Un sfânt care nu a uitat şi nu va uita!

Teme: Personalităţi.
Etichete: .
Publicat la 22 aprilie 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Cristian Langa

Întâlnirea cu Papa

Întâlnirea cu Papa

Era pe la sfârşitul primăverii anului 1993. Eram în Seminarul Conciliar (Diecezan) din Madrid, seminarist în anul III, trimis cu bursă de studii la Teologie. Fuseserăm anunţaţi că vom avea privilegiul de a fi gazda întâlnirii cu seminariştii din întreaga Spania pe care Papa Ioan Paul al II-lea o dorea cu ocazia celei de-a patra vizite apostolice a sa în această ţară. Pentru aceasta, era prevăzut pentru ziua de 16 iunie – o miercuri – un moment de rugăciune a Laudelor în grădinile Seminarului din Madrid (parcă a fost ieri), Papa împreună cu vreo treisute de seminarişti, printre care şi eu.

Ziua anterioară, pe 15 iunie, era prevăzută celebrarea Liturghiei în care Papa, împreună cu episcopi din toată Spania, avea să sfinţească şi să consacre "noua" catedrală a Madridului, Nuestra Señora de la Almudena. Zic "noua" deoarece construcţia ei începuse cu mai bine de 120 ani în urmă şi a fost nevoie de acest moment pentru a se ajunge la consacrarea ei! (Sper ca la Cluj să ne ajute Providenţa să nu batem acest record cu catedrala noastră).

Au fost două zile deosebit de semnificative pentru mine, singurul seminarist străin, primul seminarist român şi greco-catolic pe deasupra. Doream mult să-l pot întâlni personal pe Papa. I-am cerut în acest sens sprijinul şi concursul rectorului Seminarului, dar mi-a spus clar că nu o poate face, ca să nu facă discriminări, ajutând doar pe unii. "Bine, dar a mai exprimat cineva această dorinţă?". "Nu, dar dacă ar face-o, nu pot interveni pentru toţi. Şi apoi, cum crezi că va fi posibil într-o asemenea mulţime să poţi ajunge chiar tu să-l întâlneşti personal?". "Bun, dar dacă încerc pe cont propriu?". "Nu te pot împiedica". Acesta era un răspuns suficient de încurajator pentru mine, ca să nu fi întreprins vreo acţiune împotriva cuvântului Rectorului". Urma doar să ştiricesc amănunte despre programul vizitei Papei şi să închipui o stratagemă pentru a mă putea apropia de el, într-un fel sau altul.

Primul obiectiv util era aşadar celebrarea sf. Liturghii din catedrala Madridului. Pentru fiecare zi exista un permis anume, individualizat, cu fotografie, în număr limitat, iar pentru categoria seminarişti permisele cu pricina erau rezervate doar celor din ultimul an, implicaţi în serviciul liturgic. Pentru mine, deci, şanse nule, omeneşte vorbind. Maestrul de ceremonii, pe care îl cunoşteam din parohia unde făceam practică pastorală, îmi spusese că nu mă poate ajuta să ajujng intru în catedrală, dar că, dacă aş fi reuşit cumva pe cont propriu, o dată înăuntru, mi-ar fi găsit el o "amplasare", chiar dacă toate locurile corespundeau unui permis.

Mi-am luat inima în dinţi şi am purces la încercarea mării cu degetul. Ştiam că unul dintre îndrumătorii spirituali ai seminarului că nu va merge la catedrala, deşi avea bilet. M-am dus şi i l-am cerut. Mi l-a oferit generos deşi, spunea el, probabil nu-mi va fi de mare folos, având aplicată fotografia lui. Nota bene: neasemănarea dintre noi era izbitoare sau, dacă altfel spus, o eventuală asemănare între noi ar fi putut sesizată doar cineva cu grave probleme de vedere sau cu o patentată neatenţie, el fiind brunet, slab, cu ochelari mari cu ramă neagră, cu figură vag adolescentină în ciuda vârstei, iar eu blond închis, cu barbă, fără ochelari. Am zis că voi încerca oricum şi i-am mulţumit.

Până să ajungi la poarta catedralei erau de depăşit patru filtre de poliţişti, de agenţi speciali de pază şi de oameni de ordine predispuşi anume. Mi-am luat cu mine alba (stiharul) de la seminar pentru ministrat (slujit la altar) şi mi l-am pus pe braţ. La primul filtru, de poliţişti, am profitat de o înghesuială şi o breşă făcută de cei mulţi care voiau să intre dar erau fără legitimaţie şi, împingându-mă şi eu, m-am strecurat iţind de la distanţă legitimaţia şi am trecut. Al doilea filtru era la poarta de fier, exterioară, a catedralei, cu două cordoane de protecţie, unul de poliţişti şi altul de agenţi de protecţie de la firma PROSEGUR (e important detaliul). Am încercat să prind un moment prielnic, ca să pot repeta faza de la primul filtru. Nu puteam aştepta nici prea mult şi nici nu puteam arăta legitimaţia pe care ar fi avut tot răgazul să o examineze cu atenţie, iar eu să ratez astfel singura şansă. Mi-am văzut sporite şansele când a trecut pe lângă mine un vicar episcopal pe care îl cunoşteam bine şi l-am strigat: "Pepe! (diminutiv de la Jose). Sunt aici, uite că nu mă lasă să trec şi suntem în mare întârziere". Vicarul, surprins, m-a salutat afectuos, ai bâiguit ceva de genul că nu ştie cum să mă ajute, că îi roagă să mă lase, dar simplul fapt că arăta că mă cunoaşte, a atenuat vigilenţa şi îndârjirea cerberilor de la poartă şi au consimţit să mă lase dacă arătam legitimaţia. Am scos-o cu gest tremurând şi m-am încredinţat Cerului. Au privit-o cu luare aminte, au citit numele (Enrique Gonzalez) s-au uitat la mine şi mi-au spus: "Bine, treci, de ce n-ai arătat-o mai repede?". Nu-mi venea să cred şi mă gândeam în sinea mea că poate era singura dată când eram bucuros de defectele altcuiva, în cazul ăsta de precaritatea vederii. Dar când să trec, au strâns brusc rândurile, în urma unui ordin care sista trecerile pentru un timp neprecizat. Nu puteam crede că, după ce trecusem proba cea mai grea, eram din nou la început. Mi-am adunat forţele şi tupeul şi m-am împins, acum ori niciodată, strigând "Pepe, aşteaptă-mă! Lăsaţi-mă să trec, că stă după mine vicarul episcopal!". Pepe era deja de mult trecut… Îmbrâncindu-mă hotărât printre agenţii de pază şi poliţişti, am răzbit şi am ajuns la al treilea filtru compus din oameni de ordine şi agenţi de pază de la aceeaşi firmă. Mi-am zis că voi avea soarta ţiganului la mal, când, pe neaşteptate, unul dintre agenţi îmi spune uitându-se la braţul meu stâng: "A, bine, e în ordine, treci colega!". Nu pricepeam, cum "colega"? M-am uitat pe braţ şi am văzut, năucit, ecusonul firmei PROSEGUR, cu cap de tigru, lipit de vestonul meu. Am ridicat ochii spre cer şi m-a umflat râsul: "Doamne, da’ ştiu că ai imaginaţie!". În îmbrânceala de la poartă unuia dintre agenţi i se dezlipise ecusonul cu arici şi mi se lipise mie de braţ! Inimaginabile porţile Domnului!

Am ajuns la uşa catedralei, unde dau peste ultimul filtru, alcătuit din oamenii de ordine care controlau legitimaţia, confruntând-o cu un tabel nominal, spre a indica locul din catedrală desemnat. Mi-am pus pe mine alba şi am trecut fără alte gânduri şi fără ca cineva să mă întrebe ceva. Văzându-mă în mijlocul catedralei, al nimănui, ceremonierul s-a apropiat spunând: "ai reuşit, nu te-ai descurajat, nu credeam!". Mi-a găsit un loc într-un ungher şi am mai fost controlat de două ori, dar totul era de pe acum floare la ureche, greul trecuse. Mai dorisem arzător un lucru, dar nu l-am cerut nimănui…, fapt pentru care, cu acelaşi binecuvântat şi nebănuit tupeu, mi-am "găsit" şi un loc între cei desemnaţi pe sprânceană să primească Împărtăşania direct de la Papa şi dorinţa mi s-a împlinit! De acum mă puteau tot descoperi şi sancţiona, eram mai mult decât mulţumit! La sfârşit Papa urma să-i salute personal pe celebranţi şi ministranţi. Acolo nu mi s-a mai dat voie. Mi-am zis atunci că voi recupera cu vârf şi îndesat ziua următoare, când Papa avea să vină la Seminar.

A doua zi, am fost desemnat, la fel ca mulţi dintre colegii mei din Madrid, ca om de ordine, cu banderolă galbenă pe braţ, dar şi cu un rol ingrat şi descurajant: verigă în lanţul de protecţie ce trebuia să împiedice năvala entuziasmului seminariştilor peste Papa, deci cu spatele la Papa care trecea! Mi-am spus că o lovitură mai dureroasă şi mai perfidă era greu de închipuit. După ce i-a salutat pe aproape toţi, s-a îndepărat spre maşină. Dar eu ştiam că, pe unde trecea, Papa Ioan Paul al II-lea avea bunul obicei de a nu pleca fără a se ruga în capela/biserica locului. Am sperat să facă la fel şi de această dată, deşi nu era în program. Am luat-o cu paşi de lup pe coridoarele lăturalnice ale seminarului şi am ajuns pe culoarul dinspre capelă unde străjeau vigilent nişte gărzi în civil (erau din garda elveţiană de la Vatican). Atunci am ştiut că Papa era acolo. Cel dintâi a încercat să mă oprească, dar a văzut banderola pe braţ şi m-a lăsat, nu fără ca eu să-i recomand cu fermitate (în italiană) să nu se mişte de acolo şi să fie ochi şi urechi, la care a încuviinţat uimit şi sobru din cap. Am ajuns la poarta capelei, unde erau şi alte gărzi. Una dintre ele se apropie şi, scrutându-mă aprig, mă roagă să-i ţin locul o clipă până se va întoarce! Aş fi putut să-l refuz?! În momentul următor ieşea Papa din capelă, flancat de rectorul seminarului şi de cardinalul Madridului, Angel Suquia (de pie memorie). N-am aştept invitaţie şi m-am lansat spre Papa, sub privirile îngheţate ale tuturor, am pus un genunchi la pământ, i-am luat mâna şi i-am sărutat-o, spunându-i în italiană: "Sfinte Părinte, sunt din Biserica greco-catolică din România". La care Papa, uitându-se atent şi uimit, a repetat: "din Biserica Greco-catolică din România! Bine!". Şi mi-a dat o binecuvântare.

Eram bucuros, dar, mi-am zis, unde a mers mia mai merge şi suta, şi am continuat: "Sfinte Părinte, aş vrea să vă cer ceva". La care Papa, mirat şi curios, s-a oprit şi m-a fixat cu privirea, fără vreun cuvânt. "Aş vrea să vă rog să nu uitaţi în rugăciunile Dumneavoastră de Biserica Greco-catolică din România". Atunci Papa a devenit dintr-o dată mai serios, a încreţit uşor sprâncenele şi m-a pironit cu privire pătrunzătoare şi stăruitoare, rostind cuvinte de foc ce-mi răsună şi azi în urechi, de parcă ar fi fost azi dimineaţă: "Să uit? Nu trece o singură zi (şi a ridicat ferm arătătorul mâinii drepte), nici măcar o singură zi, fără ca Papa să se roage pentru Biserica Greco-catolică din România. Nici măcar o singură zi!" De trei ori a spus: "nu trece o singură zi!". Eram copleşit, fără glas, fără suflu, fără mişcare. Nu m-aş fi aşteptat la asemenea răspuns nici în cea mai optimistă imaginaţie. Nu mişcam de teama să nu se destrame scena. După care am început fiu scrutat pe îndelete de Papa, în timp ce rectorul şi episcopul încercau să scuze şi să explice cumva situaţia, dar n-au avut timp, căci Papa, după examinarea mea şi după ce fusese şi el examinat atent şi cutezător de privirea mea nesăţioasă, a reluat: "Din ce dieceză eşti? De la Cluj?". Dacă m-ar fi întrebat şi apoi ar fi ghicit de unul singur ce număr am la pantofi nu m-ar fi surprins mai mult. De ce tocmai "de la Cluj"? de ce nu Blaj, că era mai cunoscută dieceza? o aveam scrisă pe frunte? Am răspuns timid şi suguşat "Da". La care Papa reia: "Atunci, o binecuvântare pentru Dumneavoastră şi una pentru dieceza dumneavoastră". Şi s-a îndepărtat zâmbind. Eu eram parcă fără picioare de la genunchi în jos. Trei binecuvântări! Şi nu doar pentru mine! Dar nu s-a terminat aici! După câţiva paşi făcuţi, înainte de a coborî nişte trepte ce aveau să-l poarte în holul de la ieşirea din seminar, Papa se întoarce spre mine, cu tot alaiul de doritori din jur şi, ridicând din nou arătătorul, spune: "Şi nu uitaţi! Nu uitaţi, pentru că Papa nu uită niciodată!". (E non dimenticare! Non dimenticare perché il Papa mai dimentica). A fost ca lovitura de graţie (în cel mai autentic sens al cuvântului)! Parcă mă lovise iremediabil un tren de graţie. Sau cu cuvintele neaoşe ale locului (să nu uităm că era la Madrid), am primit estocada final (lovitura de moarte dată taurului la coridă, de către matador).

A fost şi rămâne pentru mine un cuvânt de inimă scris cu foc în viaţa mea şi adâncit cu timpul care trece, cu tulburătoarea şi încurajatoarea asigurarea a Papei, acum ajuns la cinstea altarelor: că nu uită niciodată, nici măcar o singură zi, să se roage pentru Biserica Greco-catolică din România!. Dacă nu a uitat în timpul vieţii pământeşti, cum ar putea să uite acum, în Viaţa fără timp şi în slujirea veşniciei?!

One Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *