Adam, suveranul rănit

Teme: Biblic.
.
Publicat la 27 mai 2014.
Partea 2 din 42 din seria Marile figuri ale Vechiului Testament.
Print Friendly

Autor: Paul Maiberger
Traducere: pr. Anton Dancă
Sursa: ProFamilia.ro

Adam

Adam

În ebraică „adam” înseamnă „om”, în sensul general al cuvântului. Etimologia exactă a termenului ‘adam’ rămâne însă necunoscută. De altfel, pentru a înţelege concepţia Sfintei Scripturi despre om, aceasta nu are o relevanţă deosebită.

Numindu-l „Adam” pe primul om, adică folosind un nume generic ca nume propriu, Vechiul Testament vrea să spună că ceea ce se afirmă despre Adam este valabil pentru fiecare fiinţă umană. Nu este vorba aşadar de primul om, ci de omul sic et simpliciter. După Gen 2,7, cea mai veche redactare textuală despre creaţie compusă în jurul anului 950 î.C., Dumnezeu îl plăsmuieşte pe Adam din ţărâna pământului, numit „adama”. Jocul de cuvinte adam/om, adama/pământ (preluat în latină de binomul homo/humus şi în româneşte, cu asocierea ţăran/ţărână), vrea să ilustreze legătura de creaţie şi destin dintre om şi pământ. Corpul omului îşi are originea din pământ, inclusiv în viziunea ştiinţei, şi în pământ se va întoarce prin moarte, când omul devine ţărână. Pământul este spaţiul vieţii naturale a omului, lui îi este încredinţat pentru ca să-l muncească şi să-l păzească.

Vorbind despre formarea omului din pământ, Biblia a reluat un motiv primordial foarte răspândit în culturile din Orientul Mijlociu, dar în nicio altă cultură nu se găseşte afirmaţia potrivit căreia Dumnezeu, pentru a da viaţă omului, îi insuflă în nări propria suflare dumnezeiască. Această imagine pare ingenuă numai la suprafaţă. Afirmaţia care stă în spatele ei este că Adam, omul, este mai mult decât un pumn de pământ. Nu aparţine numai pământului, nu se simte raportat doar la pământ şi legat de acesta. Este creat şi pentru Dumnezeu şi de aceea sunt la fel de naturale şi irezistibile impulsul şi tensiunea sa spre Creator.

Textul mai recent al creaţiei, în primul capitol al Genezei, atribuit aşa numitului Codul Sacerdotal, fiind compus în jurul anului 550 î.C. în robia babilonică, repropune aceste motive în mod mai spiritualizat. Aici (Gen 1,26 ş.u.), Dumnezeu îl creează pe Adam, omul, care este prezentat imediat ca bărbat şi femeie (aici, Adam nu mai este numele de persoană al primului om, ci numele speciei) şi îl creează după chipul şi asemănarea sa. Această expresie a fost obiectul unor multiple interpretări, dar un element este în afara oricărei discuţii: prin aceasta se înţelege afirmarea unui raport strâns, chiar o anumită înrudire între om şi Dumnezeu. Această fiinţă făcută după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu constă mai ales în următorul aspect: între toate vietăţile, numai omul este abilitat să intre în contact cu Dumnezeu şi să stabilească un raport personal de comuniune cu El. Omul trebuie să-l recunoască pe Dumnezeu de creator şi să-l accepte ca Domn al său, dar nu numai în teamă reverenţială şi laudă, ci şi într-un raport de prietenie şi iubire. Demnitatea omului creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu nu numai că ridică fiinţa umană deasupra tuturor celorlalte creaturi vii de pe pământ şi, graţie potenţialului său spiritual, îl face să fie suveran al lumii întregi, ci îl şi obligă să-şi asume responsabilitatea propriei vieţi şi a întregii creaţii în faţa lui Dumnezeu şi a creaţiei sale.

Menirea omului în lume este descrisă la rândul ei de cel mai vechi text despre creaţie în Gen 2, prin imagini singulare. Într-o grădină grandioasă, cu tot felul de pomi roditori imaginabili (Eden înseamnă „fericire”, paradis), Dumnezeu aşează cuplul uman, dar nu ca într-o grădină din poveşti. Adam primeşte mai degrabă de la Dumnezeu îndatorirea de a cultiva şi păzi această grădină. Munca şi responsabilitatea sunt parte integrantă din existenţa umană. Potrivit învăţăturii biblice, fără o ocupaţie regulară, omeneşte adecvată şi continuă, nu este cu putinţă o existenţă umană completă. În contrast cu antichitatea Orientului, unde după miturile sumeriene şi babiloniene ale creaţiei, oamenii au fost creaţi pentru a procura hrană zeităţilor prin muncă forţată, în viziunea Sfintei Scripturi, Adam, omul, a fost chemat la libertate, la autodeterminare şi la responsabilitate personală. Aici se vede în mod exemplar cum imaginea omului este dependentă de imaginea lui Dumnezeu. Unui om redus în robie, nu poate să-i corespundă decât un Dumnezeu tiran. Măreţia, demnitatea şi libertatea omului sunt salvgardate cu adevărat şi pe deplin numai acolo unde Dumnezeu este recunoscut în adevărata sa identitate.

Dar Adam nu este destinat să parcurgă de unul singur drumul existenţei. El este chemat, în schimb, la viaţa socială. Pentru ca el, alături de Domnul şi Creatorul său, să mai aibă un partener de aceeaşi natură şi demnitate, Dumnezeu îi pune alături femeia. Femeia va trebui să fie de ajutor omului, „înaintea lui”, adică în calitate de fiinţă umană întru totul egală omului, imaginea sa speculară şi în aşa fel încât să-i integreze natura în toate şi pentru toate. Pentru a ilustra apropierea şi egalitatea de natură a omului şi femeii, scriitorul sacru recurge la o imagine singulară şi adesea greşit înţeleasă: Dumnezeu formează femeia dintr-o coastă a lui Adam. În sens metaforic vrea să se spună că femeia este formată şi creată din flancul său, pentru că trebuie să-i stea alături. Pentru bărbat, femeia nu este un corp străin, ci o parte din el, „os din oasele mele şi carne din carnea mea”, constată Adam plin de stupoare şi entuziasm (Gen 2,23). Iată de ce se simt făcuţi unul pentru cealaltă, până la a forma un singur trup. „Trup” – „carne” după Sf. Scriptură – arată întotdeauna omul în totalitatea sa, în unitatea sa de trup, spirit sau inteligenţă, şi suflet. În uniunea fizică-spirituală a bărbatului şi femeii, comuniunea umană îşi găseşte expresia ei cea mai înaltă şi fericită, pe lângă eficacitatea şi fecunditatea sa cea mai mare, pentru că numai în această uniune darul divin al vieţii umane este transmis mai departe, ocrotit şi păstrat în existenţa sa istorică.

Dumnezeu a dat omului posibilitatea şi îndatorirea de a fi fecund, să se înmulţească şi să populeze pământul. El trebuie să fie domnul tuturor celor vii şi peste întregul pământ (cf. Ps 8). Textul despre creaţie al Codului sacerdotal, pentru a indica acest fapt, foloseşte verbul brutal „a călca”, dar care nu înseamnă supunere şi exploatare. Prin acest verb se înţelege mai degrabă în mod clar că în creaţie nu există puteri în faţa cărora omul trebuie să se supună sau pe care trebuie să le adore ca divinităţi. Nu trebuie divinizate nici forţele naturii – focul, furtuna, marea sau puterile destinului precum iubirea, moartea, cum făceau religiile din ambientul în care trăia Israelul antic – şi nici surogatele moderne ale religiei: puterea, bogăţia, plăcerea. Omului îi este încredinţat întregul pământ care trebuie să-i rămână sub-pus, în sensul că nu trebuie să se lase robit de realităţile pământeşti, ci să dispună de acestea în libertate, suveran, şi pe de altă parte, în aşa fel încât să nu încalce armonia pusă în ele prin creaţie, să nu o răvăşească, ci să o păstreze cu grijă, respectând orice realitate şi toate vietăţile în specificul şi în dreptul lor la viaţă.

Lui Adam, Dumnezeu îi dăduse tot necesarul pentru viaţă, permiţându-i, printr-o mărinimie necalculată, să se hrănească din toţi pomii grădinii paradisiace. În viziunea Codului sacerdotal, Dumnezeu a pus la dispoziţie pentru alimentaţia omului şi a animalelor toate plantele cu fructe şi copacii pădurii. Acest stil de viaţă vegetarian trebuia să exprime convieţuirea paşnică între oameni şi animale. Doar după potop Dumnezeu, ca o concesie la păcat, îi va permite să ucidă animale (cf Gen 9,2 ş.u.). Condiţia originară va fi însă restabilită în împărăţia mesianică, în timpul salvific ce va să vină, când oameni şi animale vor reveni să convieţuiască paşnic, hrănindu-se numai de vegetale (cf Is 11,6-8; 65,25; Os 2,20).

Omul, chemat să trăiască în pace, libertate şi autodeterminare, graţie bunătăţii şi providenţei divine, avea tot necesarul şi nu suferea de nimic. Interdicţia divină cu privire la pomul cunoaşterii binelui şi răului, din centrul grădinii, nu reducea nicidecum multiplele posibilităţi de a se bucura de viaţă în toată bogăţia ei. Interdicţia trebuia să-i amintească omului limitele care-i sunt puse. Deja în calitate de creatură, ca fiinţă destinată să ajungă la un sfârşit, el este prin natura sa limitat. Omului nu-i este acordat şi permis să facă tot ceea ce ar putea şi ar voi, tot ceea ce este prin sine factibil. Dar o putere misterioasă, manifestată sub formă de şarpe (care apoi în cartea cea mai recentă a Vechiului Testament, a Înţelepciunii, scrisă în greacă în ultimul secol înainte de Cristos, va fi interpretat cu referinţă la Diavol, vezi Înţ 2,23 ş.u. şi In 8, 44) a convins femeia că Dumnezeu, prin această poruncă voia doar să-i împiedice în mod egoist să devină asemenea lui, adică să se împroprietărească de cunoaşterea binelui şi a răului, de autodeterminarea totală care îmbrăţişează toate sferele existenţei, cu alte cuvinte, de autonomia absolută. În ciuda ameninţării de moarte, exprimată de Dumnezeu în caz de încălcare, femeia s-a lăsat sedusă şi a mâncat din rodul pomului. Imediat, vinovăţia s-a răspândit mai departe: femeia i-a dat lui Adam şi a mâncat şi el, cum se spune atât de lapidar. Femeia nu a trebuit să-l „seducă” pentru că Adam nu s-a indignat la propunerea femeii nici nu s-a opus.

Dar mirabila cunoaştere promisă de şarpe s-a dovedit a fi cu totul altfel faţă de cea sperată. Ei şi-au dat seama că erau goi. Pentru a-şi acoperi goliciunea şi-au făcut un acoperământ. Omul nu se mai poate arăta pe faţă semenului său, ascunde ceva din sine. Această haină este o separare, un zid nevăzut care va sta mereu între bărbat şi femeie. Omului îi lipseşte acum deschiderea completă şi transparenţa în faţa semenului. La confidenţă, subintră suspiciunea şi reticenţa, apărarea în faţa celuilalt. Prin păcat, care aspira la un grad de autonomie cu trăsături divine dar în schimb a dat pe faţă nuditatea fragilă a creaturii, nu numai că a fost zdruncinată convieţuirea umană, dar a afectat şi raportul cu Dumnezeu. Într-adevăr, în timp ce Dumnezeu se plimba prin grădină cum era obişnuit să facă – şi autorul se exprimă aici în termeni încă foarte antropomorfici, din limbajul comun – oamenii nu mai aleargă în întâmpinarea prietenului şi Creatorului lor, cum erau obişnuiţi să facă, ci se ascund în frunzar. Frica de Dumnezeu este rana incurabilă a păcatului. Când Dumnezeu îl cheamă pe om să dea seamă de cele făcute, acestuia nu-i vine spontană o mărturisire deschisă a propriei vinovăţii, şi cu atât mai puţin o invocare a iertării. Adam, în schimb, descarcă vinovăţia asupra femeii, iar aceasta, asupra şarpelui. Din cauza acestui păcat, Dumnezeu a blestemat solul, care de acum înainte va produce de la sine doar spini şi pălămidă, iar omul va trebui să-şi procure singur hrana pentru supravieţuire prin sudoarea frunţii. Ca pedeapsă, omul creat din ţărână va trebui să se întoarcă în ţărână.

Copiilor săi, Adam le lasă moştenire nu numai binele, dar şi răul, cum ilustrează cele două figuri atât de diverse între ele, Cain şi Abel. După ce Cain l-a ucis pe fratele său Abel, Adam, în vârstă de 130 de ani, l-a născut pe Set (care înseamnă înlocuitor) pentru a-l substitui pe Abel. Pe lângă aceşti trei fii, pe care Biblia îi aminteşte pe nume, Adam a mai avut alţi fii şi fiice. Scriptura spune că a trăit 930 de ani, o cifră surprinzător de mare, de interpretat însă în sens simbolic, în ideea că istoria umanităţii merge atât de mult înapoi şi atinge legături atât de tainice, încât nu poate fi înţeleasă în criteriile şi măsurile timpului nostru.

Figura lui Adam revine în Vechiul Testament, mai ales în scrierile mai recente, precum Ben Sirah (17,1-10 şi 49,16) şi cartea Înţelepciunii (2,23 ş.u., 9,2; 10,1ş.u.). Un loc special, Adam îl ocupă în scrierile apocrife: o lucrare intitulată „Lupta lui Adam şi Eva împotriva Diavolului” (în etiopiană şi arabă) descrie înmormântarea lui Adam pe muntele Golgota; scriitorul Origen şi o scriere atribuită unui Pseudo-Atanasiu, cunosc această referinţă.

În Noul Testament, comuniunea de viaţă inscindibilă şi exclusivă între Adam şi Eva este fundamentul indisolubilităţii căsătoriei (Mt 19,4-6) şi al legăturii dintre Cristos şi Biserica sa (Ef 5,31ş.u.). Pentru Paul, primul Adam este imaginea lui Cristos, noul Adam, ultimul şi cerescul (Rm 5,12-21). De aceea, orice creştin trebuie să se despoaie de vechiul Adam al păcatului şi să se îmbrace cu omul nou, Cristos, noul Adam, reînnoit după imaginea Creatorului (Col 3,9ş.u.). (Text inspirat din Paul Maiberger, Marile figuri ale Vechiului Testament, Mainz 1990; tr.it., Brescia 1995).

În loc de concluzie. „Medium te mundi posui, ut circumspiceres inde comodius quicquid est in mundo. Nec te celestem neque terrenum, neque mortalem neque immortalem fecimus, ut tui ipsius quasi arbitrarius honorariusque plastes et fictor, in quam malueris tute formam effingas. Poteris in inferiora quae sunt bruta degenerare, poteris in superiora quae sunt divina ex tui animi sententia regenerari”.

„Te-am pus în centrul universului, pentru ca tu să poţi vedea mai uşor tot ceea ce este in lume. Nu te-am făcut nici ceresc, nici pământesc, nici mortal, nici imortal, pentru ca tu, ca şi liber şi suveran creator de tine însuţi, să te zideşti după forma pe care o iubeşti mai mult: vei putea degenera spre cele de jos, care sunt urâte, la fel cum, urmând impulsul sufletului tău, te vei putea regenera înspre cele de mai sus, care sunt divine” (Pico Della Mirandola, De hominis dignitate, 5).



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *