Tradiţii şi obiceiuri populare de Paşti

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Ioan Moldovan
Sursa: Familia creştină, nr. 2/2004

Tradiţii

Tradiţii

În tradiţia populară, marcată de memoria ancestrală a neamului, se păstrează o seamă de obiceiuri şi credinţe, unele adaptate pe parcursul timpului şi preluate în practica bunului creştin, altele persistând chiar dacă nu au nimic de a face cu învăţătura Bisericii.

Paştile sunt o sărbătoare a bucuriei. Dacă evreii sărbătoresc de Paşti întoarcerea în Ţara Făgăduită, sfârşitul exodului, creştinii sărbătoresc în această zi Învierea Domnului: „Cristos a înviat din morţi/ Cu moartea pe moarte călcând/ Şi celor din morminte/ Viaţă dăruindu-le”. Sărbătoarea Paştilor este marcată şi de anumite obiceiuri şi legende răspândite în aproape toate zonele ţării, transmise din generaţie în generaţie prin viu grai şi prin practică vie.

Încă din Joia Mare se aprind lumânări şi se oferă pomană pentru sufletele morţilor. Se crede că, începând din Joia Mare şi până la Rusalii, raiul şi iadul sunt deschise, iar sufletele morţilor pot circula libere. După datină, se fac focuri, anume pentru morţi, în curtea gospodăriei; lângă focuri se pun scaune cu pături, iar pentru hrana celor răposaţi se lasă o pâine întreagă, un cuţit şi o carafă cu apă. Şi la morminte se aprinde câte o lumânare, pentru a da de ştire că pregătirile sunt făcute. Femeile pregătesc colaci, pe care îi împart săracilor, alături de fiertură de varză sau fasole.

Tot în Joia Mare, fetele cele mari şi nevestele tinere care doreau să fie jucate de flăcăi duceau câte o salbă cu bani pe care o ascundeau lângă o fântână, lăsând-o acolo peste noapte. Aceasta era apoi scoasă în duminica Paştilor şi purtată la gât, pentru a fermeca flăcăii. La Denia celor 12 Evanghelii, datina era să se meargă cu o sfoară, pe care se făcea câte un nod după citirea fiecărei Evanghelii. Se credea că această sfoară cu 12 noduri este folositoare în combaterea febrei: bolnavul trebuia încins cu sfoara şi lăsat peste noapte bine învelit. Fetele se culcau cu sfoara înnodată sub cap, pentru a-şi vedea în vis viitorul lăsat de la Dumnezeu.

În Vinerea Mare se ţine post negru. Este o zi a durerii. Se spune că dacă plouă în această zi, anul va fi roditor, însemnând că şi cerul plânge în ziua Patimilor Mântuitorului. Cum clopotele nu se mai bat din Joia Mare până în noaptea de Înviere, un obicei păgân spunea că dacă o fată vrea să se îmbogăţească prin măritiş, trebuie să se urce în turla bisericii în noaptea Vinerei Mari şi să tragă clopotele pentru ca dorinţa să i se împlinească.

În popor se spune că acela care nu merge la biserică în ziua de Paşti riscă să se îmbolnăvească şi, în orice caz, lâncezeşte tot anul până la Paştile viitoare. De Paşti se poartă haine noi, în special cămaşă nouă, ţesută şi cusută în Postul Paştelui. Cine se naşte de Paşti, în timp ce trag clopotele la biserică, va fi un om norocos toată viaţa. Cine moare în ziua Paştilor este de asemenea un om norocos, fiindcă se crede că toate păcatele îi vor fi iertate, ajungând direct în rai. La ţară se obişnuia să se pună o bucată de pământ cu iarbă încolţită în dosul uşii; copiii făceau apoi roată, dansând în jurul ei. În ziua de Paşti nu se ia sare în mână „ca să nu asude palmele tot anul”. Se spune că dacă grindina bate câmpurile în ziua de Paşti, tot anul va fi norocos.

Toţi cei care se întâlnesc după slujba de Înviere se îmbrăţişează şi se sărută, în semn de iertare şi de dragoste creştinească. De când preotul a rostit întâia oară „Cristos a înviat” şi până la Înălţarea Domnului, cei ce se întâlnesc îşi spun „Cristos a înviat”, răspunzându-se „Adevărat a înviat!”. Cu Duminica paştilor se încheie Postul Mare. Post lung şi greu, la ieşirea din el bucuria fiind cu atât mai mare. Printre bucatele tradiţionale de Paşti, la români, nelipsite sunt ouăle roşii, mielul (drob, ciorbă de miel, friptură de miel cu tarhon, în unele zone chiar sărmăluţe de miel), cozonacul şi pasca rotundă (mai rar dreptunghiulară ori cu colţurile răsucite).

Obiceiul înroşirii ouălor pare că este precreştin, datând din perioada în care Anul Nou se serba la echinocţiul de primăvară. Ouăle colorate, mai ales în roşu, erau oferite în semn de afecţiune. Acest obicei se mai păstrează şi în prezent în Orientul Apropiat. Ulterior, Anul Nou mutându-se la solstiţiul iernii, când găinile nu prea ouă, obiceiul a rămas legat de Paşti. Multe popoare consideră oul un simbol al divinităţii. Pentru creştini, oul este o imagine sugestivă prin viaţa pe care o conţine ascunsă de coajă, dar care se va sparge la ieşirea puiului, o imagine a învierii din mormânt a lui Cristos, a Vieţii care a înviat, ieşind din mormântul închis. Tocmai de aceea, în dimineata zilei de Paşti, credincioşii ciocnesc ouăle, spunând unul „Cristos a înviat!”, iar celalalt raspunzând „Adevarat c-a înviat!”

Despre ouăle de Paşti există multe legende. Potrivit unei credinţe, acestea, aduse de femeile mironosiţe la Sfânta Cruce, au fost înroşite de sângele Mântuitorului. Se mai spune că, venind o femeie la mormântul lui Isus, află a Acesta a înviat. Având femeia un coş cu ouă în mână, neîncrezătoare, spune: „Dacă Isus a înviat cu adevărat, să se facă roşii toate aceste ouă!” O altă legendă spune că ouăle roşii se fac în amintirea unui alt eveniment: evreii au aruncat cu pietre în Mântuitor, dar acesta le-a transformat în ouă roşii, spre marea uimire a duşmanilor săi. Conform altei legende, evreii, aşezaţi la masă după înmormântarea lui Isus, se veseleau. Unul dintre ei, amintindu-şi că Isus a spus că va învia, a început să râdă, spunând: „Când va învia cocoşul din ciorbă şi ouăle aste se vor înroşi, atunci va învia şi Isus”. Nici nu apucă să termine bine vorba că, spre marea spaimă a mesenilor, ouăle se înroşiră şi cocoşul zbură din ciorbă şi începu să cânte.

Este interesat de semnalat că, pe lângă culorile folosite tradiţional la vopsirea ouălor de Paşti – roşu, galben, verde, albastru – în unele zone se fac şi ouă negre, prin recolorarea ouălor roşii cu infuzie de scoarţă de arin negru sau scoarţă de nuc. De asemenea, ouăle se împestriţează, se încondeiază cu motive grafice tradiţionale, meşteşug dezvoltat mai ales în Bucovina. Se spune că nu este bine să se păstreze în casă găoacele de la ouăle de Paşti, oricât de frumoase ar fi acestea, întrucât în ele se poate ascunde necuratul. Se mai spune, de asemenea, că trebuie aruncate cojile ouălor din care s-a făcut pasca, pe o apă curgătoare, pentru ca să nu vină uliul la găini. Tot legat de vopsirea ouălor mai circulă o legendă, potrivit căreia în a doua zi de Paşti, dacă un bărbat îşi pune la curea lingura de lemn cu care s-a mestecat la înroşirea ouălor, acesta capătă o însuşire aparte, putând vedea strigoii sub adevărata lor înfăţişare.

În anumite regiuni ale ţării, cojile ouălor vopsite se aruncă într-o apă curgătoare, pentru a da de ştire Blajinilor că au sosit Paştile. În credinţele românilor, Blajinii sunt un popor misterios, locuiesc la marginea mării, lângă Apa Sâmbetei, la umbra pomilor. Sunt foarte credincioşi şi plăcuţi lui Dumnezeu. Până când cojile aruncate în apă ajung la ei, trece cam o săptămână şi de aceea ei serbează Paştile mai târziu cu şapte zile: Paştile Blajinilor, pomenite şi sărbătorite ca atare şi de către români.

În mai multe zone ale ţării există obiceiul ca a doua zi de Paşti, tinerii să stropească fetele, iar acestea la rândul lor să le dea băieţilor de băut şi să le ofere daruri, căci se crede că nici unei fete nu-i va merge bine dacă nu este udată. Înainte vreme, stropitul se făcea cu apă de fântână; astăzi este datina ca fetele să fie udate cu apă de colonie. Una dintre legendele care explică acest obicei spune că a doua zi de Paşti, o fată creştină vindea ouă. De la ea cumpără o fată păgână. Cele două intrând în vorbă, prima îi explică legea creştinească, dar cea de-a doua, neîncrezătoare, îi spune: „Te-oi crede dacă s-or înroşi ouăle pe care mi le-ai vândut!” Pe dată, ouăle s-au înroşit, iar de spaimă, fetele au leşinat amândouă. Trecând pe acolo doi flăcăi, le-au văzut şi le-au stropit cu apă de la fântână. Revenindu-şi, fetele le-au dăruit drept răsplată ouă înroşite, iar păgâna s-a încreştinat.

În numeroase sate transilvănene există obiceiul ca, de Paşti, porţile caselor unde se află fete nemăritate să fie împodobite cu extrem de bogate aranjamente florale pe structuri de cetină de brad, pentru a-i atrage pe stropitori.

Trecând peste laicitatea majorităţii obiceiurilor, fiecare creştin sărbătoreşte adevărul pascal: Cristos a înviat!

Posted in Familie and tagged .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *