Un pontificat care l-a anticipat pe cel al Papei Francisc

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Antonio Gaspari
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: Zenit, 22 şi 23 aprilie 2014

Papa Ioan al XXIII-lea

Papa Ioan al XXIII-lea

Odată a făcut 800 de kilometri pentru a merge să sărbătorească o comunitate creştină mică. La ceremonie, în biserică, erau unsprezece persoane. Imediat ce a ajuns în Vatican a schimbat obiceiul de a dărui o iconiţă cu efigia Papei ca amintire şi ca mulţumire pentru un serviciu făcut Sfântului Părinte. Când se prezenta ocazia pentru a-i mulţumi vreunui muncitor care a făcut o treabă, Papa Ioan al XXIII-lea îi spunea secretarului: „Vă rog, daţi-i o iconiţă, dar din acelea care folosesc pentru a cumpăra un buchet de flori pentru soţie”. Şi asta însemna că „iconiţa Papei” trebuia să fie o bancnotă de cinci sau zece mii de lire.

Acestea sunt două dintre anecdotele pe care jurnalistul, scriitorul şi criticul muzical Renzo Alegri le povesteşte în interviul care urmează. Renzo Alegri a studiat la „Şcoala superioară de ştiinţe sociale” de la Universitatea Catolică Preasfânta Inimă. A lucrat cu săptămânalul Gente timp de 24 de ani. A fost redactor şef pentru rubrica Spectacol a săptămânalului Noi şi a săptămânalului Chi. Ca scriitor a publicat peste cincizeci de cărţi în limbi şi ţări diferite.

– Dumneavoastră aţi scris diferite cărţi despre Papa Ioan, e adevărat?

– Ca jurnalist, am început să scriu despre Papa Ioan în 1967. În decursul anilor, am scris zeci de articole şi patru cărţi. Am lucrat mereu cu săptămânale laice şi cu edituri laice. Şi tema „Papa Ioan” a fost mereu foarte plăcută în aceste edituri laice pentru că interesa marele public. Ultima mea carte despre Papa Ioan a ieşit la 2 aprilie, cu titlul Istoria Papei Ioan, relatată de cel care i-a fost aproape, şi de data aceasta cu o editură catolică, Ancora. Conţinutul cărţii, aşa cum indică titlul, este constituit din relatări, luate direct, făcute de persoane care i-au fost aproape şi pe care le-am intervievat în decursul anilor, începând din 1967, când Papa era mort de puţin timp şi erau încă vii fraţii săi, câţiva colegi ai săi de şcoală, colaboratori şi prieteni.

– L-aţi cunoscut personal pe Papa Roncalli? L-aţi frecventat? Ce tip era din punct de vedere uman? Şi ca Papă?

– L-am văzut o singură dată, când era Patriarh de Veneţia şi i-am sărutat mâna împreună cu atâţia alţi oameni pe care el îi saluta. Nu am nici o amintire personală. Dacă închid ochii şi mă gândesc la acea scurtă întâlnire, văd o persoană în vârstă, senină, care zâmbeşte. După aceea, prin intermediul relatărilor persoanelor pe care le-am intervievat, mi-am făcut ideea că, din punct de vedere uman, Roncalli era o persoană de mare sensibilitate, nobilă în adâncul inimii, înţelept, prudent, care căuta mereu să evalueze lucrurile şi evenimentele cu ponderaţie, luminată de credinţa sa în Dumnezeu.

– Despre Papa Ioan al XXIII-lea au fost spuse foarte multe lucruri; unele adevărate, altele false. Să încercăm să vă întrebăm cu privire la faptul că era un „Papă socialist”.

– Da, cu siguranţă era socialist, dar în sensul evanghelic al termenului. Adică era conştient că este o persoană ca toate celelalte existente în lume, persoane care au o demnitate foarte înaltă, deoarece sunt „copii ai lui Dumnezeu”, create de El după chipul şi asemănarea Sa. Apoi, era deschis la social cu iubire foarte mare şi a petrecut viaţa gândindu-se la alţii, lucrând pentru alţii, căutând mereu binele altora, în optica vieţii veşnice la care toate fiinţele vii sunt destinate. „Socialul” său se extindea cu naturaleţe extraordinară şi surprinzătoare chiar şi dincolo de lumea aceasta, care pentru el nu era o „categorie” îndepărtată, spirituală până acolo încât să fie evanescentă, ci o realitate cu care convieţuia toate zilele. Se ruga mereu pentru persoanele pe care le-a cunoscut şi care muriseră. În camera sa, ca Papă, avea multe fotografii ale persoanelor dragi expuse pe o măsuţă, care îi aminteau o lume invizibilă, dar foarte reală.

– Alţii au spus că era un „super-conservator”.

– Cu calitatea convingerilor sale religioase, umane şi sociale, nu putea să fie un conservator, în sensul care se dă în mod obişnuit acestui termen. Provenea dintr-o familie săracă. Ai săi nu erau ţărani, cum se spune în general, ci erau „arendaşi”, adică lucrau pământul altora şi aveau în schimb o parte din recoltă. Aveau în gestiune trei hectare de pământ, o mizerie, pentru a sătura o familie care cuprindea, în totalitate, circa treizeci de persoane.

Roncalli a crescut sperând într-un viitor mai bun, într-un progres pozitiv şi evanghelic şi pentru săraci. Avea puternică înlăuntrul său speranţa schimbării, a îmbunătăţirii. Şi a avut-o mereu şi în domeniul spiritual, ca şi creştin. Ca preot tânăr a susţinut sindicatul muncitorilor, imediat ce a ajuns la Bergamo, şi a apărat dreptul de grevă, atrăgând duşmănia celor cumsecade religioşi şi civili. A fost acuzat şi de modernism şi a trebuit să scrie la Roma o scrisoare lungă pentru a se apăra şi a clarifica propriile idei. Când era Episcop în Bulgaria, ca delegat al Sfântului Scaun, îi plăcea să urmărească ceremoniile religioase în bisericile ortodocşilor, căuta prietenia cu ortodocşii, faţă de care se simţea de două ori frate, ca persoană şi ca unul care crede în Cristos, şi a fost acuzat şi certat de Roma. Cardinal fiind şi apoi Papă, conduita sa şi documentele sale doctrinale nu sunt desigur impregnate de idei conservatoare.

– Unii au susţinut că el a fost iniţiatorul Conciliului fără să ştie bine ce anume face.

– Este o afirmaţie superficială şi nu corespunde adevărului. Trăia în perfectă comuniune cu Dumnezeu, deci era mereu atent la inspiraţiile care apăreau în inima sa şi în mintea sa drept consecinţă a rugăciunilor sale, a colocviilor sale cu Dumnezeu. Evalua inspiraţiile şi când „simţea” că erau autentice le punea în practică, având încredere senină care era rod al credinţei sale. A fost un docil şi perfect slujitor al Domnului. Şi pentru Conciliul Vatican, care, s-ar putea spune, a fost visul vieţii sale, încă de când era tânăr.

– Dimpotrivă, alţii au spus că avea o idee foarte clară despre necesitatea Conciliului şi chiar curajul şi clarviziunea de a înţelege că avea să fie un mare bine pentru Biserică.

– Sunt de acord. De fapt istoria i-a dat dreptate. Şi a şi demonstrat că aceia care nu au crezut că acea iniţiativă provenea de la Dumnezeu s-au făcut responsabili de a fi frânat realizarea lui în decursul anilor, de a-i fi denaturat sensul, provocând o mare daună Bisericii şi societăţii, aşa cum constatăm, la distanţă de jumătate de secol.

– Cu toate că a desfăşurat cea mai mare parte a activităţii sale ca diplomatic, spuneau că era foarte pastoral, este adevărat?

– Privind bine viaţa lui Roncalli, se constată că a fost mai ales şi mereu un păstor extraordinar. În Bulgaria, unde a fost reprezentant al Sfântului Scaun din anul 1925 până în anul 1935, activitatea sa diplomatică era aproape inexistentă. Catolicii erau 0,90% din populaţie. În timp ce ortodocşii erau 85%. Însă între cele două comunităţi nu exista nicio comunicare, decât aceea a urii. Şi în acel loc, Roncalli a fost mai ales păstor, în sensul că trăia ca martor al lui Cristos ajutându-i pe toţi, interesându-se de săraci, fără a ţine cont dacă erau catolici sau ortodocşi sau de alte credinţe religioase. Cineva a scris că a fost trimis de Curia Romană în Bulgaria cu o misiune precisă: să aranjeze căsătoria dintre regele Boris, ortodox, şi Iolanda de Savoia, catolică, cu scopul de a avea nici principi de credinţă catolică, extinzând în acest mod influenţa politică italiană în acel stat şi prin urmare şi influenţa vaticană. Însă, dacă acest proiect a fost susţinut la Roma, în practică a eşuat.

Roncalli s-a interesat de căsătoria regelui Boris. A reuşit să-l convingă pe regele Boris, ortodox, să celebreze o căsătorie catolică luându-şi angajamentul de a-i educa pe copii în religia catolică. Şi această victorie i-a dat faimă şi glorie lui Roncalli. La Roma, toţi şi-au schimbat atitudinea şi îi purtau admiraţie şi respect. Dar numai pentru câteva luni. Regele Boris nu şi-a menţinut promisiunile. După căsătoria cu rit catolic la Assisi, a celebrat imediat altă căsătorie cu rit ortodox în Bulgaria, dezlănţuind supărările Papei Pius al XI-lea şi pe cele ale Curiei Romane care voia capul lui Roncalli. Însă Papa Pius al XI-lea avea o stimă profundă faţă de acel Episcop şi a aşteptat câţiva ani şi apoi l-a transferat la Nunţiatura din Turcia. Dacă a eşuat ca diplomatic, Roncalli a repurtat însă mare succes ca păstor. Toţi îl iubeau. Inclusiv regele Boris care, după aceea, în timpul războiului, a pierdut tronul şi viaţa pentru a urma cererile lui Roncalli.

– Cum a reacţionat Roncalli la acele evenimente?

– După acea înfrângere, Roncalli ca diplomatic era terminat. Suferea din această cauză, dar a oferit propriile suferinţe lui Dumnezeu. A voit să facă un pelerinaj lung prin Europa, rămânând în rugăciune în principalele sanctuare. A mers să viziteze Cehoslovacia, oprindu-se la Praga, apoi Polonia cu etapă la Sfânta Fecioară Maria neagră de la Czestochowa, apoi în Germania, unde l-a cunoscut pe Eugenio Pacelli, viitorul Papă Pius al XII-lea, care era Nunţiu Apostolic la Berlin. A mers în sfârşit în Franţa, la Paris şi la Lourdes.

În anul 1934 a fost numit delegat apostolic în Turcia şi Grecia. S-a transferat la Istanbul, unde a rămas peste zece ani. Catolicii din Turcia erau foarte puţini, mai puţin de 0,2% din populaţie. La Liturghia din Catedrală, duminica, veneau, da şi nu, circa douăzeci de persoane. Însă Roncalli se comporta ca şi cum Catedrala era plină. Scria discursurile şi le citea. A notat în jurnalul său: „Înainte de a urca la pupitru, mă adresez îngerilor păzitori ai tuturor credincioşilor din vicariat şi îi implor să ducă tuturor cuvântul meu, chiar şi acelor credincioşi care n-au venit niciodată la biserică”.

Odată, a făcut 800 de kilometri pentru a merge ca să sărbătorească o comunitate creştină mică. La ceremonia din biserică erau unsprezece persoane. Dedica tot timpul său săracilor, bolnavilor, celor părăsiţi, de orice religie aparţineau. Nu aştepta ca nevoiaşii să se adreseze lui, îi preceda: când afla că o persoană avea nevoie, alerga să ducă ajutor. Părintele Giorgio Montico, care era superior al franciscanilor conventuali din Turcia şi a fost mare prieten al lui Roncalli, îmi spune că îşi tăia literalmente pâine de la gură pentru a-i ajuta pe săracii care în acea perioadă erau foarte numeroşi în Turcia. Anumite săptămâni stătea zile întregi fără a avea ce să mănânce.

– A salvat evrei?

– Mii. În anul 1971, părintele Cairoli, care era postulator al cauzei, mi-a spus: „Nu este posibil de stabilit câţi evrei a salvat de la moarte în acei ani Monseniorul Roncalli. Se calculează că ar fi salvat 40-50 de mii de evrei”. În anul 1943, circa 23.000 de evrei slovaci se refugiaseră în Bulgaria. Hitler a cerut regelui Boris, aliatul său, să îi trimită înapoi. Însemna să îi trimită să moară în lagăre. Roncalli s-a introdus în eveniment reuşind să îl convingă pe regele Boris să îi lase să continue drumul spre Turcia. Regele Boris a fost chemat la raport de Hitler. Când s-a întors acasă, în mod misterios a murit pe neaşteptate.

Într-o zi în portul din Istanbul a sosit o navă încărcată cu copii evrei. Erau circa 25.000. Nava provenea din România şi reuşise să treacă de blocul german. Turcia nu voia să aibă de-a face cu Hitler şi a decis să redea nava germanilor. Monseniorul Roncalli a început să se intereseze febril de acest eveniment. A contactat autorităţile turceşti, româneşti, germane. La sfârşit, nava a obţinut permisiunea de a traversa strâmtoarea Dardanele şi să-i salveze pe copii. În timpul războiului, Istanbul era neutru. A devenit centru frenetic de activităţi diplomatice, dar şi de intrigi obscure de spionaj. Toţi ştiau că Roncalli, cu prieteniile sale, reuşea să ajungă pretutindeni. Pentru aceasta era supravegheat de serviciile secrete din jumătate de lume. Dar el devenise viclean şi reuşea mereu să îi piardă şi să îi încurce. Călătorea noaptea, în civil, recurgând la travestiri stranii. Un autentic 007. Se ştie că pentru a-l ajuta pe aproapele, în acei ani a făcut totul, riscând încontinuu viaţa.

– A deschis noi relaţii cu ortodocşii?

– De mai multe ori a manifestat colaboratorilor săi convingerea sa vie şi precisă: „Biserica este Trupul mistic al lui Cristos. Împărţind acel trup, este ucis Isus”. Peste tot, în Bulgaria, în Turcia, în Grecia, în acei ani, a căutat mereu contacte cu diferitele religii, îndeosebi cu ortodocşii, discutând, favorizând dialogul şi prietenia. Eforturile sale, menite să risipească prejudecăţile şi să îmbunătăţească relaţiile reciproce, au fost un antrenament foarte bun pentru acel ecumenism care avea să devină sufletul Conciliului Vatican II.

– Cine erau profeţii de nenorocire de care se plângea?

– Rar se plângea. Şi când o făcea, nu personaliza niciodată, nu dădea nume. Numai în paginile jurnalului său a lăsat indicaţii incontestabile, ca aceasta: „Cum îmi era uşor să prevăd, slujirea mea trebuia să îmi aducă multe suferinţe. Însă, lucru singular, acestea nu mi-au venit din partea bulgarilor pentru care lucrez, ci din partea organelor centrale ale administraţiei ecleziastice. Este o formă de mortificare şi de umilire la care nu mă aşteptam şi care m-a făcut să sufăr mult.”

– După părerea Dvs care sunt motivele pentru care a fost beatificat şi acum va fi canonizat?

– Toată viaţa a exercitat în formă cu adevărat eroică toate virtuţile evanghelice, cu o dăruire absolută lui Dumnezeu şi aproapelui, trăind în sărăcie, în umilinţă, dar cu o inimă umflată de iubire şi de duioşie faţă de ceilalţi. Un sfânt evanghelic total. La moartea sa, faima de sfinţenie era aşa de mare, aşa de răspândită, încât unii părinţi conciliari au propus ca să fie proclamat sfânt prin aclamaţie, în timpul adunării conciliare.

– Este vreo altă anecdotă pe care aţi vrea s-o relataţi?

– Toată viaţa lui Roncalli este plină de anecdote distractive. Era un maestru al zâmbetului, al gentileţii, al seninătăţii, al respectului iubitor faţă de aproapele. Ajuta persoanele nevoiaşe făcând să ajungă la ele sumele de bani însoţite mereu de un bilet în care era scris: „Din partea unui binefăcător necunoscut care cere să fie amintit în rugăciuni”. Când, în Turcia, mergea în parohii, sau în vreun institut ca să celebreze Liturghia, apoi îi ofereau un plic ce avea în el o ofertă generoasă, însă el, cunoscând problemele economice ale acelor preoţi, refuza mereu şi spunea: „Cine ştie ce capcană este acolo înăuntru: nu am încredere să îl iau”.

În Vatican era obiceiul de a dărui o iconiţă cu efigia Papei ca amintire şi ca mulţumire pentru un serviciu făcut Sfântului Părinte. Imediat ce a venit, Papa Ioan a schimbat acel obicei. Şi când se prezenta ocazia pentru a-i mulţumi vreunui muncitor care a făcut o treabă, Papa Ioan al XXIII-lea îi spunea secretarului: „Vă rog, daţi-i o iconiţă, dar din acelea care folosesc pentru a cumpăra un buchet de flori pentru soţie”. Şi asta însemna că „iconiţa Papei” trebuia să fie o bancnotă de cinci sau zece mii de lire.

Traducere preluată de pe Ercis.ro.

Posted in Personalităţi and tagged .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *