Primirea darului credinţei

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Lucas Pollice
Traducere: Renata Oana
Sursa: Lay Witness Magazin, noiembrie-decembrie 2013

Credem în Dumnezeu

Credem în Dumnezeu

Credinţa este însăşi temelia vieţii creştine

Credinţa este răspunsul nostru la darul revelaţiei pe care Dumnezeu ni-l oferă gratuit prin Cristos. Aceasta nu este doar o simplă activitate intelectuală sau simpla acceptare a ceva ce nu poate fi „dovedit”, ca fiind adevărat. Credinţa este, mai degrabă, supunerea completă a intelectului şi a voinţei noastre lui Dumnezeu, care ni se revelează şi care ne oferă mântuirea. Este gestul prin care ne oferim Creatorului nostru, prin care ne deschidem inimile şi minţile pentru El, pentru a putea primi pe deplin tot ceea ce El doreşte să ne ofere. Răspunsul nostru de supunere totală faţă de El se numeşte „ascultarea credinţei”. Noi auzim şi vedem ceea ce El ne-a vorbit, ceea ce a făcut pentru noi şi ceea ce ne cere; noi acceptăm toate acestea cu minţile şi inimile deschise, pentru ca mântuirea lui Dumnezeu să se poată realiza în noi.

Atunci când răspundem credinţei, o facem cu intelectul. Mintea noastră acceptă astfel adevărurile revelate pe care nu le putem înţelege pe deplin. Dar Dumnezeu nu doreşte doar ca noi să îl cunoaştem pur şi simplu cu ajutorul intelectului; El vrea ca noi să trăim în El şi să trăim o experienţă intimă cu El. Prin urmare, un răspuns complet de credinţă implică şi voinţa noastră, prin care să oferim tot ceea ce suntem şi tot ceea ce facem. Prin ascultarea noastră de credinţă Dumnezeu ne poate transforma, ne poate vindeca şi ne poate folosi ca instrumentele Sale, astfel încât să putem experimenta şi participa pe deplin la viaţa Lui.

Aţi auzit vreodată expresia „faptele sunt mai grăitoare decât cuvintele”? Ea este adevărată, deoarece acţiunile noastre exprimă adevărata dispoziţie a inimii şi a minţii noastre. Dacă noi credem cu adevărat în Dumnezeu, tot ceea ce suntem şi tot ceea ce facem va decurge din nucleul credinţei şi din dorinţa noastră de a fi în unire cu El. Credinţa noastră în El va afecta fiecare aspect al vieţii noastre, nu doar ceea ce credem ci, chiar mai profund, ceea ce facem. De exemplu, este suficient să ştiu că îmi iubesc soţia, dar nu fac nimic pentru a-i arăta dragostea mea? Nu ar trebui oare ca acţiunile mele şi întreg modul în care eu abordez viaţa să fie o reflectare a acestei iubiri? De fapt, oare acţiunile mele nu sunt declaraţia cea mai profundă a inimii mele? Un soţ poate susţine că îşi iubeşte soţia şi poate chiar să declare tuturor acest lucru, dar în schimb să trădeze grav prin acţiunile sale această dragoste.

Acelaşi lucru este valabil şi în cazul credinţei noastre în Dumnezeu. Dacă dorim cu adevărat să îl cunoaştem şi să îl iubim, şi devenim un adevărat urmaş al lui Cristos, este oare de ajuns doar să îl cunoaştem sau pur şi simplu să îi spunem că îl iubim, fără ca acestea să se reflecte în viaţa noastră? Nu. Dacă îl iubim cu adevărat, atunci toată viaţa noastră, tot ceea ce spunem şi facem vor reflecta această dragoste pe care o vom oferi prin acţiunile noastre. Este tocmai ceea ce Sf. Iacov ne învaţă în epistola sa.

Ce folos, fraţii mei, dacă cineva spune că are credinţă, dar nu are fapte; oare poate credinţa să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt lipsiţi de îmbrăcăminte şi de hrana de toate zilele şi cineva dintre voi le-ar spune: „Mergeţi în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă”, dar nu le daţi cele necesare pentru trup, ce folos? La fel şi credinţa, dacă nu are fapte, este moartă în ea însăşi. (Iacob 2,14-17).

Este extrem de important pentru noi să ne amintim că credinţa presupune supunerea noastră completă în ce credem. Ea merge dincolo de simpla credinţă intelectuală. Este un act al intelectului şi dorinţei, care necesită un răspuns total al inimii, gândirii şi acţiunii.

Caracteristicile esenţiale ale credinţei

Credinţa este atât un dar cât şi un har de la Dumnezeu. Aceasta este prima şi cea mai importantă caracteristică a credinţei. Nimeni nu poate avea credinţa decât prin harul lui Dumnezeu şi puterea Duhului Sfânt. Acesta este motivul pentru care se spune că harul precede credinţa.

Trebuie să recunoaştem întotdeauna că propria noastră credinţă este un dar de la Dumnezeu şi că este total dependentă de harul Său. Atunci când ne dăm seama că nu putem face nici măcar un pas spre El fără ajutorul Lui, ni se pare umilitor. Cu toate acestea, acest lucru ne dezvăluie marea iubire a lui Dumnezeu pentru noi şi faptul că El ne apropie în mod constant de Sine. El doreşte să se unească cu noi şi a venit pe pământ pentru a ne da un cadou care ne permite să îl cunoaştem în mod intim, în ciuda limitărilor noastre umane. În calitate de creştini, noi trebuie să îi mulţumim întotdeauna lui Dumnezeu pentru darul credinţei şi să ne rugăm mereu pentru harul de a ne păstra credinţa în această viaţă, indiferent de obstacolele din drumul nostru.

Credinţa, prin natura ei, trebuie să fie liberă

Având în vedere că credinţa este un act uman, prin natura ei trebuie să fie un act liber. Nimeni nu poate obliga o altă persoană să aibă credinţă. Deşi este adevărat că Dumnezeu revarsă peste noi acest dar, noi avem capacitatea de a-i răspunde şi de a-l accepta sau de a-i întoarce spatele şi de a-l respinge. Chiar şi Dumnezeu, în atotputernicia Sa, nu ne poate obliga să credem în El. El îşi doreşte unirea noastră cu El, dar ne respectă voinţa liberă, noi fiind cei care trebuie să alegem să îmbrăţişăm darul Său, pentru a-l putea primi.

Mai mult decât atât, credinţa în Dumnezeu şi revelaţia Lui este realizarea adevăratei libertăţi. Noi putem să experimentăm adevărata libertate umană atunci când răspundem la plinătatea a ceea ce înseamnă să fii om, atunci când aflăm adevărul pe care l-am căutat (cf. CBC, 160).

Credinţa este o călătorie lungă de-o viaţă

Credinţa este un proces continuu, nu doar un eveniment de „acceptare a credinţei”, care se produce o singură dată. Inimile şi minţile noastre trebuie să fie deschise faţă de Dumnezeu şi mântuirea Lui în fiecare zi, astfel încât El să îşi poată realiza în noi lucrarea. Credinţa este începutul vieţii veşnice, care va fi îndeplinită atunci când, într-o zi, ne vom bucura de plinătatea prezenţei lui Dumnezeu în ceruri. Această deschidere, această „ascultare a credinţei”, a tot ceea ce Dumnezeu ne-a revelat prin Cristos, este dispoziţia pe care ar trebui să o avem de-a lungul vieţii noastre. Pentru om, viaţa este o călătorie de credinţă şi de convertire continuă, în care ne întoarcem de la păcat şi ne îndreptăm spre Dumnezeu. Ajungem să îl cunoaştem pe Dumnezeu cel transcendent care ne atrage într-o relaţie cu El printr-o deschidere continuă a inimilor şi a minţilor noastre către El şi prin tot ceea ce doreşte să ne dea şi ceea ce îşi doreşte pentru noi.

Prin ascultarea credinţei – supunerea completă a inimilor şi minţilor noastre lui Dumnezeu – noi ne predăm cu totul şi ne deschidem revelaţiei Sa, astfel încât să putem deveni sfinţi şi plăcuţi înaintea Lui şi să realizăm lucrările Sale. Noi ne oferim cu totul şi întru totul Lui. Este o supunere totală în care nimic nu ne trage înapoi. Îi oferim raţiunea noastră, intelectul nostru, voinţa noastră, ceea ce suntem şi ceea ce facem. Îi permitem să ne călăuzească şi să ne ajute să trăim aşa cum El vrea ca noi să trăim. Această abandonare a sinelui nostru lui Dumnezeu prin credinţă este dăruirea noastră deplină lui Dumnezeu care ne-a promis deja dăruirea Sa deplină prin Isus Cristos.

Sunt credinţa şi raţiunea compatibile?

Unul dintre marii Părinţi ai Bisericii, Sf. Anselm a definit teologia ca fiind „credinţa care caută înţelegerea”. Credinţa ne îndeamnă să căutăm o cunoaştere mai profundă a lui Dumnezeu şi a planului şi voinţei Sale pentru noi.

Exemplul Mariei de la momentul Bunei Vestiri arată o mare credinţă, dar o credinţă care căuta înţelegerea. Atunci când îngerul i-a spus că va concepe un copil, ea a acceptat cu credinţă ceea ce Dumnezeu îi spunea prin înger. Ea s-a agăţat de cuvintele Lui, ea le-a crezut pentru că veneau de la Dumnezeu, chiar dacă nu le-a înţeles pe deplin. Dar credinţa Mariei nu s-a oprit aici. Ea a căutat să înţeleagă mai profund sensul cuvântului lui Dumnezeu pentru a putea să îl cunoască, să îl iubească şi să îl slujească mai profund. Ea a meditat la Cuvântul Lui în inima şi mintea ei şi a pus întrebări. „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?” (Luca 1,34). A pune întrebări nu înseamnă a ne îndoi. Întrebarea Mariei nu arată îndoială, ci arată mai degrabă că ea crede în revelaţia lui Dumnezeu şi că doreşte să îi cunoască voia şi mai profund, pentru a putea să coopereze cât mai mult cu planul Său.

Relaţia noastră cu Dumnezeu este la fel ca oricare altă relaţie. Indiferent că este relaţia cu soţul/soţia sau cu un prieten, noi încercăm să cunoaştem cât mai profund cine sunt ei, şi cu cât ajungem să îi cunoaştem cu adevărat, cu atât mai mult putem creşte în dragoste şi prietenie faţă de ei. Acelaşi lucru se aplică şi credinţei în Dumnezeu şi relaţiei noastre cu El. Noi cu siguranţă nu ştim totul despre El, dar aceasta nu înseamnă că nu mai căutăm.

Revelaţia lui Dumnezeu poate fi uneori greu de înţeles sau dificil de trăit sau foarte diferită din punct de vedere cultural, dar acest lucru nu înseamnă că pur şi simplu o respingem sau că renunţăm. La fel ca în acele vremuri, la fel ca Maria, ne agăţăm cu credinţă de ceea ce Dumnezeu ne-a revelat, ne predăm intelectul şi voinţa noastră în faţa a ceea ce El a făcut cunoscut. Dar apoi ne gândim, ne punem întrebări, citim Scripturile, ne rugăm. Ce s-ar fi întâmplat dacă Maria ar fi crezut că i-ar fi fost greu să accepte şi să trăiască cuvintele îngerului? Ce s-ar fi întâmplat dacă ea nu ar fi meditat Cuvântul lui Dumnezeu în inima ei şi nu ar fi pus întrebări? Ce s-ar fi întâmplat dacă ea nu s-ar fi rugat pentru harul de a trăi conform voinţei Lui?

Credinţa noastră în Dumnezeu ne cere să căutăm mereu să înţelegem mai profund revelaţia Lui, pentru a putea să îl iubim mai profund şi să îl slujim.

Credinţă şi raţiune

Una dintre cele mai comune acuzaţii aduse credinţei în cultura noastră modernă este aceea că ea contrazice raţiunea sau că convingerile noastre nu sunt rezonabile. Nimic mai departe de adevăr. Credinţa nu contrazice raţiunea: ea se bazează pe raţiune şi o desăvârşeşte. Ea preia ceea ce noi putem cunoaşte prin raţiunea noastră umană limitată şi ne ajută să înţelegem adevărurile despre Dumnezeu şi noi înşine, la un nivel complet nou.

Vedem acest lucru şi în cazul Mariei, în timpul Bunei Vestiri. Ni se pare „nerezonabil” ca ea să poarte un copil dacă nu a avut nici o relaţie cu un bărbat. Cu toate acestea, datorită credinţei şi dorinţei sale de a înţelege, Maria continuă să caute înţelegerea revelaţiei şi a planului lui Dumnezeu, iar Dumnezeu îi dezvăluie că copilul nu este conceput printr-un om, ci prin puterea Duhului Sfânt. Maria nu ar fi putut sub nicio formă să ajungă să cunoască acest lucru prin raţiunea ei. Dar prin credinţa ei în revelaţia lui Dumnezeu ajunge să cunoască faptul că Fiul ei va fi conceput prin Duhul Sfânt.

Este acest fapt nerezonabil sau planul lui Dumnezeu este pur şi simplu dincolo de raţiunea naturală a Mariei? Acesta este punctul crucial. Noi folosim termenul de „mistere” pentru a descrie adevărurile despre Dumnezeu pe care nu le înţelegem, deoarece ele sunt dincolo de capacitatea raţiunii noastre legată în prezent de timp şi spaţiu şi întunecată de păcat. Însă acest lucru nu le face nerezonabile sau mai puţin adevărate.

De exemplu, dacă îl întreb pe copilul meu în vârstă de patru ani cât face opt ori opt, el ar putea recita răspunsul, ca şi cum „opt ori opt este egal cu şaizeci şi patru” ar fi un vers din poeziile sale de la grădiniţă. Cu toate acestea, conceptul de înmulţire este pur şi simplu dincolo de raţiunea lui la acest moment al existenţei umane. Oare aceasta înseamnă că propoziţia „opt ori opt egal cu şaizeci şi patru” nu este adevărată? Bineînţeles că nu. Înseamnă doar că acest adevăr este dincolo de raţiunea lui, nu contrar raţiunii lui sau inexistent.

Cât de multe adevăruri complexe există, pe care mulţi dintre noi nu suntem în măsură să le înţelegem în acest moment? Aceasta nu înseamnă că ele sunt false, inexistente sau contrare raţiunii. Acelaşi lucru se aplică şi misterelor lui Dumnezeu. Noi ştim că ele sunt adevărate pentru că El ni le-a descoperit, dar multe dintre ele sunt dincolo de raţiunea noastră, care este limitată în mai multe moduri, în timpul existenţei noastre în această lume. Noi putem ajunge la o înţelegere limitată şi imperfectă a lor doar prin intermediul raţiunii noastre. Cu toate acestea, prin revelaţia lui Dumnezeu şi prin înţelegerea condusă de credinţă putem continua să reflectăm asupra acestor adevăruri şi să le înţelegem mai profund, până la împlinirea timpului, atunci când îl vom vedea pe Dumnezeu faţă în faţă.

Prin aderarea la revelaţia lui Dumnezeu şi încercarea de a-l înţelege mai profund, credinţa noastră se bazează pe raţiunea noastră şi o face mai perfectă. Ea ne permite să cunoaştem şi să înţelegem lucruri pe care nu am fi fost în măsură să le cunoaştem doar prin raţiunea noastră. Între credinţă şi raţiune există o relaţie duală şi inseparabilă, ele fiind cele două mijloace indispensabile şi de neînlocuit prin care ajungem să îl cunoaştem pe Dumnezeu. Ea ne permite să pătrundem în adâncurile profunde ale misterului Său, precum şi să descoperim cine suntem ca şi copii ai lui Dumnezeu, creaţi după chipul şi asemănarea Lui.

Posted in Teologie and tagged .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *