu există un simplu raport întâmplător, ci unul necesar şi esenţial… Isus oferi oamenilor, spre imitare, treizeci de ani de tăcere – pentru a învăţa să contemple în el adevărul – şi trei ani de neîncetat şi persuasiv magister – pentru a lua exemplu şi îndrumare în viaţă” (DMC, 1960).

A da mărturie despre adevăr

„Orice creştin trebuie să fie convins despre fundamentala şi Primordiala sa îndatorire de a fi martor al adevărului în care crede şi al harului care l-a transformat. Dacă există ceva pe pământ care este maltratat, atunci acesta este tocmai adevărul. Mergeţi toţi, cu forţa propriului vostru adevăr, pretutindeni unde vor fi inteligenţe de luminat, voinţe de întărit, energii de canalizat către bine; pretutindeni unde vor fi lacrimi de şters, incertitudini de depăşit, singurătăţi de însufleţit” (EC, 1959).

Cuvintele evangheliei nu încetează niciodată

„Deja în Evanghelie se găseşte, pe scurt, proiectul a ceea ce avea să fie istoria Bisericii: şi este o istorie a credinţei. Unul dintre cele mai sugestive episoade îl priveşte tocmai pe apostolul Petru. Coborâse la lac pentru a-l ajunge din urmă pe Domnul care îl chemase. Şi, iată, vântul puternic şi spaima invadându-l pe Petru, care, în timp ce umbla pe valuri, simţea că se scufundă. De aici chemarea în ajutor a lui Isus şi răspunsul dumnezeiescului Învăţător: Modicae fidei, quare dubitasti [Om] cu puţină credinţă, de ce te-ai îndoit?]. Eu sunt aici. Toată istoria Bisericii se poate rezuma în acest episod. De-a lungul diferitelor epoci nu au lipsit furtunile: şi astăzi, nu puţini suferă datorită dezlănţuirii duşmăniei adverse, însă Biserica trăieşte. Chiar şi acolo, unde credincioşii se bucură de o anumită pace, se pot ivi nelinişti şi frici: însă ţine de noi să menţinem credinţa fermă, astfel încât, după Înviere, după coborârea Spiritului Sfânt, după atâtea exemple luminoase, să nu merităm mustrarea Domnului, care ne reproşează puţinătatea credinţei.

Atât de multe lucruri se agită în lume: însă cuvintele Domnului nu vor înceta [cu un sens larg, care cuprinde: nu vor înceta să fie valide, nu se vor dezminţi, nu vor dezamăgi, nu vor lăsa de izbelişte… – N.tr.] niciodată. Care este lucrul care dă siguranţă acestei vieţi? Sunt cărţile sfinte: Evanghelia, aici se găseşte întreaga orientare a vieţii Bisericii. Papii o repetă, o explică, o răspândesc, iar în ea stă baza civilizaţiei de azi şi de mâine. Cineva anticipează preocupări pentru viitor şi se gândeşte la catastrofe şi distrugeri. Şi, referitor la acest subiect, suntem informaţi. Sfârşitul lumii este descris în detalii în aceeaşi Evanghelie. De aceea, datoria noastră este de a fi încrezători în cuvântul Domnului, de a fi fideli învăţăturii sale, de a transmite cu seninătate generaţiilor viitoare – multor şi multor genera-ţii – aceleaşi fundamente ale vieţii şi speranţei. De fiecare dată, când avem nevoie de o sursă de lumină şi mângâiere, să ne reîntoarcem la cei patru evanghelişti, să ne gândim la apostoli, la martiri, la papi, la flacăra de vitalitate a Bisericii şi, împreună cu Papa, să-l binecuvântăm pe Domnul” (Discurs, 19 februarie 1959).

Unica voce care iluminează: evanghelia

„Să medităm Evanghelia, dragi copii, spre mai desăvârşita noastră pregătire. În mijlocul confuziei create de atâtea cuvinte umane, Evanghelia este unica voce care iluminează, atrage, reconfortează, potoleşte setea; iar experienţa voastră vă învaţă cu câtă atenţie îl urmăresc sufletele pe preotul care vorbeşte despre Evanghelie, o explică şi se inspiră încontinuu din ea pentru cuvintele şi viaţa sa” (DMC, 1961).

Nu au fost înţelese toate exigenţele evangheliei

„Avem categorica şi clara convingere că, în viaţă, ceea ce are relevanţă este întotdeauna în sensul Evangheliei. Evanghelia este unica voce care iluminează, atrage, reconfortează, potoleşte setea. Să medităm Evanghelia, spre mai desăvârşita noastră pregătire. Cuvântul Evangheliei nu se schimbă, însă rezonează de la un capăt la altul al lumii şi găseşte calea inimilor. Nu au fost înţelese toate exigenţele Evangheliei. Acela este modest şi nu se ruşinează să mărturisească Evanghelia, chiar şi în faţa oamenilor care nu o stimează, considerând-o drept slăbiciune şi copilărie, şi să o mărturisească integral şi în toate ocaziile şi în prezenţă tuturor; nu se lasă înşelat sau prejudiciat de aproapele şi nici nu-şi pierde serenitatea sufletului din cauza unui comportament oarecare pe care alţii îl au faţă de el. Studiul şi meditaţia adevărurilor eterne, pe care Dumnezeu a vrut să le comunice omului, înnobilează inteligenţa şi deschid privirilor orizontul nesfârşit al planului divin de mântuire şi iubire. Rămâneţi statornici în credinţa, în Isus. Nu faceţi niciodată nimic care să fie în contrast cu Evanghelia sa, care să-i îndurereze pe fraţi, sau să tulbure conştiinţele, sau să sufoce aspiraţiile legitime.

Fiecare participant la audienţă să caute dacă are în casă Sfânta Biblie. În caz afirmativ: deschideţi frecvent acele pagini alese şi hrăniţi-vă spiritul; în caz contrar, luaţi măsuri, fără întârziere, pentru a da locul de onoare, în propria casă, Cărţii prin excelenţă. Deasupra tuturor opiniilor şi partidelor care agită şi frământă societatea şi întreaga umanitate – cea care înalţă este Evanghelia. În lume fie va triumfa Evanghelia, fie ne vom întoarce la violenţă. Sfânta Liturghie şi Sfânta Scriptură oferă sufletului meu luminoase păşuni. Astfel devin tot mai modest şi mă simt mai bine. Dincolo de toate victoriile şi triumfurile ştiinţei străluceşte Evanghelia lui Cristos, care conţine elementele civilizaţiei. Adevăr, dreptate, iubire şi libertate în cultul adus lui Dumnezeu şi în respectul faţă de om: iată valorile pe care Evanghelia le-a proclamat în lume şi care înfloresc în plinătatea faptelor acolo, unde Evanghelia este cinstită”.

[Fragmente din cartea „Papa Ioan al XXIII-lea – Papa cel bun” apărută în 2014 la Editura Surorilor Lauretane din Baia Mare]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *