Preotul după Evangelii gaudium

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Arhiepiscopul Celso Morga Iruzubieta
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: L'Osservatore romano, 16 aprilie 2014

Despre preoţie

Despre preoţie

Preoţia creştină nu se naşte din istorie, nici din evoluţia naturală a conceptului de „mediere” cu divinitatea prezentă în toate culturile. Totuşi, trebuie să constatăm că viaţa şi slujirea preoţilor se confruntă cu circumstanţele istorice şi – deşi rămâne mereu identică – preoţia creştină se configurează şi printr-o evaluare evanghelică a „semnelor timpurilor”. Viaţa şi slujirea preoţilor se dezvoltă mereu într-o concretă oră istorică, încărcată cu resurse inedite, dar şi cu noi probleme. Această consideraţie este deosebit de importantă atunci când vorbim despre păstori ai poporului lui Dumnezeu.

Păstorul trebuie să ştie să interpreteze aceste semne, cu înţelepciune divină, în lumina credinţei. Viaţa şi slujirea sa nu se poate identifica cu „lumea” – cu modul de a gândi şi de a trăi al epocii – dezminţind că este martor al unei realităţi diferite, dar nici s-o ignore sau să nu arate faţă de ea niciun interese, nici cu atât mai puţin s-o dispreţuiască ca şi cum totul ar fi negativ sau păcătos. Aşa cum învaţă decretul Presbyterorum ordinis, preoţii trăiesc în mijlocul celorlalţi oameni ca în mijlocul unor fraţi, pentru că sunt luaţi dintre ei şi constituiţi pentru binele lor în ceea ce se referă la Dumnezeu. De fapt, aşa a trăit domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, om trimis de Tatăl la oameni. Cred că a fost profetică în această privinţă enciclica Ecclesiam suam (1964) a papei Paul al VI-lea când afirmă că acest contact imanent al Bisericii, deci al preotului, cu societatea temporală generează pentru ea o continuă situaţie problematică, obiect al atâtor angajări.

Capitolul al doilea din exortaţia apostolică Evangelii gaudium a papei Francisc face o diagnoză acută a situaţiei în care astăzi trebuie să trăim şi să acţionăm fără a cădea în excesul diagnostic, care nu întotdeauna este însoţit de propuneri rezolutive şi realmente aplicabile. Trăim ca umanitate o cotitură istorică, ce îşi are faţa cea mai vizibilă în progresul tehnic. În diferitele domenii ale vieţii umane, acest progres contribuie la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a persoanelor, în domenii precum sănătatea, educaţia, comunicaţiile. Se poate vorbi într-adevăr despre o globalizare a întregii omeniri determinată de acest progres, chiar dacă „totuşi nu trebuie să uităm că cea mai mare parte a bărbaţilor şi femeilor din timpul nostru trăiesc o precaritate cotidiană, cu consecinţe funeste” (Evangelii gaudium, 52). Totuşi acest progres material nu a dus la o fericire mai mare a omului. Cresc unele patologii şi teama şi disperarea pun stăpânire pe inima atâtor persoane, chiar şi în aşa-zisele ţări bogate. Bucuria de a trăi frecvent se stinge şi creşte dezorientarea şi confuzia cu privire la sensul vieţii umane care duce adesea la nedreptate, la lipsa de respect faţă de aproapele, care generează violenţa.

Sistemul economic actual comportă nu numai fenomenul exploatării şi al asupririi – fără a-i excepta pe copii – dar ceva nou: excluderea. Cei excluşi nu sunt numai „exploataţi”, ci şi refuzaţi, „resturi”. La originea acestui fenomen este o profundă criză antropologică: negarea primatului fiinţei umane, redusă frecvent numai la una dintre necesităţile sale; mai exact, consumul.

Din punct de vedere cultural, chiar dacă nu putem neglija să valorizăm substratul creştin al unor popoare, tendinţa generală pare să se îndrepte spre o răspândită indiferenţă relativistă, legată, în aceste ultime timpuri, cu deziluzia şi criza ideologiilor care a avut loc ca reacţie la tot ceea ce apare totalitar, dar care îşi înfige rădăcinile mai departe în timp, într-un umanism păgân care s-a arătat cu forţă în istoria Occidentului creştin în timpul renaşterii şi care, prin iluminism, s-a solidificat în acel fenomen pe care îl numim în mod obişnuit „laicism”. La aceste izvoare profunde ale culturii dominante răspund la suprafaţă apele valorizării a ceea ce este exterior, imediat, vizibil, rapid, superficial şi provizoriu.

Mulţi creştini, botezaţi şi miruiţi, influenţaţi de această cultură înconjurătoare, „se simt dezamăgiţi şi încetează să se identifice cu tradiţia catolică”, în timp ce „creşte numărul părinţilor care nu-şi botează copiii şi nu-i învaţă să se roage şi există un anumit exod spre alte comunităţi de credinţă” (Evangelii gaudium, 70) sau care părăsesc pur şi simplu credinţa. Mai mult sau mai puţin în acest context cultural şi social, marcat de un puternic secularism, se desfăşoară viaţa actuală a Bisericii drept comunitate credincioasă şi în acest context a fost propusă tuturor în Biserică o „măsură înaltă” a vieţii creştine obişnuite, aceea a sfinţeniei. În acest context social şi cultural, preoţii sunt chemaţi să trăiască în profunzime slujirea lor ca martori de speranţă şi transcendenţă, ţinând cont de exigenţele tot mai numeroase şi delicate nu numai de ordin pastoral, ci şi social şi cultural la care trebuie să facă faţă.

Slujirea pastorală, în această oră, în aceste coordonate sociale şi culturale globalizate, este acţiune fascinantă dar grea, mereu expusă neînţelegerii şi marginalizării şi, mai ales astăzi, oboselii, neîncrederii, izolării şi, uneori, singurătăţii. Ei bine, în această oră, bucuria Evangheliei, speranţa şi transcendenţa deschisă de Cristos trebuie să fie o caracteristică constantă a misiunii lor. O societate marcată de progresul tehnologic contribuie mult la bunăstarea persoanelor, poate înmulţi ocaziile de plăcere, dar nu va putea niciodată să dea bucuria autentică de care are nevoie fiinţa umană. În pofida oricărei aparenţe contrare, omul rămâne neobosit un înfometat şi un însetat de Dumnezeu. Papa Francisc insistă mult în exortaţia apostolică Evangelii gaudium cu privire la bucuria evanghelizării, citând mai precis exortaţiile apostolice ale lui Paul al VI-lea Gaudete in Domino şi Evangelii nuntiandi. Păstorul unei comunităţi creştine astăzi are în mod deosebit misiunea de a consola, de a da speranţă, de a spune tuturor că Dumnezeu există, că iubirea există, pentru că el însuşi a avut experienţa consolării pe care Dumnezeu i-o oferă. Un păstor care evanghelizează „nu ar trebui să aibă constant o faţă de înmormântare” (Evangelii gaudium, 10); trebuie să recupereze şi să mărească fervoarea, „bucuria dulce şi confortantă de a evangheliza, chiar şi atunci când trebuie semănat plângând […]. Fie ca lumea din timpul nostru – care caută când în angoasă, când în speranţă – să primească vestea bună nu de la evanghelizatori trişti şi descurajaţi, nerăbdători şi neliniştiţi, ci de la slujitori ai Evangheliei a căror viaţă iradiază fervoare, care au primit cei dintâi în ei bucuria lui Cristos” (Paul al VI-lea, Evangelii nuntiandi).

Nu este vorba despre o bucurie trecătoare, superficială, egoistă, ci despre bucuria şi pacea pe care Domnul a lăsat-o ca moştenire tuturor credincioşilor săi şi îndeosebi păstorilor săi o dată pentru totdeauna cu puţin înainte de moartea şi învierea sa şi pe care nimeni nu ne-o poate lua vreodată, chiar şi în mijlocul persecuţiilor. Este o bucurie plină de responsabilitate pastorală, de vigilenţă faţă de turmă. Textele din Noul Testament, referite în mod specific la păstorii din primele comunităţi creştine, insistă pe această obligaţie de vigilenţă şi responsabilitate faţă de turmă. Prima Scrisoare a lui Petru îi invită pe preoţi să fie vigilenţi asupra turmei lui Dumnezeu, de bunăvoinţă. „A veghea” şi „a paşte” sunt două verbe care rezultă practic ambivalente, aproape sinonime, în limbajul folosit de aceste texte din Noul Testament şi în primele scrieri creştine post-testamentare. Cu privire la activitatea pastorală se accentuează cu forţă deosebită grija vigilentă pentru a apăra turma de lupi răpitori „care nu vor cruţa turma” (Fap 20,29). Este vorba în definitiv de a păstra, a mări şi a construi unitatea turmei. În afara unităţii nu contează nici măcar minunile, aşa cum a afirmat sfântul Augustin (cf. Comentariu la Evanghelia lui Ioan, Omilia 13).

Această păstorire a turmei, veghind asupra ei cu toată grija pentru ca nimeni să nu o risipească sau s-o fure, pentru ca în mod constant să se mărească, implică „exemplaritatea”, mărturia păstorului. A conduce poporul lui Dumnezeu va cere tot mai mult exemplaritate, sfinţenie a vieţii, pentru ca vestirea Evangheliei şi harul administrat să nu se transforme în motiv de acuză pentru cauza Evangheliei însăşi şi de imputare pentru păstor în faţa marelui şi unicului păstor. Comunităţile creştine vor fi tot mai conştiente că păstorii lor acţionează „în persoana lui” şi această conştiinţă în păstorii înşişi va trebui să-i facă mai umili şi transparenţi în slujba Bisericii: „vegheaţi asupra voastră înşivă şi asupra întregii turme” (Fap 20,28).

Traducere preluată de pe Ercis.ro.

Posted in Spiritualitate and tagged .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *