Sfânta Ecaterina de Siena

Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Liviu Bălăşcuţi
Sursa: Actualitatea creştină, aprilie 2005

Sf. Ecaterina de Siena

Sf. Ecaterina de Siena

Sfânta Ecaterina s-a născut în ziua de 25 martie 1347, în cartierul Fontebranda din Siena, Italia. Părinţii săi, Jacobo Benincasa şi Lapa, fiica poetului Nuccio Piagenti, au avut douăzeci şi cinci de copii, Ecaterina fiind al douăzeci şi patrulea. Împreună cu ea s-a născut şi o soră geamănă, Ioana, care a murit la puţin timp după naştere. Tatăl Ecaterinei era un vopsitor de stofe şi se spune că de la el a moştenit Ecaterina devotamentul, grija şi dragostea faţă de aproapele, în timp ce de la mama ei, a luat energia şi hotărârea.

Din pruncie, cu gândul la Dumnezeu

Este greu să deosebeşti adevărul de legendă; din povestirile despre copilăria Ecaterinei ştim doar că era o copilă vioaie, prietenoasă şi evlavioasă. La şapte ani, luminată de Duhul Sfânt, simte foarte vie dorinţa de a o imita pe Maria din Nazaret şi îi făgăduieşte lui Dumnezeu fecioria ei. În anul 1362, când moare sora ei preferată, Bonaventura, începe să trăiască o viaţă de penitenţă şi rugăciune intensă. Mama ei a încercat de mai multe ori să o convingă să se căsătorească, dar toate aceste tentative au eşuat. Ba mai mult, Ecaterina şi-a tăiat şi părul ca să fie mai puţin atrăgătoare. Au urmat lungi discuţii cu părinţii pe această temă şi se pare că Ecaterina a fost nevoită să lucreze ca o servitoare în casa părinţilor săi pentru că nu a vrut să renunţe la această hotărâre. În anul următor, 1363, a murit şi cea mai mică soră a Ecaterinei, fapt care a determinat-o să înceapă un post, pe care-l va continua toată viaţa, hrănindu-se numai cu pâine, verdeţuri crude şi apă.

Post, rugăciune şi caritate pentru toată viaţa

În aceeaşi perioadă, s-a simţit atrasă de mantellatte (purtătoare de pelerine). Acestea făceau parte din Ordinul Terţiar Dominicanşi constituiau un grup de femei evlavioase, văduve sau fecioare, care duceau o viaţă de curăţie, de rugăciune şi pocăinţă, solitară şi nu comunitară. Se dedicau în mod special faptelor de caritate în favoarea săracilor din oraş. În 1365, Ecaterina a fost primită în acest grup, dar următorii trei ani i-a petrecut tot în casa părintească, în singurătate, vorbind foarte puţin şi dedicând tot timpul rugăciunii. La 21 de ani, viaţa sa spirituală crescuse cu atâta intensitate încât a trăit ceea ce, mai târziu, va numi căsătoria mistică cu Cristos. Însă, această viaţă trăită în casă, în singurătate, a început să o nemulţumească şi se simţea din ce în ce mai mult chemată s-o abandoneze, pentru a ieşi în lume. S-a dovedit apoi că aceşti trei ani petrecuţi în singurătatea casei părinteşti au fost ca un noviciat lung care a pregătit-o pentru viaţa publică ce o aştepta. La început, această nouă viaţă „de afară” nu prea i-a plăcut, i se părea că trădează căsătoria mistică cu Cristos, dar experienţa trăită în mijlocul oamenilor va deveni piatra unghiulară a doctrinei sale.

Şi-a dăruit timpul şi energia celor suferinzi

Demnitatea fiecărei persoane, creată de Dumnezeu, răscumpărată de moartea lui Isus, a stat la baza preocupării Ecaterinei în ajutorarea altora. În timpul foametei din 1370 şi al ciumei din 1374 şi-a consumat toate energiile pentru a-i ajuta pe bolnavi şi muribunzi, trăind în acelaşi timp experienţe mistice şi înteţind postul. Suferinţa şi moartea persoanelor din cauza sărăciei erau considerate de sfânta Ecaterina ca o mărturie a lipsei de iubire faţă de aproapele şi a egoismului. Există un pasaj în cartea Ecaterinei de Siena, Dialogul despre Providenţa Divină, în care Isus îi spune sfintei: „Trebuie să-i iubeşti pe ceilalţi cu aceeaşi dragoste pură cu care eu te iubesc. Dar nu poţi să o faci pentru mine, pentru că eu te iubesc fără să fiu iubit de tine… şi tu nu poţi să mă răsplăteşti. Trebuie să dăruieşti această dragoste altora, iubindu-i fără să fii iubită de ei. Trebuie să-i iubeşti fără să fii preocupată de câştigul tău spiritual sau material, dar numai de slava şi lauda numelui meu, pentru că eu îi iubesc”). Viaţa extraordinară a Ecaterinei şi activitatea ei socială, desfăşurată la Siena, devin foarte cunoscute, astfel că multe persoane consacrate şi laice din Pisa, doritoare s-o cunoască şi s-o asculte, o invită în oraşul lor. Aici, pe data 1 aprilie 1375, în Biserica Sfânta Cristina, Ecaterina primeşte stigmatele Mântuitorului, pe care numai ea le putea vedea.

Ecaterina îl convinge pe Papă să se întoarcă la Roma

În aceeaşi perioadă, papa era prizonier în castelul de la Avignon (era în aşa numita perioadă Avignon, adică vremea în care papii au avut sediul în oraşul francez, perioadă care a durat din 1309 până în 1377). În 1367, Urban al VI-lea se întoarce la Roma, unde va rămâne până în anul 1370, dar instabilitatea politică şi nesiguranţa existentă în Peninsulă, îl conving să se întoarcă la Avignon. În sfârşit, urmaşul său, Grigore al XI-lea, mişcat de rugăminţile insistente ale Ecaterinei din Siena şi de necesităţile obiective ale Statului Pontifical, se întoarce definitiv în scaunul său de la Roma. Misiunea Ecaterinei se apropie de sfârşit: nu-i mai rămân decât trei ani de viaţă pe care îi trăieşte cu intensitate, în contemplaţie, dăruindu-se până în ultimul moment gloriei lui Dumnezeu şi binelui aproapelui.

Sfânta din Siena, un instrument al păcii şi al unităţii Bisericii

În curia pontificală se nasc primele neînţelegeri, cauzate de revolta cardinalilor francezi care se împotriveau suveranităţii noului Papă, Urban al VI-lea. Cardinalii francezi au proclamat un antipapă, în persoana lui Robert de Ginevra, cunoscut sub numele de Clement al VII-lea. Ecaterina se grăbeşte să plece la Roma, în septembrie 1378, împreună cu ucenicii săi, la chemarea lui Urban al VI-lea, pentru a se dedica în întregime cauzei papale şi Bisericii. Ea îndeamnă stăruitor pe capii statului să rămână credincioşi adevăratului Papă Urban al VI-lea. Epuizată de numeroasele eforturi, de dorinţa arzătoare pentru pacea şi unitatea Bisericii, chinuită de dureri fizice acute, nu mai reuşeşte nici măcar să înghită mâncarea şi să bea apă, singura sa hrană fiind Ostia Sfântă. În ziua de 29 aprilie 1380, după ce s-a rugat precum Isus pe Cruce: „Tată în mâinile Tale încredinţez sufletul meu!”, Ecaterina moare. Ecaterina de Siena părăseşte pământul, dar lasă în urma ei circa patru sute de scrisori adresate puternicilor timpului său şi o carte Dialogul despre Providenţa Divină, carte care l-a determinat pe Papa Paul al VI-lea, la 4 octombrie 1970, să o declare Doctor al Bisericii. În 29 aprilie 1461, a fost ridicată la cinstea altarelor de către Papa Pius al II-lea, iar în 1939 este proclamată patroană a Italiei, împreună cu Sfântul Francisc de Assisi, de către Papa Pius al XII-lea. Actualul Pontif, Papa Ioan Paul al II-lea, în anul 1999, a proclamat-o şi co-patroană a Europei.

Posted in Personalităţi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *