Tatăl nostru care eşti în ceruri

Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Matei Boilă
Sursa: Familia creştină, martie-aprilie 2004

Dumnezeu

Dumnezeu

Omul de după căderea în păcat şi înainte de primirea harului mântuitor al lui Isus Cristos, din păcate omul pe care îl întâlnim cel mai frecvent, în ciuda celor 2000 de ani trecuţi de la naşterea lui Dumnezeu în peştera din Bethleem, pe toate meridianele şi pe toate undele lumii „moderne”, este o fiinţă tragică scufundată în tristeţe şi deznădejde. Măreţia, rezultând din componenta sa spirituală şi care îl face potenţial coroana creaţiunii, stăpânul universului, sursa de înţelepciune şi putere, fără credinţă şi har nu este decât prilej de suferinţă şi deznădejde. Afirmaţia aceasta nu este numai o simplă concluzie a unor gânditori lucizi, ci este o realitate pe care, dacă suntem cinstiţi cu noi înşine, şi nu încercăm să ne îmbătăm cu toate drogurile din belşug fabricate de tehnica blestemată a ştiinţei fără Dumnezeu, o simţim fiecare până în adâncul sufletului şi a rărunchilor noştri.

Avem nevoie, pentru a nu trăi într-un absurd sufocant, să ne explicăm existenţa. Dar nimic din ceea ce cade într-un fel sub simţurile şi mintea noastră nu este o cauză adevărată. Tot ceea ce vedem, simţim sau cunoaştem există ca realităţi care la rândul lor au nevoie să-şi justifice existenţa prin alte realităţi.

Urmărim scopuri care, neavând nici unul caracterul unui scop final, se înşiră pe o aţă putredă, trăgându-şi justificarea de la unul la altul, şi căzând până la urmă toate în suferinţă şi derizoriu.

Nu ne satisface o existenţă limitată în timp; dorim cu putere, pe măsura sufletului nemuritor pe care îl avem, o existenţă plenară, în timp ce murim în fiecare clipă pe măsură ce ne naştem permanent într-o viaţă infirmă lovită de deşertăciune.

Suntem conştienţi că pe lângă sfera noastră mică infinitezimală există o realitate bogată atotcuprinzătoare, în care cei mai cinstiţi dintre gânditori Îl intuiesc pe Dumnezeu, dar în acelaşi timp realizează că această realitate este transcendentă, nici o legătură neputând exista între ea şi noi.

Imposibilitatea de cunoaştere a acestei realităţi transcendente şi de stabilire a unei legături cu ea numai prin noi înşine, deşi este unica noastră şansă de a ieşi din absurdul existenţei în care ne-a împins păcatul, este de natură absolută şi de aceea tragică! Suprema înţelepciune la care au ajuns gânditorii cinstiţi cu ei înşişi este tocmai recunoaşterea graniţei dintre aceste două sfere şi imposibilitatea absolută de a trece prin forţe proprii din una într-alta. Cu alte cuvinte, au ajuns la recunoaşterea nevoii de mântuire care nu poate veni decât de la Dumnezeu spre noi, nu invers.

Pentru noi, creştinii, credinţa începe prin a mărturisi „Cred într-unul Dumnezeu Tatăl”, ceea ce rezolvă situaţia imposibilă şi tragică în care existăm dacă suntem lăsaţi exclusiv la voia şi puterea minţii noastre. Nu spunem „Cred că există Dumnezeu”, ci „Cred într-unul Dumnezeu Tatăl”.

Aşa cum am văzut, universul mărturiseşte, pentru orice om cinstit cu propria lui gândire, că are nevoie de un Creator din afara lui, deci implicit transcendent şi absolut necunoscut nouă, pentru ca scandalul existenţei acestui univers, absurdul lumii în care trăim să nu ne copleşească. Dar aceasta înseamnă că punem de la început, între noi şi Dumnezeu, o prăpastie infinită şi ne recunoaştem neputinţa de a stabili o legătură cu Dumnezeu, deci a avea şi a trăi religia.

Pentru toţi cei care încearcă singuri prin sine să rezolve marile probleme ale existenţei, pentru toţi cei care afirmă credinţa într-o forţă supranaturală, într-un Dumnezeu abstract, este inevitabil scepticismul şi în final ruperea definitivă de Dumnezeu. Toţi aceştia sfârşesc prin a realiza implicit sau explicit că Dumnezeu nu poate fi cuprins de nici un percept uman, că El se îndepărtează de noi cu cât încercăm să-L cunoaştem prin simţurile şi raţiunea noastră. Omul nu poate să-L vadă pe Dumnezeu faţă către faţă şi să rămână viu, ne spune Dumnezeu prin Moise. Toţi aceşti gânditori autonomi sfârşesc inevitabil prin a-L goni definitiv pe Dumnezeu din viaţa lor, sancţionând astfel neputinţa lor de a trece peste prăpastia infinită dintre natura noastră şi El.

Dar noi creştinii nu credem numai că există Dumnezeu, ci credem într-un Dumnezeu Tată. Dumnezeu sau nu există pentru noi deloc, sau este Tatăl nostru Cel din ceruri. Dar cum putem noi să ajungem să credem în El, şi cine este acest Dumnezeu Tatăl? Răspunsul îl găsim la începutul Evangheliei după loan: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, Fiul Cel unul născut care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut”. Isus ne-a spus limpede: „Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”.

Noi credem în Cristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Credem în Dumnezeu care prin Fiul Său Unul născut este şi Tatăl nostru Cel din ceruri. Credem într-un Dumnezeu viu, o persoană, nu o idee abstractă, cineva nu ceva; Cineva care ne iubeşte, care ne permite să-L iubim, cu care stabilim legături personale, ascultând de El pe acest pământ din dragoste şi desăvârşind în împărăţia veşnică această dragoste, transformând-o în viziune fericitoare.

Creştinismul este Isus Cristos, singurul care poate face legătura între realitatea transcendentă, mare, plenară, rotundă şi eternă şi realitatea noastră mică, fragilă şi trecătoare. El ne-a deschis între cele două sfere ale existenţei o poartă şi a putut-o face, în pofida diferenţei de natură dintre ele, pentru că El este om adevărat şi Dumnezeu adevărat. Poarta deschisă de El permite sfinţeniei să ne invadeze.

Dumnezeu Cel neapropiat ni s-a arătat. Lumina cea orbitoare s-a făcut Lumină lină şi a sălăşluit printre noi. „Cel ce M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl”. Dar cine este acel Dumnezeu pe care nu putem să-L vedem fără să murim? Cum putem fi siguri că Lumina lină este parte din Lumina cea mare şi veşnică? Dumnezeu Cel neapropiat, Dumnezeu Cel temut, Dumnezeu Cel absolut transcendent S-a făcut om, a deschis o poartă spre lumea cea adevărată, ne-a arătat singurul lucru pe care, fără a ridica complet vălul tainei, îl putem şti despre Dumnezeu: anume că Dumnezeu este iubire.

Dumnezeu făcut om ne-a arătat dragostea Lui până la moartea pe cruce. Analogic, iubirea pe care o înţelegem noi este parte din iubirea cea mare a lui Dumnezeu. De aceea şi legătura noastră nouă prin Isus Cristos cu Dumnezeu a primit din partea Cuvântului Său făcut trup calificativul maxim: Dumnezeu este Tatăl nostru.

Suntem fiii lui Dumnezeu şi Dumnezeu aşteaptă de la noi nu să intrăm în dragostea Lui paternă, pentru că suntem în ea prin Isus Cristos, ci să nu o părăsim. Pilda fiului risipitor ne face cunoscută natura legăturii noastre de dragoste cu Dumnezeu. Pentru că în legătura care ne depăşeşte natura prin harul lui Isus, Dumnezeu vrea să fim fii, nu sclavi; El ne dă libertate. Nu libertatea de a câştiga calitatea de fii, ci aceea de a rămâne sau nu în dragostea Lui, în casa fericirii eterne.

Putem, asemenea fiului rătăcitor, să alegem plăcerile clipei, deşertăciunea existenţei noastre fără Dumnezeu şi să părăsim căminul cel pururea fericitor. Dar şi în rătăcirea noastră, ne spune Isus prin această pildă, Dumnezeu ne iubeşte şi ne aşteaptă ca un Tată iubitor.

Ceea ce noi putem înţelege în mod analogic, ca într-o oglindă, este că legătura noastră cu Dumnezeu este ca cea dintre un tată şi fiul său, cea mai sublimă realitate de pe pământ. Acum putem înţelege sensul şi rostul muntelui de fărădelege, pornografie şi blasfemie pe care, prin oamenii pe care îi stăpâneşte, diavolul le varsă asupra lumii noastre, cu atât mai vulnerabilă cu cât este mai stăpână pe tehnica avansată golită de credinţă! Legătura, care în primul rând aşteaptă să fie sfinţită şi ridicată la cer, acea de dragoste paternă este atacată astăzi cu cea mai mare furie de cel Rău.

Dacă familia, acest pilon al lumii noastre creştine, în loc să fie sfinţită prin taina căsătoriei, este supusă tuturor sacrilegiilor, perversiunilor şi murdăriilor, şi aceasta, culmea, în numele drepturilor omului (dreptul de a păcătui, de a te murdări, de a împinge în lături cea mai sublimă legătură de pe pământ, cea a dragostei paterne, a familiei), sfârşitul este sigur.

Dacă societatea noastră nu se va întoarce (şi nu o poate face decât dacă motorul vor fi tinerii) şi nu se va scutura ca de lepră de homosexualitate, avorturi, desfrâu, dragoste aşa-zisă liberă, necuprinsă în sfânta Taină a căsătoriei, idolatrizarea plăcerilor sexuale, hedonismul, care paradoxal secătuieşte în fapt orice plăcere, ne vom scufunda, în ciuda oricăror progrese ale ştiinţei şi tehnicii, în deznădejdea generatoare de sinucideri pe care din păcate o întrezărim deja.

Lupta noastră astăzi este, aşa cum o spune Sf. Apostol Pavel, împotriva domniilor, împotriva stăpânirilor, împotriva duhurilor rele ce stăpânesc văzduhul profanat al civilizaţiei noastre.

Şi miza este viaţa sau moartea.

Posted in Spiritualitate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *